Ora
trei dimineața. Pașii mei nocturni, alunecând pe coridoarele spitalului, îmi
răsună în urechi și în tâmplele obosite. Alerg între etaje, saloane și bolnavi,
fug între viață și moarte. Asta e menirea mea, o goană fără sfârșit, un drum
fără oprire, urcuș și coborâș între pământ și cer, o alegorie între tulnic și
clopot. Trec învolburată pe lângă siluete prăbușite pe băncile de așteptare.
Câte cărări, câte poteci, câte urme de pași... Dar gleznele mele trebuie să fie
mai iuți decât gleznele ei iscusite, iar respirația mea, mai năvalnică decât
respirația ei șuierătoare, atlet neobosit în apărarea iluziei de trăire în
carne și oase. Voi plânge sau voi râde după acest maraton al nopții? Pieptul
meu va hohoti în lacrimi nevăzute sau se va bucura în necuprins? Fiecare dintre
noi semnează în fiecare zi un eveniment trist sau vesel. Suntem umbre în
mișcare, intrări și ieșiri din infinit. Oboseala și bucuria mea sunt
nesfârșite.
Liftul
întârzie, ca de obicei. Urc scările gâfâind. Sunt inimi care se opresc și care
trebuie repornite, sunt respirații agonice care au nevoie de oxigen, și ochi
care privesc spre zenit. Oameni necăjiți mă cercetează, ghemuiți lângă
bocceluțele lor, stau sprijiniți de ziduri ori prăvăliți pe scaune reci. Ei
păzesc alte ființe, și mai nefericite – frați, copii, părinți grav bolnavi sau
chiar pe moarte. Ochii lor mă obligă să fug. Toată lumea strigă după ajutor.
Dacă ar fi să asculți cerul, ai asurzi... Duc mâna la urechi și-mi repet, să-mi
intre bine în cap – fără lamentări, fără revoltă interioară. Forța mea trebuie
să fie conștiința datoriei, cu orice preț. Dusă până la capăt. Este un legământ
sacru și vechi de mii de ani. Și pe bună dreptate. Cum îi șade tămăduitorului
să se vaite în fața bolnavului? Să-i spună că și el are sufletul obosit? Sau
să-i vorbească despre eliberarea spiritului, atunci când trupul devine o povară
fără remedii pe pământ? Cum să-i explice că viața și moartea sunt doi
îndrăgostiți care tânjesc unul după celălalt, precum Orfeu și Euridice în
infern? Și că din contopirea lor se naște cea mai dulce muzică din Univers, iar
atunci când se aude cântecul suav al harfei, nimic nu i se mai poate împotrivi.
Trupul
îmi este un seif gol și plin de coșmaruri care nu îmi aparțin. Îmi frec bine
ochii și continui să alerg, abia ținând pasul cu propria respirație. „Urgent la
Neurologie. S-a stopat un pacient cu poliradiculonevrită!”. „Nu e de acceptat!
Tânărul acesta nu are voie să moară! Accelerați masajul, 80 pe minut, cu
respirația unu la șase! Ridicați patul! Adrenalină! Laringoscop! Sondă opt!
Repetăm adrenalima! Nu așaaa! Mai jos masajul, pe stern! Bravo! A pornit
cordul! Încărcați defibrilatorul! Bine! A intrat în ritm sinusal. Pupilele își
revin. Coborâți nivelul de oxigenare! Bicarbonat pe injectomat și cortizon cât cuprinde.
Strecurați și manitol pentru edemul cerebral! Și ochii pe monitoare!”. „Aici
centrala! De ce nu răspundeți? Vă caută UPU.”. „Alo, ATI-ul? Suntem UPU! Avem o
intoxicație voluntară cu organo-fosforice la gardă! Comă cu convulsii! Coborâți
urgent! Și vedeți că mai avem un copil care respiră prost, cu un corp străin în
hipofaringe, se pare că e vorba de un bob de fasole. Am chemat și ORL-ul”.
„Doamna doctor, sunteți chemată la sală! S-a terminat operația, vă așteaptă
pentru trezire!”. Și realizez că îl vreau pe Bach. Cineva spunea că dacă lumea
ar asculta „Fugile” lui Bach, nu ar mai avea timp să se îmbolnăvească.
Am
rămas să asigurăm garda de urgență la trei zile, plus programul de zi în sălile
de operație și la saloanele de terapie intensivă. Bucuria profesiei stă să fie
înghițită de epuizarea fizică, încăpățânată, netrebnică și neascultătoare,
rebelă ca o stihie abătută peste un organism biciuit de efort prelungit. Mi-e
rău, stomacul mi se strânge și simt că inima mi s-a mutat în ceafă. Trebuie să ajung
într-un pat, să mă-ntind și să zac... măcar câteva minute. Închid ochii, să
rămân vie. Boarea dimineții mă prinde. Un motoraș dulce, ca o toarcere de
pisică, mi se așază pe suflet. O propulsie lină mă ridică peste orizontul meu
strâmt. Privesc de sus în jos, peste margini de lume, peste nori și abisuri
montane. Carpații sunt mușuroaie de pietre, mările și oceanele sunt vise
albastre, trec prin culorile curcubeului ca prin clipe. Un spațiu infinit, de
cristale albe, strălucitoare, îmi inundă retina. Sunt fețe infinite ale Marelui
Sine. Oamenii nu știu că infinitul e multiplicat în miliarde de variante, care
suntem noi. Am trecut dincolo. O iubire imensă, plenară, aruncată peste întreg
universul îmi inundă spiritul. Călătoresc printre astre minunându-mă de atâta
pace, de atâta feerie și muzică a sferelor celeste. Și în beatitudinea
imensității și a păcii, îl întâlnesc pe Dumnezeu – Desăvârșirea. Ating
Eternitatea.
Cât
privilegiu! Dar mintea, mintea geloasă pe spirit, în veșnica lor dualitate, îmi
aduce aminte de Pământ, de obligațiile mele, de pacienții mei, de tânărul aflat
pe ventilator, a cărui respirație stă în puterea mea, de fiii mei, de scumpa
mea nepoțică, de câinii mei lupi, care mă așteaptă în pragul casei, dornici de
mângâieri. Nostalgia pentru lume învinge vehiculul neștiut care m-a înălțat
atât de sus și mă coboară trecând prin aceleași spații, înapoi pe patul din
camera de gardă.
Soneria
se declanșează. O nouă urgență mă cheamă. Dar energiile mele sunt așa de vii,
de proaspete, de parcă aș fi o tânără stagiară, dornică să se ia la trântă cu
moartea și să pretindă că o poate învinge. Ceva în ființa mea s-a modificat. O
chemare, un suspin după acea lumină, după acel drum. O voce mă strigă: „Vino,
povara mea-i ușoară și jugul meu e blând.” Iar eu alerg ca un fulg. Se
luminează de zi. Ciripituri vesele de vrăbiuțe iau cu asalt ferestrele deschise
din saloane, înviorând terapeutic pacienți și personal de îngrijire. Dacă pe
Pământ nu au prea mulți prieteni, medicii români au îngeri care nu îi lasă să
moară.
Am
timp din belșug. Secunde, minute, ceasuri și zile, ani și decenii. Ce bogăție!
Chiar dacă o fracție de timp am trăit (închisă, asemenea unei scoici în
cochilia ei) suferința, morbidul, încordarea. Am timp din belșug. Timp în care
îmi voi cânta zeul, sau steaua nemuritoare, ori poate izvorul de la margine de
pădure. Am ajuns la vârsta la care simți că poți fi chiar mai puternic decât ai
fost, vârsta pe care începe să ți-o dea înțelepciunea. Vârsta la care nu mai
accepți să-ți trăiască prietenii sau dușmanii viața, și alegi să ți-o trăiești
singur. Așa am început proiectul Camino, dintr-o dorință profundă de primenire,
de reorientare, de întoarcere pe dos a buzunarelor vieții mele, de descoperire
a unui nou sens într-o existență neimportantă. Dintr-o dorință de înălțare spre
un ideal personal și colectiv, de autodepășire. Proiectul Camino s-a născut din
faptul că ceva nu mai merge. Vreau să experimentez o altă relație cu lumea și
cu Dumnezeu – de la egal la egal, de la inimă la inimă, în austeritate liber
asumată, în respect și dragoste desăvârșită.
Vreau
o pauză de suferință, vreau să-mi plesnească iar inima de bucurie, vreau o
vreme să nu mai plâng. Dedublarea mea astrală a fost un dar divin și o
invitație la meditație profundă, care cere penitență dar și exprimarea ființei
în bucurie pură. Nu poți fi un tămăduitor real al cuiva dacă te-ai îmbolnăvit
pe tine însuți.
Doresc
un sabat, o pauză în viața mea, un moment de meditație. Mi-e nespus de dor de
mine însămi. Am făcut ordine în cuferele vechi, unde am dat peste o eșarfă a
mamei. Mirosul ei este atât de proaspăt, de puternic, de dulce... și ce mult a
trecut de atunci! Îmi doresc o călătorie înapoi în timp, pe care să o savurez
într-o liniște deplină. Vreau să-mi adun și să-mi înțeleg mica mea eternitate,
înainte de a păși definitiv dincolo, chiar dacă mai am mult timp până acolo.
Nimic nu trebuie să mă ia prin surprindere, căci ultima treaptă, a cărei feerie
am degustat-o, trebuie meritată. Dar mai este vreme. Până atunci, așez pe
suflet puncte de sprijin. Nu sunt decât o schiță de viață în calea vânturilor.
