Newsflash
Reportaje

Spitalul de dincolo de spital

de Iftimie NESFÂNTU - nov. 17 2016
Spitalul de dincolo de spital
     Ori de câte ori am participat toamna la o aniversare a spitalului din Tg. Cărbunești, mereu a plouat. Și, înainte de începerea festivității desfășurată în ultimi ani în fața bisericii din incinta spitalului orășenesc de urgență, a ieșit soarele. Nu cred în semne și minuni, e doar o constatare. Sau poate e vorba despre un anume tipar climatic al zonei. În orașul Tg. Cărbunești este totuși un loc unde se întâmplă un singur fenomen: spitalul, care de 124 de ani se încăpățânează să fie. S-a tot vehiculat că existența lui neîntreruptă s-ar datora unor oameni care au sfințit locul, și anume doctorii: Victor Bellu, Viorel Ranga, Dan Duminecă și actualul manager, Constantin Târziu. Aceștia au știut să dezvolte inițiativele înaintașilor și mai ales să păstreze acea plămadă care ține spitalul. Și în alte zone din țară sunt și au fost medici dăruiți profesiei, oamenilor și totuși, nou-veniții au ras pur și simplu tot ce făcură înaintașii.
     Iată un motiv de a urmări mai atent „fenomenul Tg. Cărbunești“, o formă de rezistență. Un spital nu e doar o adunătură de clădiri, echipamente și oameni, așa cum organismul viu nu este doar suma algebrică a țesuturilor, organelor, celulelor. Un spital nu e doar un spital.
      „O să pornesc de la un citat celebru al celebrului Petre Țuțea“, spunea doctorul Constantin Târziu, în cuvântul de deschidere: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, spunea Țuțea. Profesorul este fabricant de oameni. El seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi și face mobilă de lux. Aș adăuga, nu neapărat parafrazându-l, că mi-ar plăcut să fiu spital. Asemeni cu mobila de lux, spitalul are între cei care-l fac și refac în permanență, cei care-l fac să fie viu, funcțional, are «tâmplari», oameni dăruiți oamenilor: cadrele medicale – infirmiere, asistenți, medici, manager.“ Mărturisesc, n-am înțeles pe loc ce mesaj dorea să transmită managerul Spitalului Orășenesc de Urgență Târgu-Cărbunești. N-am mai întrebat apoi, oricum întreaga manifestare urma să tălmăcească cele spuse.
     Dan Duminecă, unul dintre foștii manageri, relata un episod mai vechi, de după așa-zisa revoluție, când, prezent la București la Ministerul Finanțelor pentru a susține un studiu de fezabilitate pentru policlinica nouă, a fost printre puținii victorioși.
     – Erau acolo vreo 60 de directori de spitale mari, din toată țara și numai cinci studii au fost aprobate. Și printre ele și cel pentru policlinica noastră, o viziune modernă, concretizând o idee de integrare policlinică-spital.
     – De ce nu au fost aprobate și celelalte proiecte?
     Eu am ascultat și celelalte prezentări. Era ca la examen, fiecare își aducea argumentele în fața ministrului și unei echipe de experți din minister. Toate proiectele erau bine făcute, din percepția mea, și fiecare încerca să arate în felul lui ce probleme din spitalul respectiv poate rezolva acel proiect odată realizat. Nu cerea nimeni lux, erau nevoi concrete în fiecare unitate, cum erau și aici, la Tg. Cărbunești. Mereu sunt o mulțime de lucruri de făcut și dacă nu le rezolvăm noi, acasă, încărcăm cu alți și alți bolnavi, unitățile medicale din jur. Dar una e să trimiți mai departe doar cazuri complexe și alta e să pui pe drumuri grosul bolnavilor. Ce puteam noi să rezolvăm în câteva ore în policlinică ar fi cerut o zi, două, trei dacă acei pacienți ar fi mers mai departe, iar asta însemna plecarea lor din activitate, cheltuieli etc.
   – Cum se face că doar cinci din 60 au convins?
   – La mine a fost și o întâmplare. Nu aveam șofer și mașină permise de lege la spital și eram la distanță de București. Am mers cu o zi mai devreme, am stat la copii, iar a doua zi dimineață, am plecat la minister. L-am luat cu mine și pe nepot, nu aveau cu cine să-l lase; l-am lăsat să aștepte în mașină, cu un prieten care ne-a dus. După ce am urcat, peste vreo oră, m-am trezit cu el în sala unde făceam prezentările. „Ce-i cu tine?“ zic eu, încet. Și el, tare: „Vreau să fac pișu... nu mai pot ține!“. Ceilalți, mai întâi ministrul, au început să râdă și au trimis o secretară cu el la toaletă. Pe urmă s-a întors acolo și a stat și el cuminte pe un scaun. Mai târziu, a venit o secretară din minister care ne-a adus la toți câte o cafea și nepotul a început să plângă. „Bu-nuuu, pe mine mă sări; nu-mi dai și mie!“ În fine, tot ministrul de finanțe a rugat pe secretară să-i dea și lui o ciocolată, ceva. Situația asta, aparent banală, demonstra de fapt ce se întâmplă când anumite probleme de viață nu sunt rezolvate acolo unde apar. Problema unui copil din București care nu avea cu cine să stea cât părinții erau la lucru vorbea indirect și despre bolnavii din comunitățile arondate spitalului din Cărbunești, care nu aveau aproape de ei o policlinică unde să-și poată rezolva la costuri minime, problemele. Din spatele cifrelor și indicatorilor unor studii de fezabilitate, lucrurile astea legate de oameni și viață se văd mai greu. La fel este și cu performanța unor instituții.

 

     Dacă urmărești expuneri sau lucrări științifice, vezi și auzi doar ceea ce prezintă vorbitorii și poate ceva dincolo de expunere, cât te ajută experiența proprie. Cunoscând însă spitalul (am fost acolo de mai multe ori, am vorbit cu pacienți și cadre medicale, am rămas peste noapte, am văzut cazuri venite în urgență), am prins și alte detalii despre spitalul de dincolo de spital, și din trecut și din prezent. Spitalul nu este doar spital, cu medici, cu pacient și problemele lor. Așa cum mâna unui om nu este doar mâna și nici inima doar inima. Pare simplu, dar e foarte greu să ajungi la această perspectivă. Când conduci un spital sau un sector din sănătate e foarte important să cuprinzi cu mintea această interdependență. Numai atunci vezi și numai atunci poți lua decizii corecte în hățișul restricțiilor zilnice. Și numai atunci simți că faci ceea ce trebuie. Argumente? Să privim lucrurile din perspectiva unui pacient oricare ar fi el, care a avut o problemă cardiacă, nu neapărat complicată, și care a fost îngrijit la Spitalul Orășenesc de Urgență din Tg. Cărbunești. Și putem spune că inima lui nu este doar inima și nu este doar parte din el, ci este cumva și „spitalul din Tg. Cărbunești“ și va fi cât va exista și spitalul. Abia acum pot spune că încep să prind câte ceva din vorbele managerului la această a 124-a aniversare: „Mi-am dorit să fiu spital“.
     „Când ai în casă o mobilă de lux, dacă o componentă a ei s-a stricat, nu arunci toată mobila“, mai spusese doctorul Târziu, în cuvântul de deschidere. Dacă ar fi o mobilă din rumeguș, nu ar rămâne decât să o arunci și să cumperi alta, fiind însă o mobilă de valoare în întregul ei, înlocuiești partea care nu-și mai îndeplinește menirea. La fel e cu organismul: celulele, țesuturile, inclusiv oasele, se refac în totalitate, la anumite intervale de timp. Suntem aceiași și totuși avem alte componente, subansamble. Medicina regenerativă este acum una din direcțiile moderne de cercetare. Și spitalul nostru se regenerează, păstrând datele care-i definesc personalitatea. Au apărut secții noi în datele vechi, dotări, sunt cadre medicale care au plecat și altele care le-au luat locul, păstrând viu spitalul.“ Am fost surprins să constat, vizitând unitatea, că dintre toate spitalele de tip Carol din țară, multe desființate sau cu mari probleme de întreținere și funcționalitate, aici, la Tg. Cărbunești am descoperit rezolvări ingenioase care asigurau pe tiparul vechii construcții, funcționalitate și integrare funcțională. Explicația căutată era pe cât de greu de văzut, pe atât de aproape: oameni dăruiți spitalului și profesiei.
     Doctorul Dan Duminecă, omul care a obținut aprobarea și banii pentru acel studiu de fezabilitate, „cu ajutorul inocenței nepotului“, – a povestit și un episod din perioada uceniciei lui la spital. Firește, alte vremuri și alte reguli. În curtea spitalului, se aflau câteva zeci de curcani, poate chiar mai mulți; erau „curcanii chirurgilor“. A fost o vreme când mulți dintre medici locuiau în spital și erau acolo oricând era nevoie. În fiecare sâmbătă, după vizita mare și după ce era prezentat și dezbătut un caz, mergeau cu toții – asistenți, infirmiere și medici – la masă. Astfel, în fiecare sâmbătă era sacrificat și pregătit un curcan. Unii dintre invitații aflați la mese au zâmbit. Ei, alte vremuri!
     Când lăutarii invitați anume au pornit să cânte, n-a mai rămas pe la mese niciun salariat, actual sau fost. S-au prins cu toții într-o sârbă, ca la Gorj. Și manager, și pensionari, și cadrele medicale ce lucrează încă, și unele doamne având în brațe câte un copil până în trei ani. Și-acolo, în acea sârbă gorjenească, jucată în sala de mese a unei restaurant din apropierea spitalului, am văzut și am simțit spitalul. Spitalul de dincolo de spital!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe