La nivel internațional, prinde tot mai mult contur ideea conform
căreia funcția de manager și profesia de medic se pot îmbina cu succes. Această
ipoteză ridică semne de întrebare și, din păcate, sistemul de sănătate din
România nu ne oferă exemple clare care să confirme sau să infirme această
ipoteză.
În rândul medicilor, în special al celor tineri, crește tot mai
mult interesul în a-și dezvolta abilități de leadership și management.
Interesul este unul demn de admirat, dar ceea ce merită studiat este motivația
din spatele unui astfel de interes. Pe de o parte, concepția conform căreia un
medic își asumă rolul de manager poate porni de la zicala autohtonă „aici se va
simți diferența“. Există numeroase motive pentru care medicii aleg roluri de
management. Pentru unii este vorba de practică sau acceptarea unei noi
provocări, alții percep poziția de manager ca un mijloc de promovare personală,
iar alții se simt obligați să joace aceste roluri. Pe de altă parte, există și
percepția conform căreia profesia de medic este una sacră, deci nici nu se pune
problema unei abordări multidisciplinare. Cei care au ocupat doar posturi de
clinicieni pot găsi descurajantă o migrare către management, deși experiențele
lor ca medici ar trebui să le dea încredere în capacitățile de conducere.
În acest context, pare legitim să ne întrebăm care ar fi
beneficiile asumării unei funcții de manager în cazul unui medic. Unul dintre
avantajele principale în ocuparea unui rol de conducere este posibilitatea de a
face o diferență, nu numai prin consolidarea serviciilor de îngrijire la nivel
individual, ci și posibilitatea de a contribui la îmbunătățirea stării de
sănătate pe o scară mult mai largă.
Istoria conflictului dintre medici și manageri este una veche și
unanim acceptată. Cu toate acestea, soluțiile au întârziat să apară. Problema
fundamentală rezidă în necesitatea de a recunoaște că medicii și managerii ar
trebui să gândească diferit. Dacă managerul ar fi interesat de pacienți în mod
selectiv, sau mai mult, ar prezenta interes pentru un caz singular, sistemul
s-ar prăbuși. Dacă medicul ar fi în principal interesat de buna funcționare a
sistemului, indiferent de consecințele pe care le-ar putea avea pentru
pacientul său, atunci calitatea serviciilor sale ar scădea. Iar pacientul este
(ca de obicei) prins la mijlocul unei tensiuni.
Prin simplul fapt că se admite un astfel de paradox există sau
se creează loc pentru o schimbare. Degeling explora valorile tradiționale pe
care medicii se concentrează, cum ar fi autonomia profesională, accentul pe
pacienți, dorința de autoreglementare și rolul practicii bazate pe dovezi. Mai
departe, compară aceste valori cu cele ale managerilor: accentul asupra
populațiilor, nevoia de responsabilitate publică, preocuparea față de sisteme
și alocarea resurselor. În această situație, există o abordare de mijloc sau o
modalitate de a combina aceste valori?
Un răspuns simplu este acela prin care se neagă legitimitatea
oricări implicări în management a aspectelor clinice, pentru a preveni
frustrările personale, livrarea serviciilor medicale de proastă calitate și
incapacitatea de adaptare la un mediu în continuă schimbare. Prin contrast,
știm că managerii buni pot crea un mediu care sprijină medicii și în care
îngrijirile medicale sunt recunoscute ca fiind de înaltă calitate.
O a doua soluție simplă este de a îmbunătăți formarea
managerilor de servicii de sănătate. Acest punct de vedere pare să se bazeze pe
premisa conform căreia există o anumită problemă cu managerii din sectorul
medical în comparație cu sectorul corporatist. Există puține dovezi pentru a
susține acest punct de vedere, deși nu există nicio îndoială privind faptul că
complexitatea managementului serviciilor de sănătate necesită abilități
excepționale.
O a treia soluție este de a determina managerii să gândească și
să se comporte asemenea medicilor, sau invers. Medicii și managerii au multe de
învățat unii de la alții, dar fiecare grup are o contribuție unică, care
trebuie respectată și apreciată. Educația, formarea și reglementarea pot
contribui la acest lucru, dar nu ar trebui să pretindem că nu există diferențe
între modul în care medicii și managerii percep lumea.
Studiile de cercetare lipsesc pe această temă, iar tot ce rămâne
ca suport sunt exemplele de bune practici în care medicii și managerii au
învățat să gestioneze aceste paradoxuri, prin identificarea unui echilibru
între autonomie și responsabilitate, dar și între nevoile individuale ale
pacienților și cele ale populației. Astfel de exemple se concentrează pe un
scop comun și respect reciproc, modalități de a profesa spre obiectivul comun:
îngrijirea pacientului. Sistemul educațional poate contribui mai mult pentru a
pregăti viitorii medici în relația cu managerii. Soluțiile implică un dialog
constructiv, o bună înțelegere, și respect reciproc, dar acestea trebuie să fie
implementate local și menținute continuu, necesită o muncă grea și maturitatea
de a trăi cu puncte de vedere diferite.
