Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Asigurarea obligatorie de malpraxis în România

Viața Medicală
Dr. Dan PEREŢIANU vineri, 24 martie 2017
     În numărul din 24 februarie al jurnalului (nr. 8/2017), prof. dr. Cătălina Poiană, președinta Colegiului Medicilor din Municipiul București, trage un semnal de alarmă referitor la asigurările de malpraxis. Au fost anunțate atunci rezultatele unui studiu realizat online, cu 425 de respondenți, din care rezultă nemulțumirile medicilor față de fenomenul asigurărilor obligatorii pentru malpraxis.
    Prezentăm o serie de date istorice, care arată modul în care au apărut aceste asigurări și modul în care fenomenul din prezent reprezintă un abuz pentru medici, pe de o parte, și spitale, cabinete, policlinici – pe de altă parte. Facem și unele comparații cu alte state, alături de unele propuneri pentru eliminarea acestui abuz.

 

Legea 145/1997 și urmările ei

 

     La art. 41, punctul 2 din Legea asigurărilor sociale de sănătate, apărută în iulie 1997, se spune: „Casa de asigurări de sănătate organizează un sistem de asigurare pentru răspunderea civilă a medicilor și a celorlalte categorii de personal medical”. Dat fiind că textul aparținea capitolului 4, prin „casa de asigurări de sănătate” se înțelegea casa județeană de asigurări de sănătate și nu cea națională.
    Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Până la 1 aprilie, casa națională de asigurări de sănătate a fost condusă (prin numire) de mai mulți directori executivi. După 1 aprilie, primul președinte (real) al CNAS a fost avocatul Andrei Gherghinescu (primul numit a fost prof. dr. Constantin Dumitrache, endocrinolog). A. Gherghinescu, împreună cu consilierul său dr. Gabriel Ionescu au fost primii care au abuzat de articolul 41. Pentru a recunoaște dreptul de practică al medicilor, conducerea CNAS a eliberat o hotărâre care obliga medicii să se asigure pentru răspundere civilă (adică pentru malpraxis) la o anumită societate de asigurări – Generali. Această obligație era un abuz, cum este și în prezent.
   Avocatul Gherghinescu a fost schimbat de la conducerea CNAS de prof. dr. Alexandru Ciocâlteu. Acesta a continuat abuzul contra medicilor, dar l-a înfățișat mai atenuat. Medicii erau obligați să se asigure, dar profesorul Ciocâlteu a admis că se pot asigura la orice societate comercială de asigurări, nu numai la cea propusă de cuplul Gherghinescu–Ionescu.
    După ce la președinția CNAS s-au perindat, pentru scurte perioade de timp, prof. dr. Virgil Păunescu și prof. dr. Șerban Bubenek, prin schimbarea guvernului în 2001, Eugeniu Țurlea, profesor de finanțe la ASE, a ajuns președintele CNAS, funcție în care a rămas aproape trei ani. Imediat ce a fost numit, Eugeniu Țurlea a elaborat Hotărârea nr. 39/2001, prin care a cerut în mod expres ca medicii să plătească o asigurare de malpraxis la contractarea cu casele de asigurări. Motivul pentru care a fost elaborată acea hotărâre pare să fi avut legătură și cu implicarea președintelui CNAS în diferite consilii de administrație ale unor societăți comerciale de asigurări, printre care: CECCAR-Romas, GMT Audit, Salustro Reydel și Romas-Leasing. Noi am criticat încă de atunci practicile lui E. Țurlea (v. adevărul.ro). Fără un motiv clar enunțat, Eugeniu Țurlea a fost demis de prim-ministrul Adrian Năstase de la conducerea CNAS în octombrie 2003, prin intermediul ministrului pentru control Ionel Blănculescu, ajuns temporar și ministru al sănătății.

 

Legea spitalelor și modificarea ei

 

    La 1 septembrie 2001, sub semnătura lui Adrian Năstase, contrasemnând secretarii de stat Luminița Gheorghiu (MS) și Gheorghe Gherghina (MF), apare Ordonanța nr. 68/2001, publicată în vacanța parlamentară, de fapt în ultima zi a acesteia, la 30 august 2001. Această ordonanță modifica drastic Legea 146/1999 privind organizarea și finanțarea spitalelor. Una din prevederi introduce norme din legislația europeană privind răspunderea civilă pentru medici.
    Legislația română de până în 1999 nu era concordantă cu cea a Comunității Europene privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate pacienților în spitale. Atunci, un medic angajat într-un spital putea fi obligat să plătească daune unui pacient care câștiga un proces civil pentru malpraxis. În plus, în cazurile de malpraxis, răspunderea medicală este și penală, administrativă și disciplinară.
   Odată cu apariția Legii spitalelor (nr. 146/1999), legiuitorul român s-a aliniat prevederilor CE, atunci când afirmă că „Spitalul răspunde, potrivit legii, pentru prejudicii cauzate pacienților, inclusiv din culpa medicală, stabilite de organele competente”. Fraza-cheie din acel articol era „inclusiv din culpa medicală”.
   În 2001, Ordonanța 68 înlătură cuvintele-cheie. Fraza rămâne aparent aceeași, dar problema se pune: după care lege mai răspunde spitalul față de pacient – și cum. În contextul de atunci, trebuie amintit procesul civil, de daune, intentat de părinții unei fetițe din Iași, bolnavă de SIDA, ministrului de atunci al sănătății, prof. dr. Iulian Mincu, și nu medicilor care au tratat-o. Noutatea acelui caz pentru jurisprudența românească nu a reușit să schimbe viziunea diriguitorilor din MS din 2001 până azi.
   Tot aici este de amintit că, prin prevederile în exercițiu ale Legii spitalelor, medicii din spitale nu puteau fi obligați să se asigure pentru malpraxis, căci ei erau și sunt nerăspunzători civil pentru faptele medicale ce cauzează prejudicii pacienților. Căci, chiar Codul Civil nou reglementează, la art. 1.385 (în fostul CC era la art. 1.000), că angajatorul este răspunzător civil pentru faptele angajatului. Dar această reglementare nu era și nu este nici azi cunoscută nici măcar societăților de asigurări! Textul din Codul Civil este: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în puterea legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.

 

Hotărârile de guvern ulterioare referitoare la Contractul-cadru

 

    Conform Legii 145/1997, guvernul aprobă un Contract-cadru (CoCa) elaborat de CNAS și Colegiul Medicilor. De scos în evidență că CoCa este elaborat și de Colegiul Medicilor din România. Cu alte cuvine, guvernul aprobă o înțelegere între CNAS și CMR.
   HG privind CoCa (697/1998, 312/1999, 399/2000) nu pomenesc nimic despre malpraxis. În schimb, în 2001, guvernul a aprobat două astfel de CoCa, 1.124 pentru medicina de familie și 1.125 pentru ambulatoriul de specialitate. Acolo, la capitolul II al acestor acte normative, se spune despre „Condițiile acordării asistenței medicale în medicina primară/ambulatoriul de specialitate”. La art. 4 alin. (1), se arată că „Contractul de furnizare de servicii medicale între furnizorul de servicii medicale de specialitate și casa de asigurări de sănătate se încheie de către reprezentantul legal al unităților sanitare prevăzute la art. 2 alin. (1) din prezenta hotărâre, pe baza următoarelor documente: (...) f) dovada asigurării pentru malpraxis pentru fiecare medic pe care îl reprezintă”.
   Din acest text rezultă importanta contribuție a Colegiului Medicilor din România la înrobirea financiară a medicilor. Camera Federativă a Medicilor din România a reacționat atunci, condamnând textul propus de guvern, semnalând și că abuzul are două aspecte tehnice neadecvate: în România, termenul juridic este asigurare pentru „răspundere civilă” și nu “malpraxis” (de aceea termenul este incorect); în România, numai legea (nu o hotărâre de guvern) poate stabili obligativitatea pentru plata unei răspunderi civile (ca în cazul celei auto). Și din aceste puncte de vedere, prevederile CoCa erau abuzive și ilegale.
   Ne întrebăm: cine a avut interesul ca societățile de asigurări să câștige mai mult de pe urma medicilor?
   Probabil citind criticile CFMR, ulterior, textele guvernamentale sunt rescrise în legi, pentru a le acorda valoarea normativă.

 

OUG nr. 150/2002

 

    Ordonanțele de urgență sunt legi până la aprobarea sau respingerea lor de către Parlament. OUG 150/2002 a fost, de fapt, modificarea de către Executiv a Legii nr. 145/1997.
   OUG nr. 150/2002 a fost primul text de lege care a consfințit abuzul asupra medicilor: „Art. 39.(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligați să prezinte, la încheierea contractului cu casa de asigurări, asigurări de răspundere civilă în domeniul medical în concordanță cu tipul de furnizor. Societățile de asigurări care oferă asigurări de răspundere civilă în domeniul medical trebuie să fie autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și să posede un contract de reasigurare”.
   Nu trebuie uitat că OUG 150 a fost cea care a „naționalizat” definitiv Fondul de asigurări de sănătate, prin trecerea bugetului CNAS la bugetul Ministerului de Finanțe: „Art. 58.(1) Bugetul fondului se aprobă de către Parlament, la propunerea Guvernului, ca anexă la legea bugetului de stat”. Fondul fusese temporar naționalizat prin art. 98 coroborat cu art. 93 al OUG 30/1998, între 1999 și 2002. OUG 150 a fost modificată ulterior prin OUG 38/2005, astfel că Legea de aprobare a OUG 150 din 2002 a fost extrem de tardivă, în 2005 (Legea nr. 327/2005).

 

Legea nr. 95/2006

 

    La nici șase luni de la această nouă lege a sănătății (327/2005), a apărut o alta. Legea nr. 95/2006 cu numeroasele sale modificări (peste două mii până în prezent) afirmă la art. 255: „(4) Furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale sunt obligați să prezinte, la încheierea contractului cu casa de asigurări, asigurări de răspundere civilă în domeniul medical în concordanță cu tipul de furnizor, atât pentru furnizor, cât și pentru personalul medico-sanitar angajat. Nivelul limitelor de asigurare pe categorii de furnizori care intră în relații contractuale cu casele de asigurări se stabilește de CNAS cu avizul CMR, CFR, CMDR, OAMMR și OBBCSSR, după caz. Societățile de asigurări care oferă asigurări de răspundere civilă în domeniul medical trebuie să fie autorizate de Autoritatea de Supraveghere Financiară”.
   Din acest text, rezultă și implicarea Colegiului Medicilor în stabilirea cuantumului banilor pe care medicii trebuie să îi doneze societăților comerciale de asigurări. În plus, implicarea Colegiului este și mai largă atunci când acesta este cel care nu poate elibera actul de exercitare a profesiei decât pe baza plății prealabile către societăți comerciale de asigurare. Căci, la art. 390, se spune: „(1) Medicii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 376 exercită profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă pentru greșeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv”.
   În Legea 95 republicată în 2015 se precizează că medici din Uniunea Europeană au dreptul să practice în România, în mod temporar sau ocazional, fără a plăti o asigurare de malpraxis. Acest aspect este extrem de important în analiza comparativă a modului cum este înțeleasă răspunderea civilă a medicilor în diferitele state ale Europei. Textul Legii 95/2015 spune: „art. 390.2. În caz de prestare temporară sau ocazională de servicii pe teritoriul României, medicii cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparținând Spațiului Economic European sau ai Confederației Elvețiene, stabiliți în unul dintre aceste state, sunt exceptați de la obligativitatea înscrierii în Colegiul Medicilor din România. Accesul la activitățile de medic pe durata prestării serviciilor se face conform prevederilor art. 402”. Nefiind înscris în Colegiul Medicilor, un medic din UE poate practica medicina fără a plăti unor companii de asigurări o taxă de răspundere civilă.

 

Cine câștigă și cât

 

    În fiecare an, începând din 2002, orice medic român a plătit unor terți, obligat de statul român, la început (2002–2013) între 125 și 150 de euro (specialitățile chirurgicale au plătit dublu față de cele medicale), apoi (2014–2017) aproximativ 25–50 de euro. Sumele au scăzut în momentul în care și asistenții au fost obligați să se asigure, precum și alți profesioniști din sistem.
    În România, sunt aproximativ 70.000 de medici (incluzând și medicii stomatologi). Anual, niște terți au primit, pe gratis, numai de la medici, aproape zece milioane de euro, între 2002 și 2013, ulterior spre cinci milioane de euro pe an. Aceste sume se strâng de 15 ani.
   La acestea se adaugă obligația de taxă pentru a putea profesa în România, instituită tot de lege și încasată de Colegiul Medicilor, 30 de lei/lună, adică 360 de lei/an, adică aproximativ 85 de euro. De specificat că, în Marea Britanie, un medic plătește, pentru a putea profesa, 80 de lire (circa 100 de euro la un venit de 5.000–25.000 de lire/lună). Rezultă că, pentru a profesa ca medic în România, statul încasează, pe gratis, circa 110 euro/an (taxa pentru a profesa, plus 16% din venitul unor terți, repartizat la 125–150 de euro). De aceea, din existența a 70.000 de medici, statul român (atenție, Colegiul Medicilor este organism al statului român) reține, pentru că așa a decis de unul singur, pe puțin 15 milioane de euro.

 

Comparații cu alte state din Uniunea Europeană

 

     În România, plățile sunt obligatorii, dar medicii le fac din venitul lor. La fel și asistenții și alt personal medical.
    „Standing Committee of the Hospitals of the European Union, final report of HOPE’s sub-committee on co-ordination. Brussels, April 12, 2004” este un document de mare încredere, în care se regăsesc principalele prevederi legate de asigurări de malpraxis și de polițe de asigurare de răspundere civilă în Europa. Raportul arată că, în Europa, există două modalități de asigurare și de plată pentru polițe de asigurare de răspundere civilă pentru medici: obligatorii și neobligatorii. Unele țări obligă instituțiile medicale să se asigure, fie ele spitale publice sau private ori instituții deținute de medici (cabinete medicale). În Europa, nu există obligativitatea ca medicii (sau alți profesioniști) salariați să se asigure, se asigură instituția. Există asigurări obligatorii în unele state din UE, unde nicio instituție (nu medici!) nu poate funcționa dacă nu se asigură. Problema care se pune este: „Cine plătește pentru asigurarea obligatorie?”.

 

Tipuri de asigurări și plăți pentru malpraxis în Uniunea Europeană

 

    Ce rezultă din datele din tabelul alăturat? Pe lângă solidaritatea în plata asigurărilor de sănătate, există și solidaritatea în fața malpraxisului! Dar, cel mai important este că, dacă asigurarea e obligatorie, atunci ea este plătită din fondurile publice: o acoperă statul, landul, trustul sau casele de asigurări. Cu alte cuvinte, te oblig să mergi la școală, dar școala este gratis! Te oblig să te asiguri, dar îți plătesc asigurarea!
   Legea nr. 145/1997, actul princeps al asigurărilor sociale de sănătate, prevedea la art. 41.2: „Casa de asigurări de sănătate organizează un sistem de asigurare pentru răspunderea civilă a medicilor și a celorlalte categorii de personal medical”. Chiar și atunci, legiuitorul a subliniat că nu medicii își plătesc asigurările de malpraxis, precum este și în Germania, de unde s-au inspirat inițiatorii acelei legi. Acum, constatăm că tot legiuitorul român nu mai dorește ca legea să fie ca în UE.

 

Ce ar fi de făcut

 

    Legiuitorul român, pentru că știe cum e în UE, își ia marja de siguranță în art. 402 și sugerează că medicii din UE sunt de fapt asigurați „colectiv”, prin asigurarea spitalelor. Și atunci, de ce stau prost lucrurile la noi? De ce e fiecare medic obligat să plătească unor terți pentru a putea profesa? Pentru că interpretarea art. 255 este rigidă.
   Totuși, nici acum, lucrurile ar putea să nu stea prost (așa cum stau, din punctul nostru de vedere), dacă instituțiile abilitate la înregistrarea medicilor (Colegiul), precum și cele de contractare a serviciilor (CNAS) ar interpreta art. 255 în mod flexibil și în spiritul procedurilor din UE.
   Textul de lege ar avea nevoie de o nouă lectură. De exemplu, fraza din art. 390 ar trebui modificată astfel: „(1) Medicii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 376 exercită profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă colectivă (adăugirea noastră), pentru greșeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv”. Astfel, dacă spitalele se asigură (la fel cum instituțiile medicale din UE sunt obligate să se asigure), ele asigură implicit tot personalul, care, astfel, poate beneficia „colectiv” (fapt neinterzis de Legea 95) de o asigurare de malpraxis.
   Ar trebui ca toți directorii de spitale din țară să aplice art. 1.385 din noul Cod Civil (în cel vechi, era articolul 1.000) și să plătească asigurarea obligatorie de răspundere civilă în termenii unei asigurări colective, valabile pentru tot personalul angajat. Toate colegiile medicilor din țară și toate celelalte organisme de acest fel pentru celelalte profesii (CMDR, CFR, OAMGMAMR, OBBCSSR) să recunoască valabilitatea unor astfel de polițe colective la înscrierea și reînscrierea medicilor și a altui personal din sănătate în registrele lor, prin interpretarea în spirit european a art. 255 din Legea 95/2006 republicată.
   Ar fi nevoie să se includă în contractul colectiv de muncă încheiat pe ramură sanitară prevederea: „Angajatorul se obligă să efectueze asigurarea de răspundere civilă (malpraxis) a unității conform art. 1.385 din Codul Civil”. În plus, ar trebui să se modifice corelativ textul din Legea 95 privind autorizarea exercitării profesiei de medic (art. 390) astfel: „Certificatul de membru devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă”, completat cu: „de persoana juridică prestatoare de servicii medicale, pentru membrul CMR angajat”, și, la procedura de avizare anuală a certificatului de membru al CMR respectiv, „avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă încheiată de persoana juridică prestatoare de servicii medicale, pentru membrul CMR angajat, valabilă pe anul respectiv”. Conform prevederilor europene legate de asigurările sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate ar trebui să plătească pentru răspunderea civilă a cabinetelor organizate ca persoană fizică autorizată.

 


 

N. A.: Scot în evidență că termenul folosit pe plan mondial, în limbile engleză, franceză, spaniolă și italiană estemalpractice, de origine latină. Cuvântul provine din practica – practicae, cu prefixul „rău” – mal. Cum Academia Română sugerează scrierea cuvintelor în termeni fonetici, în românește ar trebui să fie malpractis și nu malpraxis. Malpraxis provine din germană.





Țara

Tipul de asigurare

Din anul

Cine plătește

Observații

Suedia

obligatorie, directă

1997

landurile, printr-o companie publică agreată

 

Franța

obligatorie, directă numai pentru unele

2002

o companie care deține spitale sau cabinete ale medicilor

În 2007, legea nu mai obligămarile spitale universitare și pe cele din Paris. Compania interspitale va plăti fiecare caz de malpraxis în parte

Olanda

obligatorie, indirectă

 

două companii deținute de spitale și medici

Obligația indirectă derivă din legislația secundară, care obligă la o licențăde funcționare, ce nu e valabilă dacă nu există o asigurare

Finlanda

obligatorie, directă

 

 

 

Danemarca

obligatorie, directă

1997

landurile, printr-o companie publică agreată

S-a renunțat la obligativitate din 2007. Plata directă de către land (bani publici)

Scoția

obligatorie, indirectă

2000

 

Spitalele sunt obligate să facă parte dintr-un consorțiu. Consorțiul este obligat să finanțeze un „conatum” de asigurări de 0,15% din bugetul spitalului sau maximum 660.000 de euro

Țara Galilor

obligatorie

 

Trusturile (bani publici)

 

Irlanda

obligatorie, directă

1999

Din 2002, statul plătește de la buget fără a se întoarce împotriva spitalului

Exonerează pe medici de la asigurare

Austria

Nu există

 

 

S-a renunțat la asigurări. Spitalul plătește cazul apărut

Germania

Nu există

 

 

S-a renunțat la asigurări. Spitalul plătește cazul apărut

Cipru

Nu există

 

Statul asigură din oficiu medicii din instituții publice

 

Malta

Nu există

 

Statul asigură din oficiu medicii din instituții publice

 





 
 


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.