Momente-cheie este cartea
autobiografică scrisă de marele chirurg Marius
Barnard, pe care cititorii români îl cunosc foarte bine şi nu atât pentru că
este fratele lui Christiaan Barnard, autorul primului transplant cardiac uman
din lume, cât mai ales pentru că, în afară de calitatea lui de coautor al
aceluiaşi transplant, el este pentru noi, românii, un mesia, un îndrumător unic
şi dezinteresat, care, între anii 1976 şi 1980, a venit în România comunistă şi
a pus pe picioare chirurgia cardiacă, împovărată de o mortalitate inacceptabilă,
de lipsuri materiale insurmontabile şi de o tehnică chirurgicală deficitară.
Marius Barnard s-a născut şi a trăit toată
viaţa în Africa de Sud, cea mai mare parte a vieţii lui într-o perioadă dominată
de respingătoare politică a apartheidului, contra căruia a luptat fără
încetare, până la disoluţia lui completă, atât ca medic, dar şi ca politician,
devenit, după ce n-a mai practicat chirurgia, membru al Parlamentului Africii
de Sud, instituţie din care şi-a spus răspicat cuvântul în jenanta problemă
rasială promovată de guvernele ţării lui. Doar gloria primului transplant
cardiac din lume, efectuat în Cape Town, a mai şters din oroarea rasistă pe
care politica naţională o susţinea fără jenă.
Şi-a petrecut copilăria şi liceul în oraşul
natal, Beaufort West, făcând parte din clasa socială a „albilor săraci“, tatăl
său, reverendul A. Barnard, reuşind cu greu să facă faţă dificultăţilor
materiale pe care trebuia să le înfrunte cu patru copii, toţi băieţi. Aşa cum
avea să facă şi Marius mai târziu, şi misionarul A. Barnard a luptat contra
apartheidului, slujind comunitatea de culoare din cadrul Bisericii Reformate
Olandeze şi imprimând credinţa în sufletul celor de culoare, dar şi în cel al
propriilor fii.
M. Barnard a făcut Facultatea de Medicină la
Cape Town. „Într-o după-amiază caniculară, secetoasă de vară, spre sfârşitul
lui februarie 1945, am ieşit pe uşa din faţa casei în care m-am născut, am mers
de-a lungul unei poteci înguste până la poarta din faţă a parohiei, am luat-o
la dreapta pe Donkin Street şi m-am îndreptat spre gară. Lăsam în urmă
amintirile neplăcute ale secetei, arşiţei şi ale cenuşii de la cărbuni şi mă
îndreptam spre o nouă viaţă, spre studii mai avansate, într-o lume foarte îndepărtată
de Beaufort West“.
În 1950 a terminat facultatea şi a plecat
(cu soţia) pentru doi ani în Marea Britanie, la specializare, apoi s-a angajat
pentru câţiva ani ca medic de medicină generală în Rhodesia. Întors în ţară, M.
Barnard a fost angajat chirurg la faimosul spital Groote Schuur din Cape Town,
graţie fratelui Christiaan, care lucra deja acolo. A fost cam singurul moment
în care fratele mai mare l-a ajutat: ulterior relaţiile dintre cei doi au fost
de tip Cain şi Abel, când tensionate, când de-a dreptul reci. Christiaan
Barnard dorea să rămână în istorie unicul autor al transplantului din 1967,
descris cu lux de amănunte în carte, deşi orice om implicat în chirurgie ştie că
o astfel de performanţă medicală nu poate niciodată să fie opera unui singur
om. Dar faima e faimă şi ea nu se împarte…
Pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele
chirurgicale, Marius pleacă pe urmele fratelui său, în SUA, la marii chirurgi
ai epocii, Denton Cooley şi Michael DeBakey din Houston, Texas. Ultimul nu i-a
plăcut; deşi era un mare chirurg, era impulsiv, agitat, vorbea la telefon cu
orele, chiar şi când era în operaţie, timp în care ajutoarele trebuiau să aştepte.
Marius aştepta cu nerăbdare să-şi termine respectivul stagiu şi să-l părăsească
în favoarea lui Denton Cooley, al doilea mare titan al chirurgiei cardiace
americane. Din acei ani petrecuţi în America, îşi aminteşte cu neplăcere de
drumul de câteva ore cu Greyhound-ul
la fratele său Chris, care era la Richmond, la o specializare la dr. Richard
Lower, dar şi la dr. Norman Shumway, alt mare gigant al chirurgiei
nord-american, care, în acei ani, se pregătea intens pentru transplantul
cardiac la om. De la ei avea să înveţe Chris Barnard tehnica transplantului de
inimă şi de rinichi. Lui Marius, vizita la Richmond îi lasă o impresie penibilă,
Chris arătându-se chiar deranjat: „De fapt, am fost chiar ignorat, deşi făcusem
un efort considerabil ca să călătoresc o asemenea distanţă numai ca să-l văd, aşa
că m-am simţit, desigur, ofensat şi dezamăgit de lipsa lui de entuziasm la
revederea cu mine“.
Revenirea din America la Groote Schuur
Hospital este dezamăgitoare; unde sunt numeroasele săli de operaţie, terapiile
intensive ultradotate, unde sunt cele 20 de operaţii pe zi din Houston, Texas?
„Am găsit departamentul nostru de chirurgie cardiacă cu totul neadecvat.
Guvernul şi consiliul provinciei Cape nu aveau niciun interes în activitatea
noastră, bugetul nostru era de plâns şi puţini ştiau de existenţa noastră“. Cu
toate acestea, continuă să practice chirurgia cardiacă la Groote Schuur,
ocupându-se mai ales de malformaţiile congenitale, care-l pasionau, dar şi de
chirurgia experimentală pe câini, în după-amiezile mai libere.
În decembrie 1967, Christiaan Barnard,
ajutat de Marius şi de o echipă întreagă de chirurgi, anestezişti, pompişti,
biochimişti şi imunologi, uimeşte lumea întreagă, efectuând primul transplant
cardiac la om, după tehnica Shumway-Lower, devansându-i astfel pe americanii de
la care învăţase şi care anunţaseră că sunt gata să treacă la transplantul
cardiac încă din vara aceluiaşi an, 1967; totul depindea de inima de donator pe
care o căutau. Transplantul cardiac din decembrie 1967, din Cape Town, a plasat
chirurgia cardiacă din Spitalul Groote Schuur în primul eşalon al clinicilor de
profil din lume. Americanii vor efectua primul lor transplant cardiac o lună
mai târziu, în ianuarie 1968, prin operaţia efectuată de cel ce pusese tehnica
la punct, Norman Shumway în clinica sa din San Francisco. Denton Cooley face al
doilea transplant în mai 1968, la Saint Luke’s Hospital din Houston, Texas.
Dar, în istoria chirurgiei cardiace mondiale, chirurgii americani au rămas pe
locul al doilea, competiţia înlocuirii unei inimi grav deteriorate cu una nouă
fiind câştigată de Christiaan Barnard de la Cape Town, Africa de Sud.
După momentul epocal din 1967, realizarea
transplantului, Marius îşi continuă viaţa de chirurg „cardiac“ la Groote
Schuur, deşi îi este tot mai greu să facă echipă cu faimosul lui frate, atât de
avid de publicitate şi actriţe celebre. „Toanele lui Chris erau neplăcute şi el
avea obiceiul nefericit de a şi le vărsa pe echipă, care n-avea nicio vină.
N-avea dreptate uneori, dar nu-şi dădea seama ce rău producea. Pretenţiile lui
de la rezidenţi erau de asemenea nejustificate şi făceau din ei o echipă de
oameni care munceau din greu, dar care erau nemulţumiţi. În sala de operaţii
era un chirurg greoi, care se căznea mult şi căruia îi tremurau mâinile. M-am
mirat întotdeauna cum de putea să înţepe cu acul unde trebuia; totuşi, cumva,
reuşea mereu“.
Nemulţumit de programul lui operator din
clinica condusă de Christiaan Barnard, care-i dădea puţini pacienţi de operat,
în 1969, se decide să facă mai multe vizite de supraspecializare în mari centre
de chirurgie cardiacă europene. După câteva luni de absenţă, revine la Cape
Town şi, printre alţi pacienţi, operează şi o mulţime de copii români care se
adresaseră spitalului Groote Schuur din Cape Town pentru corecţia diferitelor
malformaţii cardiace de care sufereau. Curios să vadă de ce nu au putut fi
operaţi în propria lor ţară, Marius Barnard se decide în 1979 să dea curs
invitaţiei unui cardiolog de la Spitalul Fundeni, Bucureşti, care-i tot
trimitea bolnavi, dr. Daniel Constantinescu, şi să vină în România. Pentru noi,
cei care lucram în chirurgia cardiacă de la Fundeni de atunci şi care eram
disperaţi văzând cum ne pierdem bolnavii operaţi pe cord deschis, vizita
echipei de la Cape Town a fost providenţială, a fost gura de aer, a fost
minunea dumnezeiască ce urma să ne îndrume şi să ne arate pas cu pas ce înseamnă
să operezi bine şi eficient, să dai anestezie ca lumea şi să îngrijeşti pacienţii
din postoperator la standarde internaţionale. Cât a stat la Fundeni, şi a stat
cam câte o lună de trei ori, în trei ani succesivi, Marius Barnard s-a
comportat cu noi ca un şef autoritar, intolerant la cele mai mici erori în
tehnica chirurgicală sau în îngrijirea postoperatorie. De la el am învăţat, pe
calea grea, căci n-a fost deloc uşor să lucrezi cu un şef ultraexigent, care nu
cerea nimic altceva decât perfecţiunea, că bolnavul care ne este încredinţat
trebuie să reprezinte totul pentru noi. Că nimic nu contează mai mult, nici
timpul, nici viaţa personală, decât acel om bolnav, slab şi fără apărare, supus
unei mari intervenţii chirurgicale.
După plecarea lui M. Barnard din România,
nimic din chirurgia cardiacă n-a mai fost la fel. Trecusem turning point-ul definitoriu, făcusem pasul decisiv spre chirurgia
de bună calitate.
Există, în viaţa fiecăruia din noi,
întâlniri unice, care schimbă nu numai destinul tău, ca doctor, dar şi pe cel
al altor sute de persoane. Sute de bolnavi. O astfel de întâlnire a fost pentru
noi, medicii din Fundeni, aceea cu marele chirurg sud-african Marius Barnard,
care ne-a schimbat tuturor modul de privi medicina şi pacientul şi care a
schimbat în aceeaşi măsură şi viaţa a sute de pacienţi, care, începând cu acea
perioadă, au putut fi operaţi în România cu rezultatele bune pe care altădată
le aşteptam în zadar. Mulţumim, Marius Barnard! Thank you, Sir!
Ca şi tatăl său, misionarul, considerat un
trimis al Domnului pentru a răspândi învăţăturile Bibliei, şi Marius Barnard a
plecat să răspândească învăţăturile chirurgiei de calitate în România nu numai
la Spitalul Fundeni, ci şi la Clinica de chirurgie cardiacă din Târgu Mureş şi
la Spitalul Militar din Bucureşti. A făcut acelaşi lucru în Polonia. În toate
aceste locuri, a impus o chirurgie de înaltă ţinută ştiinţifică şi etică,
eficientă şi la standardele internaţionale pe care nimeni nu le cunoştea mai
bine ca el.
Demersul recuperator şi mnezic întreprins de
autorul cărţii Momente-cheie continuă
cu traseul dificil al Golgotei personale. Viaţa de chirurg, cu momentele grele
din propria ţară, conflictele rasiale care-i devin tot mai insuportabile, discuţiile
în contradictoriu cu şefii de la clinicile sud-africane în care a lucrat şi
care-i imputau faptul că a plecat şi a operat în ţări comuniste, discuţiile cu
fratele mai mare, toate-i făceau viaţa de chirurg şi mai grea decât este
oricum. Singura consolare a rămas familia, care i-a fost întotdeauna aproape.
Când s-a retras din profesia de medic, a fost invitat să facă parte din
Partidul Federal Progresiv, oponent al Partidului Naţional de la putere, care
impusese ca politică de stat apartheidul. Partidul lui îl propune – şi ajunge,
după alegerile de rigoare – membru al Parlamentului. A fost un politician la
fel de pătimaş ca şi chirurgul care opera altădată cu atâta talent tetralogii
Fallot. Precizia chirurgului cardiac s-a împletit foarte bine cu ardoarea
omului politic.
Când a renunţat şi la politică, şi-a
transferat pasiunea în domeniul asigurărilor medicale, mai ales a asigurării de
boală critică, devenind ambasadorul acestui tip de asigurare în propria ţară,
dar – şi mai ales – în străinătate, propagând-o aproape peste tot pe glob, din
SUA în Canada, din Europa în Asia. A călătorit enorm şi bine a făcut, pentru că
ultimi zece ani din viaţă aveau să-i aducă disperarea şi neliniştea cea mai
profundă. Bolnav de cancer de prostată cu numeroase complicaţii, Marius Barnard
îşi descrie în carte suferinţa cu o sinceritate aproape brutală, generată,
probabil, de apropierea sfârşitului. Sfârşitul unei vieţi formidabile… O viaţă
care a avut întotdeauna nevoie de curaj pentru a fi înfruntată, deşi adesea, în
operaţiile grele, când în mâna lui stătea viaţa unui om, nu conta dacă era
negru sau alb, poate îi era frică. Şi nu se poate să nu-ţi fie puţin frică
atunci când răspunzi de omul care şi-a pus viaţa în mâna ta.
„I learned
that courage was not the absence of fear, but the triumph over it. The brave
man is not he who does not feel afraid, but he who conquers that fear“, spune
un conaţional al marelui chirurg Marius Barnard, Nelson Mandela, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace.
