Un review sistematic realizat în 2020 de către D. Trudgill și colab. și publicat în revista Nature (1) arată că prevalenţa Tulburării de Stres Post-Traumatic (TSPT) în cadrul echipei medicale care lucreaza în Medicina de urgenţă este de 18,6%. Această tulburare apare ca urmare a experimentării unei traume. Evenimentul traumatic este de intensitate foarte mare și depășește capacitatea individului de a-i face faţă. Vorbim despre traumă atunci când suntem în pericol de a ne pierde viaţa, atunci când nu mai avem control asupra propriului corp sau când trecem printr-o perioadă lungă de timp cu un stres extrem. Acești profesioniști experimentează ceea ce în literatura de specialitate se numește „a doua victimă” (2). Un concept care definește trauma indirectă, adică trauma trăită de o persoană atunci când asistă la trauma altei persoane. 

Simptomele TSPT sunt definite în DSM-5 și sunt de natură emoţională, cognitivă și comportamentală. Emoţional, pot fi stări de detașare sau disociere, de reactivitate, iritabilitate, furie. Cognitiv, sunt caracterizate prin erori ale sistemului cognitiv ca hipervigilenţă la greșeală, probleme de memorie, gânduri intruzive legate de traumă, iar comportamental, prin agresiune, consum de diverse substanţe, comportament suicidar. 

Pe medici îi aude cineva?

Câţiva ani, după intrarea României în NATO, rapoartele psihologice arătau că soldaţii noștri nu sufereau de TSPT, fapt ce s-a dovedit a fi fals. Medicii, la fel ca soldaţii, trăiesc într-un mediu care îi face vulnerabili la TSPT. Din păcate, domeniul medical e încă în aceeași situaţie în care erau soldaţii noștri acum câţiva ani. Nu avem studii care să ne arate incidenţa tulburării în echipa medicală, iar fără acestea, intervenţiile psihologice de suport par o glumă proastă.

Imaginaţi-vă că mergeţi în pădure și vă întâlniţi cu un urs, dar nu păţiţi nimic grav. Experienţa emoţională e de mare intensitate, dar odată ajuns acasă, în siguranţă, emoţia scade și reveniţi la un normal. În medicina de urgenţă, întâlnirea cu ursul, cu ameninţarea, cu pericolul de viaţă și de moarte se întâmplă foarte des, și atunci perioada de revenire e posibil să nu mai existe.

E posibil să rămâi mereu activat pe un platou foarte sus. Ciclul acesta de întâlnire-reîntâlnire cu ameninţarea îl putem face noi, oamenii, de mai multe ori. Însă nu îl putem face pentru totdeauna sau dacă îl facem, vom plăti un preţ. La fel ca soldaţii, ar trebui ca medicii să fie evaluaţi, să se vadă câte astfel de misiuni pot face în așa fel încât să se poată recupera și din ce punct nu mai pot coborî la nivelul de bază. Cineva din exterior ar trebui să-i ajute să vadă asta și să nu li se permită să mai meargă în misiune.

Psihoeducaţia lipsește cu desăvârșire și sunt extrem de puţine cadre medicale care pot identifica TSPT. Puţini știu că trauma duce la anxietate, depresie și că influenţează actul medical.

Din păcate, consumul de anumite substanţe și alcool, automedicaţia, tentativele de suicid, insomnia sunt văzute mai degrabă ca slăbiciuni ale cadrelor medicale și nu ca ceea ce sunt de fapt: un strigăt disperat de ajutor. Pe ei îi aude oare cineva?

TSPT conform DSM 5

Criteriul A – evenimente traumatice trăite direct de către o persoană și includ expunerea la moarte sau la amenințarea cu moartea, rănirea severă sau violența sexuală.

Criteriul B – B1: definește modalitatea de retrăire a evenimentului traumatic – individul prezintă rememorări recurente, involuntare, gânduri intruzive asociate cu evenimentul traumatic. Amintirile sunt involuntare, neplăcute și intruzive, iar accentul cade pe rememorări recurente ale evenimentului, care includ, de obicei, componente comportamentale senzoriale, emoționale sau fiziologice. Un simptom de retrăire uzual îl constituie visele, care reiau evenimentul în sine ori cele care se corelează cu amenințările majore implicate în evenimentul traumatic (B2). B3 descrie individul care are stări disociative cu durată variabilă, de la minute la zile, în timpul cărora sunt retrăite evenimentele, iar individul se comportă ca și cum evenimentul ar avea loc în momentul respectiv. Aceste retrăiri se regăsesc în literatura de specialitate sub denumirea de „flashback”. Trecutul devine prezent. (B4) Distres/disconfort psihic intens sau prelungit la stimuli interni sau externi sau reactivitatea psihologică (B5) apar adesea atunci când individul este expus la situații declanșatoare care seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic.

Criteriul C – C1: Evitare persistentă a stimulilor asociați cu evenimentul traumatic, care debutează după acesta. Eforturi deliberate pentru a evita gândurile, amintirile, sentimentele sau discuțiile despre evenimentul traumatic sau de a evita activități, obiecte sau persoane care provoacă rememorări (factori externi care declanșează amintirea – C2).

Criteriul D – Modificări negative în cogniții și dispoziție asociate cu evenimentul traumatic, care debutează sau se agravează după evenimentul traumatic (2<): D1: Inabilitatea de a-și reaminti un aspect important al traumei (din cauza amneziei disociative); D2: Credințe negative sau așteptări persistente și exagerate de la sine, alții sau lume; D3: Autoînvinovățire sau învinovățirea altora, persistente și distorsionate despre cauza sau consecințele evenimentului traumatic; D4: Stare emoțională negativă persistentă (frică, oroare, furie, vină sau rușine); D5: Interes sau participare diminuată în activități semnificative; D6: Sentimente de detașare sau înstrăinare de ceilalți; D7: Inabilitate persistentă de a experimenta emoții pozitive, mai ales fericire, bucurie, satisfacție sau emoții asociate cu intimitatea și sexualitatea.

Criteriul E. Indivizii cu TSPT pot avea comportamente agresive verbale și/sau fizice în urma unor provocări minime sau chiar în absența provocării. Iritabilitate, furie sau comportament agresiv, comportament autodistructiv cum ar fi șofat periculos, consum de substanțe, comportament automutilant ori suicidar, răspuns exagerat de tresărire la stimuli/zgomote puternice sau la mișcări neașteptate, tulburări de somn, coșmaruri.