Astăzi se împlinesc 33 de ani – 16 decembrie 1989 – 16 decembrie 2022. Am terminat anul VI în 1987. În decembrie 1989 eram stagiar. În medicina românească nu se mai organizaseră examene la nivel naţional de foarte mult timp. Toată lumea știa că poate să prindă stagiariatul într-un oraș, dar că apoi va merge într-un sat unde va lucra atât cât va fi stabilit. Nu exista posibilitatea de a face un plan, de a te gândi la o specialitate și un viitor într-o anume specialitate.

Multe lucruri erau „altfel” înainte de decembrie 1989 și este inadmisibil să se spună acum că „era mai bine înainte”, chiar dacă, pornind de la această propoziţie, ar fi foarte multe de spus – mai multe decât ar putea să încapă într-un tratat de sociologie, economie, medicină, psihologie, psihiatrie etc. Ar fi multe de spus în încercarea de-a ne aduce aminte sau de-a încerca să explicăm cum a fost, cum este, cum va fi, cum ar fi putut să fie, cum ne-am fi dorit să fie.

Astăzi, însă, aș dori să vorbesc despre cum cred eu că ar trebui/că trebuie să fie. De ce? Pentru că avem o uriașă datorie faţă de cei care și-au dat viaţa pentru noi. În perioada ianuarie-martie 1990, cu naivitatea mea de atunci, cu speranţa mea în mai bine și realizând că am atât de multe motive să mulţumesc lui Dumnezeu că nimeni din familie nu a fost ucis sau rănit și că toţi suntem beneficiari ai celor care s-au jertfit pentru noi, am donat două salarii la „fondul libertatea”. Mă gândeam că măcar atât să fac și mă mai gândeam că trebuie să muncesc în așa fel încât jertfa românilor de atunci să nu fie risipită.

O datorie faţă de cei care nu mai sunt

Începusem să particip la activităţi de voluntariat din 1984-1985, dar după 1989 am considerat că datoria mea este mult mai mare. Poate am adunat cam 20 de ani; poate că mai adun și astăzi. Întotdeauna am crezut că dacă vrem ca societatea în care trăim să se dezvolte, dacă vrem ca pentru cei ce vin după noi să fie mai bine, toţi ar trebui să avem și o parte din muncă și viaţă petrecută în voluntariat, să facem ceva fără să așteptăm recompense, să facem ceva pentru că așa este bine.

Amintesc celor cu care lucrez că dacă noi, astăzi, putem să învăţăm altfel, să avem acces la informaţie medicală, să utilizăm descoperiri ale știinţei și tehnicii altfel, trebuie să nu uităm că totul a fost posibil doar prin jertfa înaintașilor noștri. Românii și-au dat viaţa pentru România nu doar în decembrie 1989, ci și în toate perioadele de mare cumpănă. Și nu au fost deloc puţini. Însă aducându-ne aminte de acea lună, de acea perioadă, chiar dacă nu au fost sute de mii, jertfa lor a contat enorm.

Mai spun celor cu care discut despre acest sacrificiu că în Cehoslovacia din acea perioadă semnalul schimbării a fost dat de „decesul” unei singure persoane. La noi au fost mai mult de 1.000. Iar în afară de cei care și-au pierdut viaţa ieșind cu pieptul gol în faţa tancurilor, mașinilor blindate, fără teamă de gloanţele mitralierelor, mulţi alţii au fost răniţi. Sunt familii care îi mai plâng și astăzi pe cei trecuţi la cele veșnice PENTRU NOI (!). Nu este permis să-i uităm!

Am spus și voi mai spune celor cu care lucrez, fie și pentru scurte perioade: lupta lor și munca lor pentru a nu lăsa să se risipească ofranda celor care stăteau în genunchi în faţa tancurilor și spuneau „Dumnezeu este cu noi”, fără să știe dacă își vor mai vedea vreodată mama, tatăl, soţul, soţia, copilul, rudele, prietenii, este învăţătura medicală la cel mai înalt nivel și empatia pentru cei care suferă și așteaptă ajutorul nostru. Avem această datorie atât noi, ca profesori, cât și viitorii medici (studenţii de azi). Suntem obligaţi să oferim tot binele din noi pentru binele celorlalţi și astfel să ne plătim o mică parte din datoria pe care o avem pentru cei care nu mai sunt.