Biblioteca din pod
Tranşee ce zigzaghează kilometri de-a lungul câmpiei desfundate de
gropile obuzelor; atacuri şi contraatacuri sângeroase pentru câte o movilă de pământ,
în urma cărora frontul avansează sau se retrage cu câteva sute de metri,
patrule surprinse în ambuscadele în miez de noapte. Aşa au fost cei patru ani
din prima conflagraţie mondială a secolului trecut ce a decimat elita europeană
a timpului. Scriitorii s-au grupat în două tabere: cei care s-au revoltat împotriva
ororilor războiului şi cei care au ridicat altare literare în amintirea celor căzuţi.
Cei mai mulţi romancieri francezi care „au dormitat“ în biblioteca din pod fac
parte din această ultimă categorie, meritând să fie treziţi în acest an în care
se reaminteşte omenirii grozăvia luptei de tranşee.
Aşa se face că
romanul Koenigsmark scris de Pierre Benoit este încadrat de un prolog şi
un epilog în care cititorul este „teleportat“ pe frontul francez în anul 1914. În
prolog, în noaptea dinaintea unei ambuscade soldate cu anihilarea unei poziţii
nemţeşti, locotenentul Vignerte îi relatează camaradului său – povestitorul –
ceea ce i se întâmplase în castelul unui mare ducat german, unde s-a aflat ca
profesor în anii imediat premergători izbucnirii ostilităţilor. Pătrunzând fără
să vrea în intrigile princiare, se îndrăgoseşte de ducesă, o rusoaică ajunsă
acolo ca urmare a unor aranjamente matrimoniale, complicate ulterior de moartea
suspectă a primului ei soţ şi obligaţia dinastică de a se căsători cu maleficul
frate al aceluia. Multă culoare conferă ceremoniile şi paradele obişnuite la
curţile micilor principate nemţeşti, pe care Pierre Benoit le descrie cu buna ştiinţă
a unui licenţiat în limba şi literatura germană. Idila dintre francez şi ducesă
decurge nemărturisit în cel mai corect mod, dar îi favorizează descoperirea
crimei prin care actualul duce îl înlăturase de la tron pe fratele său mai
mare, primul soţ al ducesei. Portretul acesteia, fiică a unui prinţ de pe
malurile Volgăi, este pictat cu tot ce era mai atrăgător: frumuseţe,
sinceritate, spontaneitate, curaj, nobleţe.
Izbucnirea Primului
Război Mondial, surprinzându-l pe institutorul francez în teritoriu inamic,
riscă să-l facă prizonier, dar este salvat de curajoasa Aurora, ducesă de Lantenburg-Detmond care îl
trece graniţa cu preţul a nenumărate pericole. În epilogul romanului, eroul,
locotenentul Vignerte, este ucis de un obuz inamic, tocmai când era pe punctul
să afle deznodământul iubirii sale. Pierre Benoit nu scapă nicio ocazie de a
introduce în perioade narative crâmpeie de decor viu colorat care însoţesc
mut, dar nu impasibil desfăşurarea acţiunii, ca şi cum cerul de răsărit şi
norii arămii sau violeţi ai apusului ar privi pe fereastră cum personajele din încăperi
îşi împlinesc rolurile.
Autorul romanului
Koenigsmark este unul dintre scriitorii care dau exemplu de cum ar trebui să
vorbim frumos. Totodată, el învaţă cititorul un meşteşug îndemânatic: acela de
a asambla propoziţii fără substantive şi nume proprii, în care prenumele nehotărâte
sunt puse unul în faţa altuia ca într-o discuţie contradictorie, obţinându-se o
perfecţiune aluzivă.
L’Ile Verte (Insula Verde) este istoria
unei monomanii ornitologice care cuprinde pe taxodermistul Etienne Ruiz şi-l
duce la ruină. Practicând împăierea – el o numeşte, mai frumos, naturalizarea –
păsărilor din tată în fiu, într-un atelier din Bordeaux, ajutat de verişoara sa Andreea şi
de tânărul licenţiat în ştiinţe naturale, Bernard descoperă întâmplător Insula
verde, o bucată de pământ aluvionar acoperită cu stuf din estuarul fluviului
Garone. Ca să-şi satisfacă dragostea de păsările acvatice, îşi cheltuieşte
agoniseala cumpărând o bucată de pământ pe insulă. Construieşte acolo o casă,
unde îşi obligă familia să se mute, părăsind portul Bordeaux. Fiica sa Isabela şi verişoara sa
Andreea acceptă disperate să vină în paraginile nisipoase, numai pentru ca
Etienne să se poată dedica studierii şi îngrijirii păsărilor de deltă şi a
celor migratoare care fac escală acolo. Păsărarul devine duşmanul micii comunităţi
de pe insulă, deoarece interzice vânătoarea raţelor sălbatice şi înjghebează adăposturi
pentru cocori, pescăruşi, bâtlani şi cormorani, pe care-i hrăneşte pe
cheltuiala sa.
Celor cărora le
place pescuitul ştiu că sfârşitul toamnei, iarna şi începutul primăverii sunt
perioade din an în care cerul deltei este fie alb şi fără nori, dând senzaţia
de nu se ştie când, fie acoperit de un tavan gri-negru care se sprijină pe un orizont
ameninţător, ca tragismul fricii de nu se ştie ce. Oricum, la sfârşitul
toamnei, orizontul nu este îmbietor pentru privirea ce încearcă să scape de întinsul
apelor tulburi înconjurate de stuful care nu o atrage deloc. Dar tocmai acest
anotimp este căutat acolo de păsărarul care îşi mută familia îngrozită pe
nisipul insulei verzi, pentru că atunci păsările acvatice şi migratoare fac
escală în neschimbătoarea lor călătorie anuală de la nord la sud.
Fiica lui Etienne,
Isabelle, se îmbolnăveşte grav de plămâni şi se sfârşeşte într-un sanatoriu,
Bernard îl părăseşte pentru alt patron, verişoara sa, Andreea, se infectează de
la o înţepătură cu bisturiul în timp ce împăia o pasăre şi moare după câteva
zile. Rămas singur, „nebunia“ păsărarului atinge apogeul, aşa că atunci când câţiva
tineri într-o barcă s-au apropiat de insulă şi l-au enervat speriind păsările,
a luat puşca şi l-a ucis pe unul dintre ei. Casa în care îşi fixase monomania
ornitologică rămâne în paragină după ce acela care o construise este dus la închisoare.
Tot în timpul
Primului Război Mondial, dar nu în Franţa, ci în Irlanda se petrece acţiunea
romanului: La Chaussée des Géants
(Drumul uriaşilor). Titlul este preluat de la o formaţiune vulcanică situată în
Irlanda de Nord. Ea formează un peisaj uimitor şi majestuos, constituit din
aproximativ 40.000 de coloane bazaltice hexagonale întrepătrunse unele în
altele, rezultate din eroziunea mării asupra unui râu de lavă bazaltică,
expulzată în era terţiară, acum 60.000 de milioane de ani. Ansamblul evocă o şosea
veche cu pavaj neregulat. Despre acest colţ de peisaj – Geants Causeway –
localnicii au următoarea legendă: doi uriaşi duşmani trăiau, unul în Irlanda,
Finn Mc Cool, şi altul în Scoţia, Benandonner. Cel de-al doilea l-a denigrat pe
primul care, supărat, l-a provocat la luptă, pentru a dovedi care este mai
puternic. Irlandezul a aruncat în apă pietre pentru a construi peste mare un
drum practicabil, o şosea care să lege Irlanda de Scoţia. Dar la venirea
adversarului său a fost cuprins de frică şi a apelat la mama sa, care i-a dat înfăţişarea
unui bebeluş. La vederea lui, scoţianul, imaginându-şi cât de mare şi puternic
poate fi tatăl unui asemenea bebeluş, a luat-o la fugă înapoi în Scoţia, dar nu
înainte de a demola puntea pentru ca irlandezul să nu-l poată urmări acasă la
el.
Legenda este
simbolică pentru mişcarea de independenţă a Irlandei începută prin revolta din
anul 1916. Declanşarea acesteia în lunea sărbătorii de Paşte a aceluiaşi an
este legată de o altă legendă, şi anume de profeţia Donegal după care „Uriaşul“
britanic va fi alungat de cel irlandez când, răscumpărând o crimă făptuită în
anul 1152 de Devorgilla, fiica unui conte de Antrim, o altă fiică a acestei
familii va aniversa, în timp actual, cel de-al cincilea „lustru“ (treizecişicinci
de ani).
Subiectul romanului este reprezentat
de aventura unui jurnalist francez care, printr-o eroare de nume, ajunge în
mijlocul irlandezilor răsculaţi, faţă de care nu îşi ascunde simpatia. După cum
se ştie, revolta este înecată în sânge, conducătorii ei fiind executaţi sau
condamnaţi la închisoare pe viaţă. Tragicul este prezent până la sfârşitul
romanului, încheiat cu un tablou trist în care eroii, francezi căzuţi în primul
Război Mondial, sunt evocaţi pe fundalul arborilor din Grădina Luxemburg,
primind soarele muribund în braţele lor verzi şi roşii. Lectura unei cărţi scrise de Pierre
Benoit lasă aceaşi impresie ca o convorbire cu un prieten. Stilul apropiat şi
amical al povestirii este pus în slujba unei legende cursive, cu ochiuri care
par cusute laolaltă; impresia de familiaritate este pregătită de faptul că începuturile
romanelor sunt întâlniri imaginare ale autorului cu cineva care narează la
persoana întâi o poveste trăită, pe care romancierul o ascultă şi o reproduce
ca şi cum ar fi veridică, dar nu a sa, ci doar aflată întâmplător.
Cărţile lui Pierre
Benoit cultivă suspansul, care se obţine prin amânarea clarificării într-o
intrigă bine cusută şi condusă rotund şi fără interstiţii. Urmărirea ei
satisface atât atenţia pe care o ţine neîntrerupt trează, cât şi gustul pentru
o frumoasă înşiruire topică.
Nu este deloc de
mirare că romanele lui Pierre Benoit au cucerit intelectualitatea francofonă
interbelică prin farmecul său familiar. Epica lui curge fără obstacole ca un râu
de la izvor la revărsare, fără ocolişuri sau reîntoarceri. Naraţiunea este
compactă, fără digresiuni sau poticneli, într-un ton firesc de convorbire la o
ceaşcă de cafea într-o sufragerie garnisită de bibelouri şi mobilă de început
de secol XX. Magia „teleportării“ cititorului în atmosfera narată este desăvârşită,
acesta nedesprinzându-se vreun moment de firul povestirii.
