Primul lucru pe care trebuie să îl stabilim de la bun început când
vorbim despre medicină este faptul că accesul neîngrădit la serviciile de sănătate
este un drept constituțional. Un drept ce nu se poate negocia. Funcționarea corectă
a serviciilor de sănătate ține, până la urmă, de însăși demnitatea noastră ca popor.
În acest context, schema de funcționare a sistemului ar trebui să
fie clară. Punctul de plecare este alocarea resurselor. Dar, acolo unde sunt resurse,
sunt și interese meschine. Din păcate, managementul sistemului a servit frecvent
altor interese, nu pacienților, iar acest lucru ne-a dus în situația de a ne uita
cu uimire la îmbolnăvirea sistemului de ceea ce psihiatrii ar numi boală bipolară.
Probabil că acest diagnostic poate fi pus și în alte domenii ale vieții românești,
dar în sănătate lucrurile se văd extrem de limpede pentru că preocuparea sistemului
de sănătate este suferința umană.
Bipolaritatea se vede prin extremele care se ating în acest sistem:
performanța și dezastrul. Din păcate, nu se poate face o medie între cele două extreme
și nu pot spune, așa cum spunea penultimul ministru al sănătății, Patriciu Achimaș-Cadariu,
că „sistemul de sănătate este mai bun decât media serviciilor din societate“. Complet
greșit. Avem vârfuri, avem spitale deosebite, dar tabloul general nu se citește
plecând de la vârf, ci doar de la bază. Iar la acest capitol nu stăm bine deloc.
Sistemul feudal
Cel mai nou ministru al sănătății, Vlad Voiculescu, a dat o definiție
dură a ceea ce a găsit la preluarea mandatului său: „Primul gând care-mi vine în
minte când mă gândesc la sistemul de sănătate este cuvântul feudal. Este o feudă
de sus până jos și într-un sistem feudal e mai puțin vorba despre oameni, despre
oameni buni sau răi, este vorba de sistem și despre păstrarea feudei, a privilegiilor.
Este un sistem feudal și sper ca până la sfârșitul acestui mandat să destructurăm
câteva lucruri“. Personal, sunt complet de acord.
Colegiul Medicilor nu a fost de acord cu afirmația ministrului. „Au
apărut jocuri de interese, manevre economice, manipulări mediatice, malversațiuni
financiare, dezinformări mediatice, care nu au nimic de-a face cu relația fundamentală
în sănătate: medic–pacient. Politicul induce de zeci de ani, în mod conștient sau
inconștient, deliberat sau întâmplător, ideea că doar el poate garanta cetățenilor,
prin reglementări, sănătatea națiunii și a individului“, au răspuns reprezentanții
Colegiului, cerându-i ministrului să fie solidar cu medicii și cu pacienții, nu
cu instituția politică.
Am putea spune că nouă, medicilor, ne este suficientă exercitarea
profesiei, dar statul nu poate fi ignorat. Reglementarea profesiei ne poate aparține,
dar nu ne putem exclude din tabloul general. Ministrul, aliatul personalului din
sănătate și al pacienților, are un rol de coordonare a sistemului. Am mai spus-o
și cu alte ocazii: mi-aș dori ca ministrul să schimbe acest sistem feudal într-unul
modern și cu standarde ridicate. Dar lucrurile sunt complicate, din cauza dezorganizării
generale. Iar relația medic–pacient trebuie reglementată, dar trebuie și susținută
cu resurse clare: bani, medicamente, aparatură medicală, programe, ghiduri terapeutice
etc. Sănătatea este o instituție, nu o amiciție care durează cât un proces de vindecare.
Iar, în acest context, Ministerul Sănătății a făcut constant reformă... de dragul
reformei. Și a greșit la nenumărate capitole. Cum putem interpreta altfel hotărârile
Ministerului Sănătății, vechi de un deceniu, prin care se interzice practica medicală
a studenților pe structurile umane, aceasta efectuându-se doar pe desene, mulaje
și numai după absolvirea facultății pe pacient? Sau cum putem interpreta pasivitatea
totală sau incompetența Ministerului Sănătății (mai mulți miniștri, mai multe mandate)
față de distrugerea treptată a Institutului „Cantacuzino“, față de centrele de balneo-fizioterapie
(de exemplu, cel de la Herculane) sau centrele de tratament pentru boli neuromusculare
(cum a fost cazul celui de la Vâlcele, recunoscut anterior în toata Europa și acum
desființat fără sens sau, după cum s-a vorbit în spațiul public, pentru a face loc
unui proiect turistic al unui politician vremelnic)? Dar închiderea mai multor unități
spitalicești, chiar renovate și bine dotate cu aparatură funcțională? Dar multiplele
studii de fezabilitate pentru spitale nerealizate? Cine plătește pentru toate aceste
idei „reformatoare“ păguboase? Noi, poporul român!
Oamenii sistemului
Prima și cea mai importantă resursă a sistemului o reprezintă oamenii.
Problema este că, în punctele de decizie din sistemul public, sunt prea mulți incompetenți.
Cei mai mulți dintre directorii direcțiilor de sănătate publică județene, ca și
cei ai caselor de asigurări, ca și managerii de spital sunt numiți în funcții pe
criterii politice, nu de competență. Iar cei interesați se bat pentru a dobândi
sprijin politic (!). Dincolo de statutul social, aceste posturi de conducere asigură
acces la resurse. De jos până sus, sănătatea a devenit victima unui management financiar
aparent fără noimă. Spitalele sunt căpușate, achizițiile de medicamente și echipamente
medicale sunt „vămuite“, avem spitale dotate cu „mobilă-stil“ și avem și clinici
cu aparatură extrem de scumpă care zace nefolosită, de mult ieșită din garanție!
Domnule ministru Vlad Voiculescu, puteți afla de toate acestea și puteți lua măsurile
corespunzătoare.
Mai mult, aproximativ 40% din spitale funcționează fără autorizațiile
și acreditările necesare. Clădirile sunt vechi, iar infecțiile au pătruns până în
ziduri – cu tot respectul, dar dezastrul de la Maternitatea „Panait Sârbu“ nu s-a
produs din vina doctorilor sau a asistenților, ci din vina unor instalații depășite
și uzate. Capacitatea sistemului de a se apăra de continua degradare aproape că
nu există.
Exodul medicilor
Exodul medicilor noștri către țări dezvoltate este o consecință a
funcționării feudale a sistemului și are implicații grave asupra societății în general.
Se pune astfel sub semnul incertitudinii capacitatea de însănătoșire a populației
și, nu în cele din urmă, supraviețuirea fiecăruia. Ceea ce se întâmplă seamănă mai
degrabă cu un atentat la adresa siguranței naționale.
Federația europeană a serviciilor publice arăta, în 2013, că aproximativ
3% din doctorii români și 5–10% din asistente emigrează în fiecare an. De la intrarea
României în Uniunea Europeană, în 2007, în jur de 20.000 de medici și-au părăsit
posturile din România. Iar numărul celor care pleacă este mai mare decât numărul
absolvenților de medicină; raportul anual este de 2.500 de absolvenți, față de 3.000
de medici care aleg Vestul. Patru din cinci studenți ai facultăților de medicină
din România declară că vor să plece din țară la finalul studiilor. De ce? Poate
și pentru că au urmat sfatul unui fost președinte al României.
Problema este tot mai acută, dar nu există o privire responsabilă
către viitor. În aceste condiții, medicii români (școala de medicină din România
nu produce „tâmpiți“), școliți mare parte dintre ei din banii noștri, ai tuturor,
vor pleca în continuare spre locuri mai sigure, lăsând în urmă un sistem bolnav,
a cărui vindecare este prea îndepărtată ca să mai cheltuiască cineva ani din viață.
Ce facem, domnule ministru Vlad Voiculescu? Ce facem, domnule prim-ministru Dacian
Cioloș?
Școala medicală
Într-o lume normală, universitățile promovează valoarea, meritocrația
este la ea acasă, iar titlurile universitare se obțin greu și cu trudă. Titlul de
doctor este o recunoaștere a unei acumulări științifice deosebite, care stă, de
fapt, la baza progresului științific. Fie că ne referim la doctoratele din universul
medicinii, fie că ne referim la cele din zona dreptului sau a limbilor străine,
lucrurile sunt la fel. Studiezi, muncești, faci cercetare, îți aduci contribuția
proprie, iar apoi demonstrezi în fața unei comisii de specialiști recunoscuți că
meriți să te ridici la nivelul de doctor.
Conduc doctorate în domeniul neurochirurgiei de mulți ani. Fac parte
din comisii de specialitate, și nu numai în România. Domeniul acesta, ca, de fapt,
întreg domeniul medicinii, permite mai greu tranzacțiile din cauza specificului
său. Dar nu este nici zona universitară medicală scutită de comerțul cu diplome
(Iași, Oradea etc.), iar realitățile triste se văd și aici: chiar și în școlile
medicale sunt „catedre de familie“, unde rude, soți, fii sau fiice, cumetri sau
verișori împart posturile și catedrele! Avem un sistem impropriu și incomplet din
punct de vedere etic și juridic de promovare a valorilor în universități. Dominate
de aceiași jucători, comisiile etice, dacă ajung să fie sesizate, sfârșesc de cele
mai multe ori prin a se împotmoli.
Schimbarea este extrem de dificilă
Noua lume presupune schimbare, dar știm cu toții că managementul
schimbării este extrem de dificil, iar rezistența la schimbare este adesea crâncenă.
Din păcate, schimbarea nu se poate face pornind doar de la medici
și cu medici. Schimbarea trebuie gestionată de statul român prin reprezentanții
săi – parlamentari, guvernanți, autorități locale (direcțiile de sănătate publică).
Schimbarea începe de la lege, de la statutul oficial și legal al medicului, de la
condițiile în care funcționează medicii, de la echilibrul și normalitatea din sistemul
de sănătate.
Oamenii politici însă nu se uită corect la situație. Am mai spus
acest lucru: includerea medicilor în rândul funcționarilor publici este o nerozie,
nu doar o greșeală. Creșterea veniturilor medicilor cu 25% este doar un pansament
local și un bun prilej de a stârni mânia profesorilor sau a polițiștilor, cărora
nu le cresc veniturile. Nu de reparații de mântuială are nevoie societatea noastră,
ci de o reparație capitală sau chiar de o demolare și o nouă construcție. Nu de
umilire, ci de respect firesc. Nu de excepțional, ci de normal. Suntem egali din
multe puncte de vedere, iar acest lucru trebuie să se vadă, dar suntem diferiți
în același timp, iar acest lucru trebuie să se știe.