„Serialul“ evenimentelor propuse de teatrele
lirice a continuat cu reluarea operei Cenerentolade Rossini la Opera Naţională Bucureşti, aducând şi câteva noutăţi în
distribuţie, un public destul de numeros aplaudând montarea inspirat realizată,
în urmă cu câţiva ani, de regizorul vienez Peter
Pawlik, în scenografia sugestivă, amuzantă şi funcţională imaginată de Vesna Rezic (decoruri) şi Barbara Bourek (costume) din Croaţia,
astfel încât decorurile să devină „personaje“ implicate în acţiune, iar
costumele să caracterizeze eroii, plasaţi... oriunde şi oricând. O coproducţie
cu Teatrul din Zagreb, sponsorizată de CEE Musiktheater, care îşi păstrează
fluenţa şi respectă mai toate reperele regizorale, chiar dacă şi-a mai pierdut
din farmec, din umor şi vervă, poate şi pentru că, în afara lui Petru Burcă, structural „născut“ pentru
rolurile comice, de compoziţie (de altfel, singurul care a stârnit râsul celor
din sală prin modul în care l-a interpretat pe Don Magnifico), ceilalţi solişti
care ar fi trebuit să contureze personaje la fel de comic-groteşti nu au reuşit
decât în parte să convingă. Mezzosoprana Sidonia
Nica a fost doar o prezenţă simpatică în Tisbe, iar soprana Ioana Mitu, debutând în Clorinda, s-a răsfăţat,
dar în aria finală (cântată cu destule probleme) a „ieşit“ din tiparele cerute,
devenind mai curând... Rosina; adevărul este că cele două „surori vitrege“ au
încetat să se mai comporte conform cerinţelor regizorale în timpul ariei
Angelinei, ascultând, pur şi simplu, cât de frumos evoluează mezzosoprana Maria Jinga, care, cu adevărat, în acel
rol titular, a cucerit sub toate aspectele, dovedind din nou că are un glas
generos, condus cu eleganţă, rigoare şi expresivitate, că ştie să confere
credibilitate eroinei sale, extrem de feminină, sensibilă şi strălucitoare deopotrivă.
Dacă bas-baritonul italian Marco Di Sapia, comparativ cu seara
premierei, a fost mai puţin convingător în Alidoro, tenorul Gheorghe Vlad, la debutul absolut ca
solist pe scena ONB (şi nu numai), a constituit o surpriză deosebit de plăcută,
vocea sa caldă, de un lirism pregnant, susţinută pe date naturale care-i permit
şi o coloratură sigură şi acute
dezinvolte, beneficiind şi de muzicalitate şi,
ceea ce întâlneşte tot mai rar, de un „simţ“ al stilului belcanto ce-i asigură
frazarea cerută de partitura solicitantă; cu o prezenţă scenică agreabilă şi o
mişcare ce nu trăda lipsa de experienţă, construind o relaţie firească în
special cu Maria Jinga, foarte tânărul tenor este, cu certitudine, o „achiziţie“
a teatrului, meritând din plin să fie distribuit şi în alte roluri care cer
performanţă vocală, ceea ce va asigura şi o calitate reală a spectacolelor şi,
totodată, îi va permite să găsească soluţii pentru a elimina micile carenţe de
emisie (în special în egalizarea sunetelor din ameţitoarele „fiorituri“) şi să
capete un plus de anvergură. Cred că am asistat la „naşterea“ unui tenor cu
certe perspective într-o carieră de perspectivă. Şi, tot în debut, baritonul Şerban Vasile, de asemenea colaborator
al ONB, a abordat rolul Dandini, rezolvându-l cu acurateţe, deşi glasul său
amplu nu are supleţea cerută de scriitura rossiniană, fiind mult mai „acasă“ în
partituri „de linie“ (aşa cum a dovedit, de altfel, în Oneghin); iar dorinţa de
a fi... amuzant a determinat o supralicitare cam puerilă, în special în ultimul
tablou, făcând notă discordantă cu cei din jurul său. Incontestabil, materialul
său vocal are însă calităţi care pot fi puse în valoare în multe alte roluri,
dar nu de această factură.
La pupitru, după o absenţă (cel puţin
aparent) inexplicabilă, s-a aflat Adrian
Morar, dirijând cu calmul şi siguranţa sa dintotdeauna, chiar dacă
orchestra nu a sunat deloc omogen (ba chiar s-a simţit un anume plictis),
rezolvând uşoarele dezechilibre în raport cu soliştii (în ansambluri),
coordonând eficient şi relaţia cu formaţia bărbătească a corului (pregătit de
maestrul Stelian Olariu), care a
sunat din nou... aşa cum trebuie.
Un spectacol curat, cu momente de efect şi,
uneori, amuzante, cu o echipă solistică tânără, care, în parte, a meritat
aplauzele prelungi ale spectatorilor şi care astfel poate atrage în sala Operei
şi alţi iubitori de muzică bună şi de voci frumoase, în seri de relaxare pentru
melomani şi chiar pentru cei care poate vor intra pentru prima oară într-un
teatru liric.
Cât despre
faptul că „specialiştii“ şi cronicarii au strălucit prin absenţă... Poate altădată. 
