Castelul Regal de la Săvârşin a fost
transformat, în anii regimului comunist, în aşezământ medical pentru nevrotici,
o categorie de pacienţi conştienţi de problemele lor de sănătate, cooperanţi la
tratament şi beneficiari ai unei cure sanatoriale în condiţii de confort
sporit, care să le redea capacitatea
de muncă.
Dar, după criteriile de selecţie şi
trimitere de la unităţi sanitare de specialitate din toată ţara, nu orice fel
de nevrotici, ci „tovarăşi care deţin munci de răspundere, de la diferite
instituţii sau întreprinderi“. Această microsocietate a unei aşezări
psihiatrice purta denumirea de Sanatoriul republican de nevroze din Săvârşin.
Într-o „notă informativă“ a pacientului
„Stan Aurel“ (nume conspirativ), „din Regiunea Maramureş“, colaborator al
Securităţii aflat în misiune de refacere psihică, regăsim o precizare
referitoare la rangul ce îi fusese acordat sanatoriului în ierarhia valorilor
sociale promovate de „burghezia roşie“, formulă intrată în limbajul comun
pentru a-i desemna pe profitorii regimului comunist. În această notă aflăm şi
explicaţiile ideologice ale dreptului la un tratament exclusivist pentru
persoanele privilegiate de Partid, contrar principiilor unei societăţi
egalitare, aşa cum pretindea statul clasei muncitoare: „Sanatoriul Săvârşin,
după cum este cunoscut, era un centru pe plan naţional în problema
tratamentului bolnavilor de nevroză. Aci erau trataţi activişti de frunte,
ilegalişti, organe MAI etc., elemente de elită ale regimului care s-au
sacrificat pentru eliberarea Patriei, pentru construcţia socialismului“.
Reconstituit, în prezent, din documentele de
la CNSAS, sanatoriul devine din nou vizibil prin proiecţia câtorva secvenţe
disparate, atât din filmul istoriei psihiatriei româneşti, cât şi din cel al
istoriei Securităţii. Într-un loc anume, la Castelul de la Săvârşin, într-un
colţ de provincie, undeva la limita de pe Mureş, dintre Banat şi Ardeal.
Evenimentele surprinse în rapoarte şi note informative au fost şi ele parte
dintr-o lume comunistă, coruptă de practici şi limbaje, intenţionat măsluitoare
a adevărului.
De ce nu am regăsi polaritatea bine-rău,
prietenos-duşmănos, specifică luptei de clasă, personificată într-un domeniu
prezentat ca un bloc monolitic, şi anume domeniul activităţii temutei şi, până
la urmă, neputincioasei Securităţi? Nu le-a fost dat, în cele din urmă, celor
douăzeci şi două de milioane, să vadă că „împăratul cu vipuşcă era gol“? Am adăuga,
în urma cercetărilor în ahivele CNSAS, anchetatorilor „buni“ (de formă) sau „răi“
(de fond) un cuplu insuficient evidenţiat până acum, şi anume acela al
sufleorilor din culise, al informatorilor, dintre care unul rău intenţionat,
altul bine intenţionat. Dintre aceştia, primul ca vechime pe statele de funcţiune
ale Securităţii, „agentul nostru Popescu Alexandru“, alias dr. I. F., îl încondeia
pe omul – „obiectiv“ dr. Arthur Dan, director, în acea perioadă (1962–1963) al
Sanatoriului de nevroze Săvârşin. Celălalt agent, „Alexandru“, alias dr. O. H.,
„nou recrutat“, dar tot al „nostru“, îl spăla de acuzaţia că ar avea „manifestări
duşmănoase faţă de regimul comunist“ pe colegul şi maestrul Dan. Deosebirea
dintre cele două cupluri ar fi că, în cel al informatorilor, actanţii nu ştiau
unul de celălalt, nu-şi bănuiau nici intenţiile şi nici stilul în care îşi
scriau turnătoriile.
Să ne edificăm printr-o privire asupra unui
pasaj de realitate dintr-un mediu psihiatric, unde exista, ca peste tot, o mică
lume, ce s-a construit într-o locaţie de supraveghere a Securităţii. Personajul
urmărit, dr. Arthur Dan, căruia i se nega la finalul filajului activitatea de
spionaj, a fost o persoană care întrunea datele politice ale oricărei urmăriri
de tip comunisto-securistic. Avea tangenţe, cel puţin intelectuale, cu mediile
occidentale, era un profesionist recunoscut, era într-o relaţionare cu lumea
internă şi externă a sanatoriului, stârnea aşadar interesul şi se constituia într-un
subiect de urmărit, demn de scenariile de supraveghere ale „organelor“.
Dincolo de materialul sterp, lipsit de conţinut
al notelor informative, al motivaţiilor trase de păr, dincolo de observaţiile
unor angajaţi ai Securităţii, de informaţia oficială ca să spunem aşa, există o
mică lume în această dezbatere, numită Castelul de la Săvârşin, unde nobilul
locului era chiar dr. Arthur Dan, „prinţul neîncoronat al psihiatriei româneşti“
cum era numit, nu se mai ştie de cine, printre psihiatrii timpului. Şi toate
acestea, pentru personalitatea lui, pentru autoritatea dată de funcţia de
director, percepută nu la modul birocratic, ci mai mult ca aceea a unui şef de şcoală
de psihiatrie. Era un animator nu numai al locului, dar şi al breslei
psihoterapeuţilor, care în acele vremuri nu se bucura de o recunoaştere oficială.
Terapeuţii prin cuvânt se formau pe ascuns, sub conducerea unui maestru, precum
era dr. Arthur Dan, bibliografia fiind procurată tot de acesta, pe căi mai mult
sau mai puţin oculte. Prin urmare, vorbim aici şi de activităţile lui de
formare profesională, de traducere a unor opusuri de psihoterapie, sau de
activităţi de altă natură, cu un conţinut cultural, psihosocial. Pentru
Securitate, la Săvârşin, totul se naşte se pare aproape din nimic. Observăm că
dr. Arthur Dan avea mulţi amici importanţi socialmente, dobândiţi şi prin însuşi
exerciţiul profesiei, adică pacienţi de-ai lui. Între aceşti pacienţi existau,
fireşte, şi politruci limitaţi, existau oportunişti, răuvoitori, santinele ale
intransigenţei proletare. În decriptarea acţiunilor Securităţii, există un fel
de story de „salon“, în care totul ar fi pornit de la un incident minor. Un
bolnav cu „funcţie“ în urbea de unde fusese trimis la tratament iscă un
conflict la bucătărie; este, ca orice „tovarăş cu răspunderi pe linie de partid
şi de stat“, un individ care supralicitează, care vrea să demonstreze că există,
şi de aici începe practic subiectul dosarului. Acest „binevoitor“ sesizează
„Centrul“ că există un caz ce trebuie urmărit la Săvârşin, vizându-l tocmai pe
directorul sanatoriului. Sigur că Săvârşinul exercita o atracţie deosebită din
perspectiva alcătuirii unui dosar de urmărire, având în vedere că implica în
mentalul colectiv amintiri regale grefate pe o realitate ce funcţiona sub forma
unui sanatoriu „de importanţă republicană“. Având aceste date, se organizează
filiera urmăririi. Astfel, conform „planului de măsuri“ din „16.06.1962“,
„agentul Popescu Alexandru va fi instruit în continuare ca prin natura
serviciului să fie atent şi să observe felul cum face Dan examenul psihiatric,
respectiv la ce categorie de elemente acordă importanţă, respectiv care după
profesiile şi activitatea lor sunt în posesia unor probleme cu caracter
secret“. Mai departe, agentul trebuia să informeze în ce condiţii dr. Arthur
Dan consultă pacienţii, singur sau în prezenţa altor persoane, ce discută cu
aceştia, de cine este vizitat, unde se deplasează şi cu ce scop.
Din notele informative reiese inepţia după
care dr. Arthur Dan desfăşura „activităţi de spionaj“ folosindu-se de electroşocuri
şi metoda de psihoterapie numită psihodramă.
