Mărturisesc că m-am numărat printre
sceptici, când, în toamna lui 2006, ministrul de atunci al sănătăţii a
prezentat amplul program şi noua cuponiadă prin care voia să evalueze sănătatea
românilor. Senzaţia, cum am şi scris la acea vreme, a fost de „proiect realizat
în grabă, parcă doar pentru a cheltui un buget neaşteptat de mare“ (un miliard
de lei). Dar, trebuie să adaug, sunt în continuare convins că doar o bună cunoaştere
a realităţii poate fundamenta politicile de sănătate. Din păcate, Programul naţional
de evaluare a stării de sănătate a populaţiei în asistenţa medicală primară
(PNESSP) nu ne-a adus mai aproape de acel „moment zero“, în care construcţia
unui sistem de sănătate bazată pe păreri să fie înlocuită de decizia politică şi
economică fundamentată ştiinţific. Dar să vedem unde a dat greş PNESSP.
Scopurile legiferate au fost următoarele: 1. cunoaşterea ponderii în populaţie
a factorilor determinanţi pentru bolile cu impact major asupra stării de sănătate,
diagnosticul precoce şi monitorizarea acestora; 2. îmbunătăţirea stării de sănătate
a populaţiei prin prevenirea, controlul şi monitorizarea bolilor cu impact
major asupra sănătăţii; 3. îmbunătăţirea calităţii vieţii şi prelungirea
duratei medii de viaţă pentru alinierea la standardele UE (sic); 4. îmbunătăţirea accesului la servicii de sănătate a
întregii populaţii a României. Dincolo de formulările repetitive şi stângace-şcolăreşti,
scopurile citate sunt suficient de vagi pentru a nu fi uşor
cuantificate/evaluate. Din perspectiva fondurilor structurale europene, de pildă,
un astfel de program nu ar putea primi finanţare deoarece nu este corect
întocmit. Să vedem însă cât de aproape suntem astăzi de scopurile pe care legea
le-a statuat pentru PNESSP.
1. „[PNESSP] Nu a fost nicio clipă un
program statistic.“ Declaraţia îi aparţine ministrului sănătăţii – de atunci şi
de acum – şi a fost făcută când oficialii din MS au comunicat rezultatele
Programului. Pare superfluu să mai subliniem acum că PNESSP avea ca scop cunoaşterea
ponderii factorilor de boală în populaţie, dar aşa este: statistica a fost unul
din scopuri (chiar primul). Sigur, pentru acest scop era necesară (şi suficientă)
o anchetă medicală standardizată, precum cea propusă, în 2006, de Centrul de
calcul şi statistică sanitară al MS, pe un eşantion de 6.000 de oameni. Dar,
cum declara recent ministrul sănătăţii, „prin centralizarea datelor aferente
fiecărui om în parte, putem să avem date la nivel naţional, pe baza cărora să
putem construi mai departe o strategie coerentă în sănătate, pentru a promova
politici de sănătate corecte, reale şi care să se întemeieze obligatoriu pe viaţa
de zi cu zi a fiecărui român, şi nu pe statistici deseori lovite de foarte
multe erori“. Iată cum statistica sanitară – parte esenţială din epidemiologie şi
sănătate publică – este desfiinţată într-o singură frază. Să sperăm că
ministrul nu va încerca să proclame asemenea aforisme şi în faţa reprezentanţilor
OMS, Eurostat sau OECD, pentru a aminti doar câteva din organizaţiile cu care
intră în contact. Aplicând însă metoda originală a ministrului sănătăţii, aflăm,
de pildă, că riscul de diabet din PNESSP ar fi de 12%. Nu putem compara datele
cu nimic, deoarece aici nu vorbim de vreo statistică, ci de o centralizare.
Singurele date similare vin... tot din PNESSP: în 2008, după 12 luni de desfăşurare
a programului, un comunicat al Ministerului Sănătăţii vorbea de riscul de
diabet calculat la acel moment: 30%. Fără a face remarci maliţioase, mai observăm
că, tot atunci, riscul cardiovascular era de 7%, în vreme ce rezultatele finale
comunicate anul acesta vorbesc de un risc de 40%. Diferenţele sunt uriaşe (în
termeni statistici, dar... noi nu facem statistică, nu?) şi greu de explicat,
mai ales că la „intermediarele“ din 2008 fuseseră luate în calcul peste 11
milioane de persoane, iar numărul final pe cele 18 luni a scăzut la 10.730.814.
Cunoaştem, deci, ponderea în populaţie a factorilor determinanţi pentru bolile
cu impact major asupra stării de sănătate?
2. Îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei prin prevenirea, controlul şi monitorizarea bolilor cu impact major
asupra sănătăţii nu s-a produs. Din nou, evaluând statistic. Românii nu sunt
mai sănătoşi decât erau în 2006, iar comparaţiile europene necesită, de cele
mai multe ori, extinderea scalei, pentru ca România să poată fi vizibilă pe
acelaşi grafic cu celelalte ţări din Uniunea Europeană.
3. Îmbunătăţirea calităţii vieţii este greu
de apreciat în absenţa unor indicatori statistici (n-am vrea să repetăm
cuvântul „statistici“, pare că nu am fi înţeles noi că PNESSP nu este un
program de statistică; dar trebuie), iar prelungirea duratei medii de viaţă s-a
produs în acelaşi ritm ca şi înainte de PNESSP. Este o tendinţă naturală, chiar
dacă ritmul şi valorile din România sunt sub media europeană. „Standarde UE“ nu
există în acest domeniu, apreciem gluma făcută de legiuitor. Există însă nişte
standarde europene privind comunicarea unor indicatori statistici (pardon de
expresie!), dar nu, nu vom vorbi despre acestea.
4. Îmbunătăţirea accesului la servicii de sănătate
a întregii populaţii a României este supusă discuţiei. Putem să ne referim la
participarea cetăţenilor neasiguraţi la PNESSP, dar aducerea lor la medicul de
familie nu a fost urmată de altceva. Accesul întregii populaţii la servicii de
sănătate a fost, ce-i drept, îmbunătăţit, dar nu prin PNESSP, ci prin sistemul
naţional de urgenţă, iniţiat chiar de actualul ministru, în primul său mandat, şi
coordonat de dr. Raed Arafat. A nu se confunda lucrurile.
Trăgând linie doar pe ceea ce ştim până
acum, nu trecutul – adică PNESSP din anii 2007–2008 – trebuie să ne sperie. A
fost un experiment nereuşit, nu s-au obţinut date cu valoare statistică, dar
s-a făcut o infuzie de capital în medicina primară şi în laboratoarele de analize.
Fie. Ce ne facem însă când actualul ministru ne anunţă (ne avertizează?) că,
într-o formă sau alta, programul acesta va fi reluat? Putem spera ca, măcar de
această dată, comisiile consultative ale Ministerului Sănătăţii să fie
consultate în întregul lor (şi nu doar medicii de familie), ca ministrul să facă
uz de consiliul onorific, anunţat recent şi din care fac parte personalităţi
importante ale medicinii româneşti. Pentru că a greşi este, până la urmă, o trăsătură
umană. Iar un ministru care dovedeşte că poate învăţa din propriile sale greşeli
îşi va câştiga încrederea şi respectul lumii medicale româneşti, dar şi susţinerea
pentru măsurile de reformă pe care cu toţii le aşteptăm.
