Recent, o asociaţie a pacienţilor cu cancer, foarte activă în ultimul timp, asociată și screeningului în cancer, a lansat o foarte interesantă iniţiativă: „Campania împotriva stigmatizării pacienţilor cu cancer pulmonar”. În cadrul acesteia, a promovat sloganul „Pune întrebarea potrivită!”, urmărind schimbarea percepţiilor și atitudinilor legate de cancerul pulmonar și concentrându-se pe eliminarea stigmatizării și învinovăţirii pacienţilor. Modalitatea de abordare e interesantă, și citez din comunicatul acestei federaţii: „Stigmatizarea implică faptul că unii oameni merită să se îmbolnăvească. Acest lucru este greșit, pentru că fiecare bolnav merită aceeași compasiune și grijă, fără excepţie. Pacienţii cu cancer pulmonar merită mai mult decât să fie discriminaţi. Întrebarea potrivită nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu eventualul trecut de fumător al pacienţilor. Fiecare pacient merită să fie tratat cu aceeași compasiune și susţinere, indiferent de trecutul său”.

De la început cred că trebuie precizat un lucru important. Mă îndoiesc că medicii, într-o majoritate covârșitoare, refuză să trateze corespunzător bolnavii cu această dependenţă nicotinică și că nu manifestă empatie pentru acest eșantion de bolnavi. De fapt, medicii avizaţi, în general pneumologi, abordează tabagismul ca o boală de sine stătătoare. Ea poate avea liniștit o astfel de etichetă, cu date epidemiologice, expresii clinice, mijloace de diagnostic și de terapie. Aceste întrebări ale campaniei îmi ridică însă și alte întrebări secundare și, poate, și alte reflecţii.

Oxigen + foc = pericol

Acum câţiva ani buni, în Cehia, pacientul care avea BPOC și era fumător nu primea oxigenoterapie cu cuvertură de la Casa de asigurări. A fost un val de reacţii ale corpului medical care a înlăturat această stigmatizare. Sigur că și în România există aceste rezerve de utilizare. Ele derivă dintr-un gol educaţional ce demonstrează drumul lung pe aceste căi rar bătute de fumător, care este informat că oxigenul medicament, împreună cu ţigara aprinsă alături, duce la risc de incendiu, și mai ales de arsuri ale feţei. Am dus neîncetat muncă de lămurire pe această zonă periculoasă. Totuși, am avut, într-o carieră de 40 de ani, două astfel de cazuri. Urmările au fost fatale pentru pacienţii respectivi, aflaţi deja în insuficienţă respiratorie din cauza aceluiași factor de risc, fumatul.

A nu vorbi despre fumat cu bolnavul fumător este o greșeală. Obiceiul are consecinţe diferite: de la cancer pulmonar, BPOC, infecţii, boli cardiovasculare, până la multe alte tipuri de cancere. Sigur că se poate crea un dialog în care puţine halate albe au experienţă, pentru că rolul sfatului minimal sau al consilierii intensive este de a afla cauzele de eșec, motivele care îl împiedică pe pacient să întrerupă fumatul, care l-au determinat să-l reia, capcanele etc. Uzanţa acestui dialog o au în portofoliu doar medicul și asistenta sau ar trebui să fie și în obiceiurile pacientului român?

Educaţia tinerilor o face industria tutunului

Și aici încep alte multiple probleme. Unele sunt explicabile prin modul în care face educaţie mass-media, cu sau fără sponsorizări la vedere sau invizibile. 

Educaţia tinerei generaţii, mai nou, o face industria tutunului; noile alternative oferite la tutunul convenţional se bucură de reclamă indirectă sau directă pe site-uri sau prin programe educaţionale. Un miraj al acestora este creat și de absenţa unor legi de control al tabagismului actualizate la problemele din 2023 ale ţării. De fapt, de ce m-ar mira, din moment ce avem și spoturi de publicitate pentru medicaţii din sfera afecţiunilor gastrice făcute pe tonuri de manele? Asta, în timp ce marile programe educaţionale care să funcţioneze constant, lunar, anual fie nu există, fie, acolo unde demarează, sunt în căutare de fonduri de susţinere.

Iar acum lucrurile se decantează și în alte direcţii care poartă în sine un stigmat. Atestatul de tabacologie așteaptă să fie acceptat, însă demersurile durează ani. Voluntariatul firesc al unor halate albe pe educaţia tineretului nu este apreciat la noi la valoarea reală. Prin comparaţie, alţii din aceeași tagmă reușesc din plin să convingă doar pe sticlă.

Pacientul român evită adevărul sau se jenează

Cât despre eternul, inconfundabilul, potenţialul sau realul pacient român, aici cred că sunt și alte lucruri de spus, dacă tot suntem la ora adevărului. Dacă este rugat să vorbească despre el, despre dependenţele sale, despre suferinţele induse de fumat ori droguri, el se ascunde, evită. De aceea, unele spoturi educaţionale create pe zona de boli cardiovasculare au fost realizate în principal cu actori care întâmplător erau și bolnavi. În străinătate (vezi SUA, Marea Britanie), pacientul „stigmatizat”, suferind sau care a pătimit apare și povestește prin ce a trecut. Astfel ai ocazia să vezi un traheostomizat sau un laringectomizat care își trece în revistă drumul parcurs până la acea suferinţă și care se confesează legat de urmările acesteia și oferă sfaturi; o fumătoare relatează despre afectarea sa cardiacă etc.

Știu, în același timp, că pacientului îi e teamă sau jenă să întrebe. Sau a întrebat deja și, la ce răspunsuri a primit sau nu a primit, a renunţat să o mai facă. E adevărat că și cadrul medical, chiar și cel încă neresemnat, vede tot mai puţine soluţii pentru pacienţi. Sau nu știe cum să deschidă discuţia într-un model medic-pacient încă paternalist sau cu o inversare a puterii în favoarea bolnavului. Și așa, în lipsa abilităţilor de comunicare, se pierd atât de multe.

Obiectivul altor ţări: generaţii fără fumat

Revenind la problema fumatului și a educaţiei pe această temă, dacă în unele ţări, ca Noua Zeelandă, Danemarca, Marea Britanie, se vorbește despre formarea unor generaţii fără fumat, cu interdicţie la tineri care azi fac 14 ani de a mai putea cumpăra ţigări, la noi se discută despre lipsa de eficienţă a campaniilor antifumat la tineri (în condiţiile în care părinţii cer imperios amenajarea de locuri de fumat în școli, profesorii fraternizează uneori cu elevii în aceste spaţii, iar unele spitale cer, de asemenea, reintroducerea spaţiilor pentru fumători). Se discută și despre accize și contribuţia enormă a industriei tutunului la bugetul statului, despre etapizarea restricţiilor de control al tabagismului, a completărilor legislative pe 20 sau 30 de ani. Un timp suficient ca să avem o reîmprospătare a generaţiilor de fumători.

Discriminările bolnavilor pneumologici nu vizează doar tabagismul 

În privinţa „stigmatizaţilor”, poate că ar trebui să extindem lista discuţiilor și să ne aplecăm și asupra altor categorii de suferinzi. Aici mă gândesc prin natura lucrurilor și a evoluţiei societăţii românești și la bolnavii cu tuberculoză. Ei au o multitudine de boli, iar tuberculoza este boală contagioasă, cu reclamă proastă în societate, dar și în lumea medicală. Ce se întâmplă adesea? Dacă alte afecţiuni asociate iau faţa tuberculozei printr-o evoluţie acută (infarct miocardic, acutizare de boală digestivă etc.), începe o întreagă serie de demersuri ale medicului de gardă, ale medicului de salon către spitale, servicii, camere de gardă, care nu răspund pentru a rezolva această urgenţă. Acest lucru este valabil și invers, pentru că o sechelă de tuberculoză, chiar dacă celelalte comorbidităţi sunt grave, este interpretată ca fiind extrem de periculoasă, iar pacientul este transferat la Pneumologie. Dacă nu merge forţarea acestui transfer, se invocă imediat Legea 1091 și te trezești cu bolnavul în camera de gardă. Oare aici nu e vorba de o categorie importantă de bolnavi stigmatizaţi, ostracizaţi? Și, tot așa, putem să ne gândim și la cazurile sociale, care nu au unde să plece după rezolvarea problemei iniţiale. La cei dependenţi de droguri, care tratează spitalul doar ca o etapă în căutarea rezolvării de scurtă durată a unei boli asociate; ulterior, fugind din spital, ei caută o nouă doză pentru înlăturarea sevrajului etc.

Cred însă că se pot face multe lucruri – de la un buget rezonabil alocat profilaxiei în proiectul de screening al cancerului, la sprijinul pentru conștientizarea pericolelor, utilizând și pârghiile legislaţiei, până la taxări și șanse egale pentru toţi cei stigmatizaţi de boală. Și atunci nu poţi să nu te uiţi la afirmaţia lui Franklin D. Roosevelt, „Presidents are selected, not elected” (Președinţii sunt selectaţi, nu aleși), și vezi că fără implicarea sistemului nu vei face faţă acestor provocări mozaicate de relaţiile uneori complexe, universale, pacient-medic.