Florin Amzică e un om norocos. Prin munca lui de zi cu zi
cercetează frontierele încă neexplorate ale creierului, în vreme ce pasiunea
de-o viață îi permite să înțeleagă despre creier ceea ce medicina n-a reușit
încă să explice științific. Canadianul de origine română conduce laboratorul de
neurofiziologie al Universității din Montreal, unde caută să explice
mecanismele celulare și ionice ale creierului în cazuri de comă. Când nu e în
laborator, urcă des pe scenă. Cântă la vioară în World Doctors Orchestra (WDO),
pe care o aduce în luna mai în România într-un turneu caritabil, menit să
strângă fonduri pentru înființarea unei rețele de telemedicină în epilepsie.
Rețeaua de telemuzică
E 11 septembrie
2011. Au trecut fix zece ani de la atentatele teroriste asupra turnurilor
gemene și Pentagonului. World Doctors Orchestra dă un concert comemorativ la
Strathmore, în Washington. În public sunt familii ale victimelor, oameni de
stat, americani care nu au cum să uite. Florin Amzică e la prima întâlnire cu
colegii din orchestra uriașă, care a adunat deja peste cinci sute de
medici-muzicieni din 36 de țări. Cu un an înainte, a aflat cu mirare de
proiectul pornit în 2007 de medicul german Stefan Willich. Un prieten de-al său
din Berlin, coleg cu dirijorul, l-a întrebat: „Dar tu de ce nu te-ai înscris?“.
„Pentru că nu știam. Doar pentru că nu știam.“ L-a atras ideea de a cânta pe
scene mari din întreaga lume, alături de colegi medici cu diferite istorii și
experiențe. A aplicat imediat, dar pentru concertele din 2010 se făcuse deja
selecția muzicienilor amatori, așa că a fost nevoit să aștepte un an.
În WDO, audiția
este, de fapt, primul concert. Până atunci primești un vot de încredere. Te
înscrii online, dai mai multe informații despre studiile și experiența ta pe
plan muzical, spui dacă ești disponibil pentru evenimentele anunțate de WDO.
Calendarul e pregătit cu cel puțin un an înainte. După ce ești acceptat printre
instrumentiști, primești online partiturile. Apoi te pregătești singur cât poți
de bine. „Și noi suntem o rețea de telemuzică“, glumește profesorul Amzică. Cu trei-patru
zile înainte de concert, ajungi în țara gazdă, unde încep repetițiile de grup.
De această dată, desfășurate la ritm de profesionist. Câte opt ore pe zi. „Ca
un tratament: vedem ce e în plus, ce e în minus, ajustăm doza“. De la primele
repetiții din Washington, Amzică apreciază rigoarea și disciplina cu care se
lucrează în WDO.
Willich conduce
cu gesturi ferme o mulțime eclectică de medici dintre care mulți abia ce au
făcut cunoștință. O bună parte sunt nemți, au o educație medicală solidă și au amânat
cât au putut de mult alegerea între muzică și medicină ca profesie de bază. În
cazul lui Florin Amzică nu a fost așa. Părinții, care îl obligaseră mai întâi
să se apuce de studiat vioara, i-au repetat mai apoi toată adolescența că
„muzica nu e o meserie“. Pentru că „în România, există meserii și unele care
nu-s tocmai meserii“.
Rețeaua excentrică
Pe „Simfonia Învierii“ de Mahler, cântând alături de alți
150 de muzicieni amatori – medici profesioniști, dar și de Corul național
american, în fața unui public convalescent încă după o traumă colectivă, Amzică
înțelege cu adevărat principiile care fac din WDO un ansamblu unic. „Eu nu sunt
mistic deloc, dar acolo am fost cel mai aproape de misticism. A fost o stare de
grație în sală.“
WDO declină în
toate registrele sensurile cuvântului „vindecare“. La Washington,
vindecarea a fost alinare adusă prin muzică celor care au pierdut fără drept de
apel. Alteori, vindecarea are un caracter mai practic. Se strâng fonduri pentru
a dota spitale, pentru pacienți sărmani sau neglijați. Medicii-artiști devin
ambasadori internaționali pentru sănătate. Își pun la dispoziție timpul, banii,
resursele, ca să cânte pentru o cauză variabilă și o idee constantă: fiecare
om, indiferent de cultură, rasă sau posibilitățile materiale, are dreptul la
asistență medicală de calitate.
De-atunci a
mers în aproape toate turneele WDO, face parte din nucleul constant al
ansamblului compus din medici. Cel care „i s-a lipit de inimă“ a fost turneul
din Africa de Sud, de acum patru ani. Acolo au susținut fundația unui medic
olandez, care și-a pus la bătaie o moștenire consistentă pentru a crea un sat
în jurul unei clinici medicale, unde se tratează seropozitivii. Fundația
îngrijește, de asemenea, orfanii rămași în urma celor care nu supraviețuiesc
infecției cu HIV. Încearcă să le ofere adăpost, hrană, educație și muzică.
Membrii WDO au cântat atunci partitura compusă special pentru eveniment alături
de un cor format din copiii din sat. Pentru mulți era pentru prima dată când
vedeau un instrument simfonic. „La ei, orice scoarță de copac poate deveni
instrument de percuție. Nu văzuseră fagoți, tromboane. Dar am văzut o plăcere
nativă și pură de a face muzică la acești copii. Și atunci am înțeles un lucru:
de ce educația noastră păcătuiește. Pentru că e bazată pe principiul: nu e bine
așa, nu face asta. Noi avem o doză foarte mare de dat peste mână. La ei nu
există așa ceva. Ei se exprimă și, oricum se exprimă, ajung în mod natural la
tonul just muzical; important e să le oferi cadrul“, povestește Florin Amzică.
Le-au dat apoi lecții de muzică celor mici, le-au pus instrumentele în mână și
i-au lăsat să experimenteze cu ele. După o zi de joacă, copiii au ținut
propriul concert. „Acela a fost evenimentul.“
În România,
vindecarea va fi despre a face pași mărunți – nu primii, dar oricum curajoși –
pentru dezmorțirea unui sistem înțepenit în formule bătrâne. În fiecare țară în
care susține concerte caritabile, WDO alege, la propunerea comitetului local de
organizare, o cauză specifică, relevantă pentru contextul medical și social. În
România, au ales să sprijine pacienții cu epilepsie. Strâng bani pentru primele
cinci noduri ale unei viitoare rețele excentrice de telemedicină dedicată
acestei afecțiuni. Epilepsia nu este, evident, o boală specifică țării noastre.
Există peste tot în lume, nu face discriminări. Canadienii se confruntă în
egală (sau comparabilă) măsură cu românii cu această afecțiune. Sunt însă două
diferențe mari. Prima ține de stigmatul asociat. „În România, oamenii încă se
feresc, vor să o țină pe sub preș cât se poate. Este una din bolile de care nu
se vorbește. În Canada nu avem această problemă, oamenii nu se tem să ceară
ajutorul, să meargă la medic“, explică Florin Amzică. A doua diferență majoră
are de-a face cu accesul la tratament, limitat de concentrarea expertizei la
nivelul câtorva centre, în special universitare. Toată lumea vrea să ajungă la
„dom’ profesor“. Oricâte sute de kilometri și oricâte zile de așteptare ar sta
între criza epileptică și programarea cu greu obținută. Sistemul se încarcă și
se polarizează, vizita la medic cere timp și bani, iar neurologii din provincie
rămân pe dinafară. „E un cerc vicios din care foarte greu se iese. Un medic se
formează pe tot parcursul carierei prin cazuistica pe care o vede. Cu cât mai
mulți pacienți se duc și bat la ușile mari din marile centre universitare, cu
atât medicii din periferie sunt mai izolați, mai puțin ajutați să se formeze.
Dacă un medic neurolog nu vede nicio epilepsie în viața lui și într-o zi îi
vine un epileptic, care sunt șansele ca el să se descurce foarte bine?“.
Florin Amzică și
colaboratorii săi din țară, Cluburile Lions și neurologul clujean Bogdan
Florea, lucrează de trei ani la punerea pe hârtie a proiectului și la
organizarea campaniei de strângere de fonduri. Este pentru prima dată în
istoria World Doctors Orchestra când banii nu merg la o organizație deja activă
în domeniul sănătății, completându-i fondurile, ci se montează de la zero un
proiect medical.
Rețeaua de rețele
Cu banii strânși
din biletele vândute la concert vor fi cumpărate și instalate cinci aparate EEG
cu sistem modern de video-EEG în cinci orașe mici sau mijlocii din România.
Aparatele vor ajunge la medici neurologi care lucrează în sistemul privat și
vor completa, fără a o concura, asistența de stat. „Ideea nu este de a crea o
bisericuță, o sectă a rețelei de epilepsie a Cluburilor Lions, nici pe departe.
Dacă cineva se simte amenințat, aș vrea să îi liniștesc de-acum. Este doar un
bonus. Sunt cinci aparate în afara centrelor universitare. Cinci este mai mare
ca zero, eu așa văd lucrurile.“ Inițiatorii proiectului s-au gândit inițial să
doteze spitalele de stat cu aparatura achiziționată, dar „sistemul de stat încă
nu mi se pare suficient de solid și de funcțional. Mi-e teamă că ar ajunge într-un
depozit sau ar fi utilizate la altceva“.
Medicii și
asistenții vor fi instruiți de experți internaționali și naționali în
epilepsie, ajutați să se perfecționeze în diagnosticul, tratamentul și
urmărirea pacienților epileptici. În practică, atunci când vor avea nelămuriri
sau nevoie de o a doua sau o a treia opinie, vor putea apela la colegi mai
experimentați din țară și din străinătate, prin intermediul rețelei de
telemedicină. Printre ei se află Florin Amzică și Bogdan Florea (Cluj), dar
s-au oferit deja să ajute și specialiști din centre de excelență din Danemarca
sau Elveția. „În momentul în care un medic nu se descurcă la Târgu-Jiu sau la
Reghin, să zicem, prin rețeaua aceasta poate fi asistat de un coleg din
Danemarca sau din Canada sau de cineva din centrele universitare. În acest
sens, e o rețea mai mare decât una națională, se poate ajunge oriunde.“
Avantajul principal al rețelei este că poate fi oricând atașată sau integrată
uneia mai mari, unei rețele de rețele, care să crească și mai mult șansele
pacienților de a beneficia de îngrijire optimă la momentul potrivit, ameliorând
decalajul dintre centrele tradiționale și orașele mai mici.
După turneul
WDO în România se va organiza un concurs pentru a se decide unde vor fi montate
primele aparate. Aplicațiile neurologilor vor fi evaluate de o comisie formată
din specialiști din afara țării. Aparatele rămân apoi proprietatea Clubului
Lions, dar sunt date spre folosință, prin comodat, centrelor selecționate.
Anual, cabinetele de epileptologie stabilite prin program vor raporta
rezultatele, care pot fi verificate și prin intermediul softului pe care se
sprijină rețeaua. Dacă aparatele nu vor fi utilizate (suficient de bine) spre
beneficiul pacienților, ele pot fi oricând redirecționate către alt neurolog.
„Ideea nu este ca un medic de la Oradea sau din Suceava să pună mâna pe un
aparat și să ne salute din mers.“ Ulterior, rețeaua va crește pe baza
parteneriatelor deja existente, e convins Amzică. Vine cel puțin o dată pe an
în țară și ține cursuri de neurofiziologie pentru medicii tineri. Știe că
există interes, că sunt tineri pe care poate conta, nu se îndoiește că ideea
are toate șansele să reușească.
Triunghiul de concerte
Până ce rețeaua
va prinde contur, se pregătește pentru turneul din România. Zilele acestea,
instrumentiștii tocmai ce-au primit partiturile și le vor desluși separat, până
se întâlnesc în țară, la 23 mai, când se dă startul repetițiilor. Tradiția WDO
cere ca programul fiecărui concert să cuprindă o piesă autohtonă și una creată special
pentru această ocazie. De compoziția în primă audiție responsabil este Șerban
Nechifor, fiul lui Ermil Nechifor, fondatorul Orchestrei Medicilor din București,
din care a făcut cândva parte și Florin Amzică. L-a rugat pe compozitorul
bucureștean să scrie „o piesă care să reflecte multiculturalitatea României, în
special a Transilvaniei“. Rezultatul e o compoziție pentru vioară și orchestră
de coarde, care cuprinde o secvență cu trei dansuri: românești, ungurești și
nemțești. Solistă va fi Corina Bololoi. Apoi vor interpreta „Harold en Italie“
de Berlioz, moment pentru care li se va alătura Carmen Aida Soanea, la violă, o
artistă născută în România, dar stabilită în Germania. Iar concertul se va
încheia cu Simfonia a șasea de Beethoven. „Sună foarte bine“, îi spun. „Nu știm,
încă n-am început repetițiile“, glumește el.
Zilele trecute, instrumentiștii din World Doctors Orchestra și-au primit partiturile pentru concertele caritabile pe care le vor susține în România, la Cluj-Napoca (26 mai),
la Brașov (27 mai) și la București (28 mai)
E prima dată
când WDO ține trei concerte în aceeași țară (de regulă, sunt unul sau două),
ambiția celui care a inițiat turneul. Prezența pe scena Ateneului Român „este
un pas obligatoriu, orchestrei îi place să se producă pe marile scene ale
lumii, și e și orgoliul organizatorilor să arate colegilor ce e mai bun în țara
respectivă“. Clujul era firesc să se afle pe harta WDO, pentru că echipa locală
de organizare este de acolo. Iar „cum drumul de la Cluj la București trece și
prin Brașov“, Amzică a profitat.
Drumuri nebătătorite
A vrut să îi
ducă pe medicii-artiști și acasă la el, la Brașov, acolo unde a învățat
să cânte la vioară. Un instrument pe care l-a urât cu patimă în primii ani de
studiu, dar care i s-a lipit apoi de suflet. Cheie au fost trei personaje:
mama, care i-a pus vioara în brațe când avea șase ani, tatăl, care „a furnizat
tot efortul financiar și discreția legendară în a nu-mi spune toate
adevărurile, cât era de chinuitor“, și profesorul Virgil Voicu, un pedagog
răbdător. Cu ajutorul lor a trecut prin perioada grea fără să abandoneze
complicatul instrument. „Asta e marea dificultate, să nu te lași de visul tău.
Până când, la un moment dat, nu am mai putut să mă las.“ Dar de mic a fost
pragmatic. Și-a recunoscut sieși că „a început să îmi placă prea târziu ca să
fac din asta o treabă serioasă“. Mai ales că știința îl fascina și mai mult. Așa
că a rămas cu vioara în registru ludic. „Așa a rămas până în ziua de azi, deci
eu sunt un tip fericit.“
În adâncul
sufletului, își dorea de mic să facă medicina, dar felul în care se dădea
admiterea îl descuraja. Presupunea învățarea pe de rost a tone de informații,
iar el n-avea darul memoratului. În pragul admiterii la facultate, a ezitat
multă vreme între fizică și inginerie. „Eram un fel de vedetă a liceului, cu
fizica mea.“ Mergea la olimpiadele naționale, visa la o nouă descoperire în
fizica atomică. Până la urmă, pragmatismul a învins din nou. A optat pentru
automatică, după ce s-a sfătuit cu tatăl său. „Am hotărât, ca întotdeauna, să
merg acolo unde e dificil. Facilitatea era interzisă ca alegere.“ O filozofie
care i-a făcut bine și pe care o păstrează și astăzi, când își alege proiectele
de cercetare. Pentru că nu s-a ferit de întrebările grele, a descoperit,
alături de Daniel Kroeger și de Bogdan Florea, o nouă stare electrică a
creierului. Rezultatele le-a publicat în 2013.
S-a apropiat de
medicină încă din anii de studenție la Politehnică, ducându-și toate lucrările
spre zona aplicațiilor biomedicale și aparaturii medicale. Coincidență sau nu,
a absolvit cu un proiect de electrocardiografie, apropiat de domeniul
telemedicinii. Era 1982, nu exista internet, nu existau electroencefalografe
portabile. Accesul studenților la informații din afara țării era ca și
inexistent. „Impermeabilitatea granițelor ne făcea să ne simțim foarte bine din
punctul de vedere al creativității, tot ce făceam noi era nemaiauzit. După ce
am ieșit, mi-am dat seama cât eram de primitivi“, mărturisește amuzat. Așa și-a
imaginat, pe atunci, alături de un coleg, un electroencefalograf portabil, care
să încapă într-un diplomat și să poată fi branșat la linia telefonică, pentru a
transmite către spital informațiile pentru pacienții netransportabili. „Acesta
a fost proiectul nostru. Evident că nu s-a realizat niciodată.“
Își dorea mereu
să privească peste zid, la cercetătorii străini. Să vadă ce au mai aflat, ce
puzzle au mai rezolvat. Să îi întâlnească la congrese și să schimbe idei cu ei.
Era singurul motiv pentru care își dorea, înainte de revoluție, să poată ieși
din țară. Se simțea „ca într-un cavou“ din cauza izolării pe plan științific de
restul lumii. Dar varianta exilului definitiv a luat-o în serios abia după
prima mineriadă. A intuit atunci că „nu în timpul vieții mele active se va
întâmpla ceva semnificativ în România, ca să se creeze condiții.“
Primise o bursă
de la Mircea Steriade, profesor canadian de origine română, și a decis să o
accepte. În Canada „nu curg banii pe străzi, nu te caută lumea să îți dea de
lucru, dimpotrivă. Dar, dacă vrei să fii util, poți să o faci, ești apreciat,
primești din când în când o palmă pe spate, de încurajare, poți să îți expui
idei și să le duci mai departe prin efort personal. Nu aveam cum să iau altă
decizie decât aceea de a-mi vedea de lucru aici“. Așa că a rămas. A făcut
studii doctorale și postdoctorale în neurologie la Universitatea Laval din
Quebec. În 2008, la câțiva ani după moartea mentorului său, s-a mutat la
Montreal, unde i s-a oferit postul de profesor și propriul laborator de
neurofiziologie.
În privința
intuiției care l-a făcut să își strângă bagajele în ʼ90, timpul i-a dat
dreptate – mă asigură. „Și toți cei care au plecat mi-au dat dreptate, au
contribuit fără să vrea la sărăcirea țării. Poate că tocmai acest sentiment de
culpabilitate mă face să mă întorc spre România și să ofer din când în când
câte ceva din preaplinul meu.“ Conferințe, cursuri intensive, concerte și
primele noduri dintr-o rețea de telemedicină.
Florin Amzică e
canadian de origine română, nu un român stabilit în Canada. E o nuanță pe care
ar vrea să o reținem. Îi e recunoscător țării de adopție pentru firesc. Pentru
că nu i-a stins lumina când voia să muncească. Dar Florin Amzică e și un
ardelean asumat „prin născare și mentalitate“. Așa că se întoarce din când în
când acasă. Cu 34 de ani în urmă, voia să creeze un sistem de EEG portabile
pentru pacienții netransportabili. Era un timp când îți puteai imagina orice și
face mai nimic. Granițele erau închise. Acum vrea să construiască o rețea de
telemedicină pentru epileptici. Și are toate șansele. Pe-atunci voia să tragă
cu coada ochiului la cercetătorii străini, să îi prindă din urmă. Acum e unul
dintre ei.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
