Medicamentul este o substanţă chimică (naturală sau artificială) sau un amestec de substanţe (cu sau fără excipienţi) care se utilizează în organismul viu pentru tratamentul (curativ), prevenirea (profilaxia) sau diagnosticarea unei anumite boli.

Este evident că istoria medicamentului se confundă şi că a evoluat odată cu istoria farmaciei, care este strâns legată de medicină – din care a derivat ulterior. Pe teritoriul de azi al României, medicina şi, mai târziu, farmacia au fost prezente din cele mai vechi timpuri. Scrierile greceşti şi latine prezintă unele aspecte interesante ale practicii medicale la daci.

Istoria mai nouă

În Transilvania, în secolul XVI, exista câte o farmacie (apoteka) în fiecare oraş mare: Sibiu (1531), Braşov (1576), Bistriţa, Cluj, Oraviţa etc. Astfel, inventarul farmaciei din Braşov, scris în limba latină pe 12 pagini, cuprinde 172 de medicamente: 12 electuarii, 13 syrupi, 7 pilullae, 7 trochisci, 6 emplastra, 9 unguenta şi 17 olea. Unele dintre ele sunt şi în farmacopeile actuale (de exemplu Oleum mentae), dar altele au fost abandonate demult (de exemplu, Pilullae pestilentiales).

În secolul XVIII existau pe teritoriul extracarpatic al ţării zece spiţerii (farmacii), iar alte cinci spiţerii s-au înfiinţat în primii ani ai secolului XIX. Pe la 1830 funcţionau în Bucureşti 20 de spiţerii, deoarece populaţia crescuse şi începuse să se emancipeze. La 1833, la București, se înfiinţează Eforia (inspectoratul) spitalelor din Ţara Românească. Se înfiinţează postul de spiţer la fiecare spital, acesta trebuind să locuiască chiar în spital.

Protestele farmaciștilor privaţi

Dar aceste iniţiative au provocat la 1835 proteste din partea farmaciştilor privaţi, care îşi vedeau profitul ameninţat. Ca urmare, în 1844, farmacistul Constantin Hepites propune fabricarea în ţară a medicamentelor necesare, însă aceasta s-a realizat abia după un secol.

Până la 1848 s-au înfiinţat spiţerii şi în principalele centre urbane româneşti, iar la 1850 s-au mai înfiinţat şi alte spiţerii în Bucureşti. În anul 1835 s-a încercat constituirea unei Corporaţii a spiţerilor, iar în 1840 s-a înfiinţat un Depozit central de medicamente în Ţara Românească.

În perioada 1855-1875 s-a reglementat comercializarea medicamentelor şi s-au pus bazele învăţământului farmaceutic în Ţara Românească, cu contribuţia prof. dr. Carol Davila. Se înfiinţează asociaţii profesionale ale farmaciştilor, Corpul farmaciştilor militari şi se tipăresc primele farmacopei româneşti, sub îndrumarea lui Davila.

Prima farmacopee românească, cea din 1862, a fost coordonată de farm. C. Hepites, iar a doua, din 1874, a fost coordonată de medicul Şt. Capșa. Creşte numărul spiţeriilor ai căror proprietari erau străini.

La Spitalul Colţea se înfiinţează, în 1864, o spiţerie centrală care trebuia să aprovizioneze cu medicamente gata preparate toate celelalte spiţerii de spital: Brâncovenesc (la 1897), Filantropia, Oştirii sau pe cele din provincie, de exemplu, cea de la Bârlad.

Este interesant de amintit că în timpul Războiului de Independenţă al României (1877-1878), la Spitalul Colţea se ridică o baracă de lemn unde erau angajate multe „croitorese”. Rolul lor era să facă mari cantităţi de feşe de pânză şi „scamă” din deşeuri textile de bumbac sau de in, pentru
îngrijirea răniţilor de pe front.

Politica medicamentului devine mai coerentă

La începutul secolului XX, politica medicamentului devine mai coerentă şi eficientă. La 1901, dr. Ion Cantacuzino vine, de la Institutul Pasteur din Paris, ca profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi pune bazele unui Laborator de Medicină experimentală, unde prepara seruri terapeutice şi vaccinuri. În 1921 acest laborator se va transforma în actualul Institut Cantacuzino.

În 1908 se înfiinţează Depozitul central de medicamente (care avea în teritoriu Depozite intermediare subordonate) şi Laboratorul central de preparate galenice. În 1910, profesorul I. Cantacuzino este numit șeful Direcţiei Sanitare (atunci nu exista încă Ministerul Sănătăţii) din Ministerul Afacerilor Interne, care era condus de dr. Argetoianu, şi el venit de la Facultatea de Medicină din Paris.

În 1922, teritoriul României Mari a fost împărţit în 11 „regiuni sanitare”, fiecare având organizare sanitară şi câte un depozit de medicamente (care după 1990 au fost privatizate în folosul capitalului străin). De asemenea, fiecare spital avea propria farmacie.

Tot profesorul Cantacuzino, ajuns ulterior ministru al Sănătăţii, a reorganizat serviciul sanitar şi implicit pe cel farmaceutic. El a creat, după model francez, teritorializarea prin circumscripţii sanitare urbane şi rurale. Acestea au fost desfiinţate, treptat, după 1990, pentru a face loc asigurărilor de sănătate.

Înfiinţarea și desfiinţarea mai multor fabrici de medicamente

După Revoluţia din 1989, industria farmaceutică a intrat în declin, ca toată industria românească, iar exporturile au fost înlocuite cu importuri. Unele fabrici de medicamente sau reactivi au fost desfiinţate ori privatizate.

În prezent, Ministerul Sănătăţii mai are o singură fabrică de medicamente – Antibiotice Iaşi. Iar Institutul Cantacuzino nu mai fabrică vaccinuri, seruri terapeutice şi reagenţi specifici, fiind trecut la Ministerul Apărării Naţionale pentru a fi ferit de faliment. S-au înfiinţat și desfiinţat mai multe fabrici private de medicamente, cu capital românesc sau străin, inclusiv o fabrică de seringi de unică folosinţă, la Arad.

Multe medicamente produse în ţară sunt inscripţionate cu marca firmei străine care a preluat fabrica. Însă au apărut noi grupe terapeutice, medicamente moderne (și mult mai scumpe), se importă multe medicamente, se reexportă unele dintre ele.

Este o activitate comercială intensă pe piaţa medicamentelor. Din cauza costurilor prohibitive la unele medicamente, acestea pot fi eliberate gratuit sau compensat pe bază de reţetă, în sistemul asigurărilor de sănătate.

A fost elaborată o nouă farmacopee, care a adăugat noutăţile și a eliminat ce era depășit, respectiv Farmacopeea Română ediţia X din 1993 (în vigoare), reeditată în 2019. La aceasta se adaugă patru Suplimente care actualizează informaţiile conform farmacopeii europene (European Pharmacopoeia în vigoare).

Farmacii reprivatizate

Depozitele farmaceutice au fost privatizate, cu excepţia Depozitului Central Unifarm (implicat și în afaceri veroase cu materiale sanitare în pandemie). Farmaciile care fuseseră naţionalizate cu 40 de ani în urmă au fost reprivatizate şi s-au înfiinţat multe farmacii noi, în special în marile oraşe. Farmaciile s-au modernizat, eliberează în principal medicamente industriale standardizate, medicamentele galenice sau magistrale fiind foarte puţine în prezent.

Se adaugă suplimente nutritive/alimentare, cosmetice, parafarmaceutice, dispozitive medicale, reactivi pentru analize de screening, biocide și altele, care numeric și cantitativ depășesc medicamentele, iar farmaciile au devenit rentabile. Ca urmare, şi învăţământul superior farmaceutic s-a dezvoltat. Există mai multe facultăţi de farmacie ori secţii de farmacie ale unor facultăţi de medicină sau de asistenţi medicali.

Se fabricau aproape toate grupele terapeutice necesare

După Al Doilea Război Mondial, industria farmaceutică din România se dezvoltase, trecând de la micile fabrici şi laboratoare farmaceutice, care au fost naţionalizate, la fabrici moderne.

În 1955 s-a înfiinţat Fabrica de Antibiotice Iaşi (care producea antibiotice prin biosinteză). Apoi, în 1963, sunt înfiinţate Fabrica de Medicamente Bucureşti şi Fabrica de medicamente „Terapia” din Cluj, care transpuneau în practică cercetările Institutului de Cercetări Chimico-farmaceutice din
Bucureşti.

Ulterior, se înfiinţează alte cinci mari fabrici de medicamente (la București, Cluj-Napoca, Iași, Târgu Mureș), fiecare cu un anume profil de producţie, dar colaborând între ele în cadrul Ministerului Industriei Chimice. Producţia era atât de mare, cantitativ şi calitativ, încât asigura 95% din necesarul naţional de medicamente de uz uman şi veterinar, precum şi cosmetice, şi se făceau şi exporturi.

În afară de extracte naturale, de origine vegetală sau animală, se făceau sinteze chimice pornind de la benzaldehidă, toluen, acid propanoic, benzol şi altele (fabricate de industria chimică românească) și se obţineau zeci de substanţe farmaceutice, de exemplu: fenitoin, tolbutamid, zaharină şi multe altele.

Volumul de medicamente produse în ţară a crescut în 1975, faţă de 1950, de 83 de ori. Grupele principale erau: antibiotice, sulfamide, vitamine şi produse farmaceutice sintetice. S-a acordat o atenţie deosebită plantelor medicinale, furnizate de Ministerul Agriculturii, care înfiinţase şi Trustul Plafar. Multe medicamente erau pe bază de plante medicinale.

De exemplu, din bobocii florali de Sephora japonica s-a extras rutozid. S-au aplicat tehnologiile moderne de atunci pentru preparate de sinteză, semisinteză şi biosinteză. Au fost actualizate succesiv
farmacopeile.

În loc de concluzie

Există o continuitate de la paleomedicina civilizaţiei primitive pe care au găsit-o dacii când s-au mutat din Munţii Caucaz în Munţii Carpaţi, apoi în Antichitate, în Evul Mediu și în Epoca Modernă, până în prezent.

Cu inerente suișuri și coborâșuri, cu influenţe din interior și din exterior, cu o vastă cunoaștere empirică aplicată timp de milenii pe milioane de locuitori. Deci, cu proba timpului, pe care astăzi nu prea o mai luăm în serios, din păcate, și ni se pare că totul începe cu noi înșine.

Însă importanţa medicamentului românesc este strategică pentru milioanele de români care constituie naţiunea română, nu numai pentru cei aflaţi acum între graniţele actuale.

Sper că vom putea spune și noi, ca iluștrii noștri înaintași, „Vom fi din nou ce am fost și chiar mai mult decât atât!”. Ca orice istorie, şi istoria medicamentului românesc prezintă începutul, creşterea şi descreşterea periodică, odată cu evoluţia ţării. Ea prezintă şi dezvoltarea din prezent, care ne face să fim optimişti în privinţa evoluţiei ulterioare, inclusiv a medicamentului românesc.