Într-o vreme când omul a redevenit bestie pentru om, când bombele sfârtecă trupuri, când „șurie” retează capetele pruncilor, aș fi tentat să scriu despre orori și despre cum a redevenit însângerată societatea astăzi. Dar îmi refuz această pornire și voi povesti despre una dintre recentele bucurii pe care le-am avut la Noaptea Albă a Galeriilor din Iași. În fond, trei seri în care Salonul „Dr. Ștefan Possa” al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al UMF Iași a fost vizitat de sute de tineri și călători dornici de o imersie într-o grădină fermecată.

Vara aceasta am inaugurat un salon – galerie transdisciplinară împreună cu studenţi, absolvenţi și profesori ai specializării Pictură din cadrul Facultăţii de Arte Vizuale și Design a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iași. Aceștia expun 320 de autoportrete florale, o impresionantă instalaţie picturală. Că spaţiul s-a transformat și că studenţii care îl traversează zilnic sunt fascinaţi am putut lesne constata, mai ales după începerea anului universitar. Mulţi dintre studenţii anului I mi-au mărturisit că și-au adus prietenii să vadă salonul și că le-au trimis părinţilor fotografii, de cum au descoperit lucrările.

Pledoarie despre artă

La Noaptea Albă a Galeriilor din Iași m-am întâlnit cu elevi, studenţi și pasionaţi de artă, care mi-au mărturisit și pe care i-am auzit vorbind despre încântarea și bucuria pe care le aveau odată ce s-au imersat într-o lume de culori și de vibraţii aparte. Însă, ce m-a marcat au fost destăinuirile unuia dintre portari. El fusese trimis să dubleze paza clădirii în cele trei seri. Las cuvintele sale să grăiască: „Domnule doctor, eu nu am văzut niciodată o expoziţie de pictură. Nici nu am ţinut vreodată pensula în mână. Nici să desenez nu am putut. În prima seară nu am prea înţeles de ce venea lumea și zicea «Uau». Fotografiau tablourile și m-am dus să mă uit și eu la ce pozau ei. Am sunat-o pe nevastă-mea și i-am zis că sunt într-o seră cu flori. Și a venit și ea să vadă tablourile. A doua seară parcă mă uitam altfel la tot. Mi-am ridicat recent două camere la casă. Și știţi ce mi-am zis? Să vorbesc cu dumneavoastră și să-mi recomandaţi un tablou. Schimbă atmosfera în casă, domnule! Chiar și două linii schimbă”.

Consider că vorbele sale sunt o pledoarie despre valoarea transformatoare și salvifică a artei. Menirea omului este de a spori binele și frumosul în jur. Mai ales acum, când totul se năruie pretutindeni. Oricâte ruine ar fi în jur și oricât zgomot ar încerca să ne pătrundă fiinţa, floarea răsare și surprinde, cuvântul recompune și muzica recheamă la firesc.

Cât de departe bat razele cuiva?

De când am văzut una dintre seratele lui Iosif Sava, pe când eram student, mi-au rămas vii în memorie cele afirmate de invitat, Gabriel Liiceanu, în 1995, despre sensul și forţa artistului și ale creaţiei sale. Tocmai acum, când ne cutremurăm de grozăviile din Ucraina și Israel, vă invit să  medităm la aceste gânduri: „Prin ce-i un om valoros? Prin două lucruri poate fi valoros. Prin capacitatea lui de a exprima în locul altora  ceea ce alţii nu pot să exprime; toată arta și toată cultura fac asta. Un om care este capabil să exprime ceea ce alţii simt confuz, dar nu pot exprima, este un om de valoare, pentru că este putătorul de cuvânt a sute de mii, milioane de oameni și a generaţii și generaţii. Nu e puţin lucru să exprimi ceea ce alţii gândesc, dar nu pot să exprime. Există expresia curentă «Dom’le, da’ bine le mai zice!». În asta este bucuria cuiva care întâlnește gândul lui în gândul altuia și spune «Da’ și eu gândeam asta!». 

Valoarea este de partea celui care reușește să spună ceea ce altul poate doar să gândească sau să simtă confuz. Aducerea la lumină, la formă, la expresie este un dar dumnezeiesc. Oamenii care pot să facă asta pentru toţi ceilalţi sunt oameni aparte. Un alt motiv pentru care poate fi valoros: iradierea. Fiecare dintre noi avem o aură, razele noastre bat undeva. Niciun om nu este închis într-o celulă neagră, fiecare om iradiază, spiritul lui mișcă cantităţi de atomi în jur, care-i ating pe ceilalţi. Ei bine, se pune problema: cât de departe bat razele cuiva? La un moment dat, iradierea unui om obișnuit e cuantificabilă și ea ia forma chiar a unui salariu. 

În fond, dacă stăm să ne gândim bine, fiecare face ceva util pentru ceilalţi. Își câștigă viaţa, dar, la rândul lui, câștigându-și-o, dă celorlalţi ceva: face o pâine, taxează un bilet, orice este un gest care îi întâlnește pe ceilalţi. Cât de mare este iradierea aceasta? Când iradierea încetează să fie cuantificabilă? Când ea nu mai poate lua forma unui salariu, ca recunoaștere a ei, atunci suntem în faţa unui om valoros. Cine poate cuantifica un concert de pian al lui Mozart? Care-i iradierea lui? Care-i salariul pe care-l merită Mozart pentru un concert de pian? Iradierea lui este pentru contemporani, pentru urmași și pentru câtă vreme va exista omenirea și câtă vreme se vor asculta concertele lui Mozart în eternitatea omenirii. Iradierea lui Mozart e dincolo de o măsură cuantificabilă. Ei bine, sunt valoroși oamenii a căror iradiere nu poate fi cuantificabilă”.