Ori
de câte ori am participat toamna la o aniversare a spitalului din Tg.
Cărbunești, mereu a plouat. Și, înainte de începerea festivității desfășurată
în ultimi ani în fața bisericii din incinta spitalului orășenesc de urgență, a
ieșit soarele. Nu cred în semne și minuni, e doar o constatare. Sau poate e
vorba despre un anume tipar climatic al zonei. În orașul Tg. Cărbunești este
totuși un loc unde se întâmplă un singur fenomen: spitalul, care de 124 de ani
se încăpățânează să fie. S-a tot vehiculat că existența lui neîntreruptă s-ar
datora unor oameni care au sfințit locul, și anume doctorii: Victor Bellu,
Viorel Ranga, Dan Duminecă și actualul manager, Constantin Târziu. Aceștia au
știut să dezvolte inițiativele înaintașilor și mai ales să păstreze acea
plămadă care ține spitalul. Și în alte zone din țară sunt și au fost medici
dăruiți profesiei, oamenilor și totuși, nou-veniții au ras pur și simplu tot ce
făcură înaintașii.
Iată
un motiv de a urmări mai atent „fenomenul Tg. Cărbunești“, o formă de rezistență.
Un spital nu e doar o adunătură de clădiri, echipamente și oameni, așa cum
organismul viu nu este doar suma algebrică a țesuturilor, organelor, celulelor.
Un spital nu e doar un spital.
„O să pornesc de la un citat celebru al
celebrului Petre Țuțea“, spunea doctorul Constantin Târziu, în cuvântul de
deschidere: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, spunea Țuțea. Profesorul este
fabricant de oameni. El seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi
și face mobilă de lux. Aș adăuga, nu neapărat parafrazându-l, că mi-ar plăcut
să fiu spital. Asemeni cu mobila de lux, spitalul are între cei care-l fac și
refac în permanență, cei care-l fac să fie viu, funcțional, are «tâmplari»,
oameni dăruiți oamenilor: cadrele medicale – infirmiere, asistenți, medici,
manager.“ Mărturisesc, n-am înțeles pe loc ce mesaj dorea să transmită
managerul Spitalului Orășenesc de Urgență Târgu-Cărbunești. N-am mai întrebat
apoi, oricum întreaga manifestare urma să tălmăcească cele spuse.
Dan
Duminecă, unul dintre foștii manageri, relata un episod mai vechi, de după
așa-zisa revoluție, când, prezent la București la Ministerul Finanțelor pentru
a susține un studiu de fezabilitate pentru policlinica nouă, a fost printre
puținii victorioși.
–
Erau acolo vreo 60 de directori de spitale mari, din toată țara și numai cinci
studii au fost aprobate. Și printre ele și cel pentru policlinica noastră, o
viziune modernă, concretizând o idee de integrare policlinică-spital.
–
De ce nu au fost aprobate și celelalte proiecte?
–Eu am ascultat și celelalte prezentări. Era ca la examen, fiecare își
aducea argumentele în fața ministrului și unei echipe de experți din minister.
Toate proiectele erau bine făcute, din percepția mea, și fiecare încerca să
arate în felul lui ce probleme din spitalul respectiv poate rezolva acel
proiect odată realizat. Nu cerea nimeni lux, erau nevoi concrete în fiecare
unitate, cum erau și aici, la Tg. Cărbunești. Mereu sunt o mulțime de lucruri
de făcut și dacă nu le rezolvăm noi, acasă, încărcăm cu alți și alți bolnavi,
unitățile medicale din jur. Dar una e să trimiți mai departe doar cazuri
complexe și alta e să pui pe drumuri grosul bolnavilor. Ce puteam noi să
rezolvăm în câteva ore în policlinică ar fi cerut o zi, două, trei dacă acei
pacienți ar fi mers mai departe, iar asta însemna plecarea lor din activitate,
cheltuieli etc.
– Cum se face că doar
cinci din 60 au convins?
– La
mine a fost și o întâmplare. Nu aveam șofer și mașină permise de lege la spital
și eram la distanță de București. Am mers cu o zi mai devreme, am stat la
copii, iar a doua zi dimineață, am plecat la minister. L-am luat cu mine și pe
nepot, nu aveau cu cine să-l lase; l-am lăsat să aștepte în mașină, cu un
prieten care ne-a dus. După ce am urcat, peste vreo oră, m-am trezit cu el în
sala unde făceam prezentările. „Ce-i cu tine?“ zic eu, încet. Și el, tare:
„Vreau să fac pișu... nu mai pot ține!“. Ceilalți, mai întâi ministrul, au
început să râdă și au trimis o secretară cu el la toaletă. Pe urmă s-a întors
acolo și a stat și el cuminte pe un scaun. Mai târziu, a venit o secretară din
minister care ne-a adus la toți câte o cafea și nepotul a început să plângă.
„Bu-nuuu, pe mine mă sări; nu-mi dai și mie!“ În fine, tot ministrul de finanțe
a rugat pe secretară să-i dea și lui o ciocolată, ceva. Situația asta, aparent
banală, demonstra de fapt ce se întâmplă când anumite probleme de viață nu sunt
rezolvate acolo unde apar. Problema unui copil din București care nu avea cu
cine să stea cât părinții erau la lucru vorbea indirect și despre bolnavii din
comunitățile arondate spitalului din Cărbunești, care nu aveau aproape de ei o
policlinică unde să-și poată rezolva la costuri minime, problemele. Din spatele
cifrelor și indicatorilor unor studii de fezabilitate, lucrurile astea legate
de oameni și viață se văd mai greu. La fel este și cu performanța unor
instituții.
Dacă
urmărești expuneri sau lucrări științifice, vezi și auzi doar ceea ce prezintă
vorbitorii și poate ceva dincolo de expunere, cât te ajută experiența proprie.
Cunoscând însă spitalul (am fost acolo de mai multe ori, am vorbit cu pacienți
și cadre medicale, am rămas peste noapte, am văzut cazuri venite în urgență),
am prins și alte detalii despre spitalul de dincolo de spital, și din trecut și
din prezent. Spitalul nu este doar spital, cu medici, cu pacient și problemele
lor. Așa cum mâna unui om nu este doar mâna și nici inima doar inima. Pare
simplu, dar e foarte greu să ajungi la această perspectivă. Când conduci un
spital sau un sector din sănătate e foarte important să cuprinzi cu mintea
această interdependență. Numai atunci vezi și numai atunci poți lua decizii
corecte în hățișul restricțiilor zilnice. Și numai atunci simți că faci ceea ce
trebuie. Argumente? Să privim lucrurile din perspectiva unui pacient oricare ar
fi el, care a avut o problemă cardiacă, nu neapărat complicată, și care a fost
îngrijit la Spitalul Orășenesc de Urgență din Tg. Cărbunești. Și putem spune că
inima lui nu este doar inima și nu este doar parte din el, ci este cumva și
„spitalul din Tg. Cărbunești“ și va fi cât va exista și spitalul. Abia acum pot
spune că încep să prind câte ceva din vorbele managerului la această a 124-a
aniversare: „Mi-am dorit să fiu spital“.
„Când ai în casă o mobilă de lux, dacă o
componentă a ei s-a stricat, nu arunci toată mobila“, mai spusese doctorul
Târziu, în cuvântul de deschidere. Dacă ar fi o mobilă din rumeguș, nu ar
rămâne decât să o arunci și să cumperi alta, fiind însă o mobilă de valoare în
întregul ei, înlocuiești partea care nu-și mai îndeplinește menirea. La fel e
cu organismul: celulele, țesuturile, inclusiv oasele, se refac în totalitate,
la anumite intervale de timp. Suntem aceiași și totuși avem alte componente,
subansamble. Medicina regenerativă este acum una din direcțiile moderne de
cercetare. Și spitalul nostru se regenerează, păstrând datele care-i definesc
personalitatea. Au apărut secții noi în datele vechi, dotări, sunt cadre
medicale care au plecat și altele care le-au luat locul, păstrând viu
spitalul.“ Am fost surprins să constat, vizitând unitatea, că dintre toate
spitalele de tip Carol din țară, multe desființate sau cu mari probleme de
întreținere și funcționalitate, aici, la Tg. Cărbunești am descoperit rezolvări
ingenioase care asigurau pe tiparul vechii construcții, funcționalitate și integrare
funcțională. Explicația căutată era pe cât de greu de văzut, pe atât de
aproape: oameni dăruiți spitalului și profesiei.
Doctorul
Dan Duminecă, omul care a obținut aprobarea și banii pentru acel studiu de
fezabilitate, „cu ajutorul inocenței nepotului“, – a povestit și un episod din
perioada uceniciei lui la spital. Firește, alte vremuri și alte reguli. În
curtea spitalului, se aflau câteva zeci de curcani, poate chiar mai mulți; erau
„curcanii chirurgilor“. A fost o vreme când mulți dintre medici locuiau în
spital și erau acolo oricând era nevoie. În fiecare sâmbătă, după vizita mare
și după ce era prezentat și dezbătut un caz, mergeau cu toții – asistenți,
infirmiere și medici – la masă. Astfel, în fiecare sâmbătă era sacrificat și
pregătit un curcan. Unii dintre invitații aflați la mese au zâmbit. Ei, alte
vremuri!
Când
lăutarii invitați anume au pornit să cânte, n-a mai rămas pe la mese niciun
salariat, actual sau fost. S-au prins cu toții într-o sârbă, ca la Gorj. Și
manager, și pensionari, și cadrele medicale ce lucrează încă, și unele doamne
având în brațe câte un copil până în trei ani. Și-acolo, în acea sârbă
gorjenească, jucată în sala de mese a unei restaurant din apropierea
spitalului, am văzut și am simțit spitalul. Spitalul de dincolo de spital!