Pentru student, ciclul de formare academică începea în anul I cu cadavrul conservat, la Anatomie, și se termina în anul VI cu proaspătul cadavru de la IML, unde curriculumul menţiona că trebuie să asiști la o autopsie. 

La INML am văzut cum arată un înecat, ce mai rămâne din om după ce l-a lovit trenul și-am fost aproape de-o epifanie privind asemănarea dintre abatoare și laboratoare. A fost nevoie să plec din ţară, să petrec ani studiind și alte sisteme, să șterg, să uit, să mă transform în raport cu tot ce văzusem la noi ca să pricep și altfel rostul specialităţilor forensice în raport cu, pe de o parte, medicina, pe de altă parte, dreptul sau știinţele juridice. 

Suficient cât să realizez, într-o bună zi, că felul în care e organizată această specialitate la noi, în România, suferă de varii diformităţi, dintre care unele iau aspect tumoral, altele sunt desprinse din „Frankenstein” al lui Mary Shelley. Sunt îndeosebi sensibil la această interfaţă ca medic psihiatru, ca psihotraumatolog. Dincolo de rolul medicinei legale de a stabili lanţul cauzal tanatogen sau de a consemna expertizar acele lucruri care circumscriu fapte cuprinse în Codul Penal, mai rămâne realitatea profundă a rolului pe care ar trebui să-l aibă această specialitate, în trup și suflet: de-a permite traducerea fluentă a jargonului medical într-unul legal, pe cel legal într-unul coerent medical, dar mai apoi pe amândouă inteligibile omului de rând, fără pregătire în vreunul dintre cele două domenii. 

Ba, mai mult, să facă asta de-o manieră competentă, transparentă, care să încorporeze drepturile fundamentale ale omului atât în viaţă, cât și în moarte. Legistul, și nu e o poezie, devine vocea celui plecat care își povestește, biologic, ultimele clipe, felul în care s-a dus. 

La fel de bine cum, procedural, tot medicina legală stabilește discernământul persoanelor la momentul comiterii unor fapte. Ar trebui să participe la construcţia unor concepte importante precum risc/periculozitate din perspectiva agresologică. Și, intersectorial, prin tot ce înseamnă genetică, antropologie, dar și stomatologie și ortodonţie forensică, să restabilească identitatea post-mortem a celor dispăruţi. 

Autonomia expertizei, independenţa expertului, opozabilitatea actului expertizar, toate sunt domenii unde România trebuie să lucreze mai bine, mai mult, dacă e să ne civilizăm. Iar zilele acestea, mai mult ca oricând, devine clar că ne trebuie mai mult decât un INML (Institut Naţional de Medicină Legală) sau un CSML (Consiliul Superior de Medicină Legală) puternice. Și în același timp mai puţin.