Decenii de-a rândul, arta şi literatura au
fost înghesuite într-un pat al lui Procust, tăindu-li-se – pentru a încăpea în
micimea dimensiunilor – nu picioarele, ci capul. Calapodul a fost botezat realism socialist. Că era vorba de
socialism, toată lumea era de acord, dar că realitatea ar fi fost cea căutată
nu credea mai nimeni. Opere ce au redat fidel realitatea, ca „Doctor Jivago“ de
Boris Pasternak, „Arhipelagul Gulag“ de Alexandr Soljeniţîn sau „Aşteptând
ceasul de apoi“ de Dinu Pilat au fost interzise. Dar, poate, aceşti autori nu
aveau „origine sănătoasă“, prin aceasta înţelegându-se că nu proveneau din
familii sărace. Dar care sculptor şi-ar fi putut dovedi o provenienţă mai
aproape de popor decât Constantin Brâncuşi, ţăranul de la Hobiţa? Ajutat fiind
de clarviziunea neamului, el a redat, simplu şi convingător, formele
fundamentale ale vieţii. Atunci, n-a fost el realist? Nu, au spus partinicii
corifei ai culturii noastre, în şedinţa din 7 martie 1951 a Academiei
Republicii Populare Romîne, Secţiunea de Ştiinţe a Limbii, Literatură şi Arte,
al cărei proces-verbal este reprodus în facsimil în revista MEMORIA nr. 78/79 (1–2/2012). Atunci,
sculptorul Ion Jalea a amintit că, într-o comunicare asupra lui Constantin Brâncuşi,
bazându-se pe „teoria leninistă a reflectării în artă“, i-a citat pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptura
de la noi. Acad. G. Călinescu a constatat că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură (sic!) fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale
şi caracteristice acestei arte. Acad. G. Oprescu a spus că faptele citate cu privire la Brâncuşi, o
figură mai puţin cunoscută (sic!),
arată lipsa lui de sinceritate şi îl ilustrează ca un om de talent şi de mari
speranţe în prima parte a activităţii sale dar care, sub influenţa unor
sculptori la modă la Paris ce cultivau indefinitul şi cubismul, a devenit
formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin
mijloace bizare gusturilor morbide ale societăţii burgheze. În procesul
verbal se mai consemnează că prof. A. Graur este împotriva acceptării în Muzeul
de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează
antidemocraţii în artă. Oricine în afara dsale s-ar fi mirat, privind casa părintească
a lui Brâncuşi, că genialul sculptor este un antidemocrat.
Facsimilul procesului verbal al şedinţei
Academiei RPR urmează în sumar unui articol documentat şi conceptual despre
„Miracolul Brâncuşi“, semnat de Nina Stănculescu. Acesta deschide calea
subiectelor istorice, precum cel al lui Ion Ştefan – „Sfârtecarea României
Mari“. Numărul de faţă al „revistei gândirii arestate“ publică şi un alt
material documentar: „Misterul telegramei de la Stockholm“. Importanţa sa
rezultă atât din faptul că este semnat de cunoscutul istoric Neagu Djuvara,
martor bine plasat al evenimentelor de la 23 august 1944, cât şi pentru că dezvăluirile
autorului risipesc unele afirmaţii ale presei şi ale unor „istorici de
meserie“, după care, în dimineaţa acelei zile, ar fi sosit o telegramă de la
Stockholm prin care URSS ar fi acceptat condiţiile de armistiţiu ale guvernului
Antonescu.
Pe lângă istoria documentară, revista mai
face loc şi celei orale, prin interviul pe care dna Lăcrămioara Stoenescu îl ia
dlui Gavril Vatamaniuc – „Şoimul Bucovinei“, ultimul partizan şi supravieţuitor
al rezistenţei anticomuniste din această parte a ţării. Restul sumarului este
la fel de bogat în informaţii, dar şi solicitant emoţional şi cognitiv.
