Spoream pasul să ajung la Societatea de Ajutor Reciproc „Unirea”, unde bunica mea, pe care o lăsasem întinsă pe patul din hol, plătise lunar vreme de multe decenii. Aveam în mână actele de identitate și carnetul ei de membru, precum și Certificatul de deces. Străbăteam bulevardul Gheorghe Petrașcu din Tecuci și mintea îmi era la toate cele legate de înmormântare. Societatea urma să ofere un ajutor de deces, conform tranșei de vechime. Când să pășesc pe zebră, aproape îmi sare în faţă un jurnalist local. L-am întrebat ce face. „Nu așa de bine ca tine, Richard!”. Cred că m-am amuzat de răspunsul lui, dar pentru că mă grăbeam, n-am mai intrat în vreo discuţie lămuritoare despre cine este mai bine dintre noi.
Încă lucram la Spitalul din Tecuci și eram redactorul șef al publicaţiei culturale bilunare KAIPOΣ, unde aveam diverse rubrici, adunam materiale de la autori, corectam textele, îl însoţeam pe tehnoredactor și promovam revista în ţară. În după-amiaza în care am fost anunţat că bunica își trimisese sufletul în văzduh, a trebuit să rezolv toate cele necesare bunei așezări a trupului femeii care mă crescuse din pruncie. Printre lacrimile și durerea surorii ei, care urma să înfrunte o cruntă singurătate, se impunea să corectez varianta nefinalizată a revistei, care trebuia, după o zi, să intre la tipar. Îmi era dificil să mă concentrez. Mă învinuiam că nu am avut cum să supraveghez modul în care o tratase cardioloaga, a cărei nepăsare faţă de pacienţi era cunoscută, chiar dacă bunica mea era o persoană care adusese pe lume mii de copii. Încercam să parcurg rândurile, evidenţiam greșelile, dar îmi revenea continuu în faţa ochilor filmul îmbălsămării și simţeam acut mirosul substanţei menite să întârzie putrefacţia unui trup, care fusese odinioară copil, femeie, moașă, mămică, văduvă și mamă adoptivă. Lili, plângând, istorisea ultima zi cu sora ei, visul în care Zonia își reîntâlnea fata demult decedată și pomenea într-una de silueta albă pe care îi spunea că o vedea, de o bucată de vreme, în colţul camerei în care și-a petrecut ultimele zile din viaţă.

Aducerea la lumină

Când privesc înspre cărţile pe care le-am publicat, câteodată încerc să rememorez contextul și modul în care acestea au ajuns să fie scrise ori tipărite. Atât primul, cât și cel mai recent volum au istoriile lor, mai mult sau mai puţin amuzante. La cinci ani distanţă faţă de povestea de mai sus, tot într-o vară, mă chinuiam – acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie acel timp – să finalizez două dintre cărţile pe care urma să le lansez în acea toamnă: „Sensul durerii” și „Ion Petrovici, Prejudecată și adevăr”. Locuiam într-un cămin al Universităţii, iar scara în care vieţuiam urma să intre în renovare. Depusesem o cerere în care solicitasem relocarea în altă scară, însă, din nebinecuvântate pricini, o anumită doamnă refuza să-mi aprobe solicitarea. Muzeul pe care-l organizasem îl trecuse recent în „grija” altei doamne, cu mare trecere, care, pentru a-și spori puterea și a-și prelungi șederea, devenise cârmuitoare a unei structuri care-l îngloba (câţiva ani mai târziu, printr-o hotărâre înţeleaptă, a fost destructurată, constituindu-se, cum era și firesc, Muzeul UMF Iași).
Celor care au văzut filmul „Pianistul” le este ușor să-și imagineze o casă în ruină, încărcată de praf și zgomote, în care un artist se ascunde și își imaginează că interpretează fragmente din Chopin. Eu îmi închipuiam doar ziua în care mă voi duce la tipografie cu PDF-ul celor două cărţi, pentru a fi multiplicate. Nu-mi amintesc să mă fi văzut lansând „Sensul durerii” alături de părintele protoiereu Joghiu sau „Prejudecată și adevăr” la Simpozionul Naţional de Filosofie. Nici că unul dintre volume va intra în bibliotecile multor teologi sau că voi auzi la Radio Trinitas un dialog între doi preoţi despre „singura lucrare din spaţiul ortodox românesc” care a adunat între coperte consideraţii despre suferinţă din mai mult de 1.000 de titluri. Aveam apă, dar rece și doar la baie, iar energie electrică numai la priza din camera în care aveam computerul. Inhalând multe particule de praf și năduf, am reușit să aduc la lumină cele două cărţi. Ceva a făcut să se întâmple și transferul meu la scara vecină.
Într-una dintre zile, parcurgând spaţiul din faţa Universităţii, în drum spre locul în care aveam să aflu dacă am primit sau nu aprobare la cererea mea, un proaspăt cadru didactic, pe care l-am salutat în treacăt, îmi strigă: „Richard, da’ tu nu ai niciodată probleme?!”.