La începutul
cursului de epidemiologie din anul doi de facultate, am fost întâmpinați cu
următorul citat din „Alice în țara minunilor”: „Dacă nu știi încotro te
îndrepți, orice drum te va duce într-acolo”. Nu-mi amintesc deloc motivul
pentru o asemenea introducere, însă puțin bănuiam pe atunci că, peste ani, voi
considera această replică a fi definitorie pentru sistemul de sănătate din
România. Sistemul nostru de sănătate încă nu știe încotro dorește să o apuce,
în consecință orice drum pare a fi în regulă. Dincolo de câteva progrese
definitorii (introducerea sistemului de asigurări de sănătate, reforma
asistenței medicale primare, înființarea asociațiilor profesionale medicale,
inițierea profesionalizării managementului spitalicesc), prea mult din ceea ce a
urmat pare să fi fost lăsat în voia sorții.
Au trecut
aproape trei decenii și încă nu știm ce ne dorim. Rapoartele, analizele,
fundamentările strategiilor – toate arată câteva probleme care durează de mult:
acces dificil, inechitabil la serviciile de sănătate, satisfacție redusă deopotrivă
a pacienților și profesioniștilor din sistem, subfinanțare, management
deficitar. Peste toate acestea, lipsă de continuitate și viziune. Care dintre
acestea sunt problemele de bază și care sunt consecințele? Unde se întrepătrund
ele? Și, în definitiv, pe care le vrem rezolvate mai întâi? Poate vom descoperi
că problemele vin, de fapt, în cascadă, și o intervenție în amonte va duce
natural la dispariția altora din aval.
E timpul să știmce ne dorim pentru sistemul de sănătate din România. Și e timpul să ne
întrebăm cum putem obține acel deziderat. Indignare? Furie? Ele pot fi
catalizatorii soluțiilor, atâta vreme cât sunt canalizate constructiv. Dar
indignarea și furia singure în fața neajunsurilor din sistemul de sănătate nu
ne vor duce prea departe. Vor reuși să o facă, în schimb, dacă le vom adăuga
expertiză tehnică, experiență internațională, „așa da”-urile și „așa nu”-urile
învățate în trecut, muncă în echipă, renunțare la orgolii. Și timp, mult timp.
Timp pentru planificare, pentru implementare și pentru evaluare.
Prea des însă,
l-am amestecat pe ce cu cum, nu am depășit etapa de indignare sau
indignarea s-a transformat direct în uitare, am lăsat orgolii mici să reteze
șansa unor rezultate mari sau nu am avut suficientă răbdare cu timpul.
Mai mult, în
acest iureș l-am uitat pe cine. Adevărul dureros e că oazele de
normalitate din sistemul de sănătate românesc, atunci când sunt analizate cu
atenție, duc inevitabil spre un individ sau un grup foarte mic de indivizi care
nu s-au mulțumit cu status quo-ul și au vrut să facă ceva mai mult și
mai bine – pentru comunitatea lor, pentru spitalul lor, pentru pacienții lor,
pentru colegii lor. Normalitatea în sistemul nostru de sănătate nu este
sistemică, ea este o specie rară, cultivată de un medic care le explică
pacienților săi boala lor pe îndelete, un șef de secție riguros, o asistentă
medicală care dărâmă prejudecăți vizavi de importanța muncii de asistent
medical, un manager dedicat, un asistent sau un șef de lucrări pasionat de
munca alături de studenții săi. Toți acești oameni sunt semințele unei
schimbări. Dar ei trebuie multiplicați pentru ca sămânța să prindă rădăcini, să
dea frunze și flori și apoi să rodească.
Sistemul de
sănătate din România și funcționarea lui nasc multe întrebări. Dar dificultatea
nu stă în faptul că nu am avea răspunsuri. Ea stă în faptul că răspunsurile
noastre sunt dictate de urgențele zilei, de complicații de moment. Răspunsurile
noastre încă nu au calibrul de a seta o viziune pe termen lung, una la finalul
căreia românii să fie mai sănătoși. Pendulăm febril între răspunsurile pentru ce?și cum? și adeseori le confundăm. Facem pași într-o direcție, doar
pentru a o abandona înainte de a o putea evalua. E timpul să ne preocupe mai
serios și structurat să găsim răspunsurile pentru ce?, cum? și cine?.
De aceste răspunsuri depinde sănătatea noastră ca indivizi și ca popor.
