Noțiunea de a reforma înseamnă, în toate limbile, „a schimba în
bine, a înnoi o stare de lucruri și a scoate din folosință un lucru vechi,
uzat“. Pe de altă parte, Francis Bacon susținea că experiența este singura
sursă validă de cunoaștere și că aceasta s-a tradus tehnic prin verificarea
oricărei noutăți înainte de „a-i da drumul“. Adică, în plan social, mai întâi
studiezi punctual efectul scontat și impactul general pe termen lung înainte de
a declara formula organizatorică drept generală.
Ce s-a făcut la noi? S-a constatat necesitatea reformării
sistemului sanitar, însă au urmat cârpeli după cârpeli ale vechiului sistem.
Prima mișcare majoră a fost descentralizarea administrativă sanitară. Necesară,
dar incomplet gândită. Viitorul asistenței medicale, al unei discipline
specifice, nu a fost stabilit de specialiști. Părerea acestora a fost ignorată,
chiar respinsă cu brutalitate și mitocănie. Excepțiile nu schimbă aspectul
general. Asistența medicală, la nivel de individ, de specialitate și de
politică sanitară națională, nu poate evolua către performanțele dorite, ci va
involua.
Medicii au ajuns, în sistemul sanitar, roata a șaptea la căruță.
Sunt minimalizați și tratați necorespunzător. Oricât s-ar îmbunătăți condiția
financiară a sistemului medical, tinerii medici cu perspective de a face
performanță nu vor accepta să fie tratați cu moneda mitocăniei. Nerespectarea
demnității medicilor va fi în continuare principala cauză a emigrării.
Lucrurile s-ar putea remedia prin măsuri simple de reorganizare decizională
sanitară, dar mă îndoiesc că interesează pe careva dintre decidenții politici.
Așa-zisele reforme au denaturat rațiunea de a fi a sistemului sanitar. Acesta
ar trebui să producă sănătate, nu bani. În momentul în care vorbim despre o
simplă afacere „în numele sănătății“, rațiunea lucrurilor este falsificată și
ne afundăm în minciună. La toate ședințele, de la toate nivelurile, nu se
discută despre optimizarea actului medical, ci despre optimizarea actului
economic. Pe milioanele de bolnavi oare ce îi interesează? Dar bolnavii mai fac
doi bani pentru decidenți, în afara eventualei valori electorale?
Una dintre cele mai neproductive „reforme“ ține, în cazul
psihiatriei, de durata prevăzută și plătită de casele de asigurări de sănătate
pentru o consultație psihiatrică. Nici dacă s-ar tripla numărul de psihiatri
din țară, și tot nu ar fi realistă această durată. De exemplu, în județul
Bihor, doar pentru orașul Oradea și comunele limitrofe, sunt peste 33.000 de
cazuri care au necesitat consultație psihiatrică. Raportat la câți psihiatri
suntem în oraș, calculat la doi pacienți pe oră, șapte ore pe zi, douăzeci de
zile pe lună, unui pacient i-ar ajunge rândul la prescrierea rețetei la aproape
trei ani! Evoluția majorității cazurilor este imprevizibilă de la o oră la
alta, nu de azi pe mâine. Dar sunt cazuri pe care le cunoști de 30 de ani, pe
lângă cele mai recente. Uneori este suficient doar să te uiți la pacient pentru
aprecierea generală și știi dacă trebuie să continui consultația sau doar
prelungești tratamentul.
Reglementările rigide, birocratice, nu fac deosebirea între
cazul princeps, cazul cronic acutizat, cazul cronic stabil compensat,
complicații. Punctajul pentru o consultație psihiatrică este probabil la cel
mai scăzut nivel din câte plătește casa. Dar nu este la fel să examinezi un
bolnav liniștit, cu a vedea unul agitat, care mai vrea și să te lovească.
Un aspect specific tratamentelor medicamentoase psihiatrice este
latența terapeutică, timpul necesar de la introducerea terapiei la obținerea
compensării cazului. Acesta este foarte variabil, de la caz la caz – de la
10–14 zile la patru sau șase luni. Majoritatea celor care se internează în
regim de urgență au nevoie de timpi variabili dubli sau tripli față de media
propusă și impusă de spitalizare pentru bolnavii acuți. Așa se face că plata pe
caz psihiatric împinge spre faliment secțiile de psihiatrie prin sistemul DRG.
Singura formulă realistă de plată, din partea casei, este cea de plată a
zilelor de spitalizare. Restul argumentelor sunt palavre demagogice.
Mai dau doar un singur exemplu. În actele Ministerului
Sănătății, care circulă și răscirculă aproape anual, la capitolul urgențe
medicale, cele psihiatrice practic nu există. Probabil că suntem singurul stat
din lume, unde halucinator deliranții agitați, cu potențial de maximă violență,
preocupările suicidare, deliriumurile nu sunt urgențe. Dacă s-ar uita cineva
din afară peste desfășurarea programului național de sănătate dedicat
psihiatriei, probabil că ar spune că cel care a pus în scenă organizarea
sanitară a fost însuși Caragiale, ori că cineva își bate joc! Concluzia
imediată este că reforma în sănătate trebuie începută cu reforma în minister și
continuată în sistem. Trebuie vizate trei feluri de reforme: instituțional-organizatorice,
reglementări și norme de funcționare, dar și oamenii. Partea optimistă este că
toate ar putea fi corectate foarte ușor și rapid. Cine, când și cum? Există
vreun interes ca lucrurile să meargă bine sau guvernele au ca temă exodul medicilor
paralel cu emigrarea populației tinere din țară?
