Mulți dintre cititorii acestor rânduri practică în fiecare zi o meserie de vocație, una în care empatia și grija față de oameni sunt elementele centrale. La fel a fost și pentru Adi*. Supraviețuirea și calitatea vieții sunt termeni în strânsă legătură cu pacienții și poate mai puțin cu medicii; reușitele practicii medicale sunt doar cifre sau cel mult frânturi în memoria pacienților noștri. Nereușitele, incidentele, neajunsurile sunt subiecte de presă. Tot mai puțini sunt cei care se gândesc că lupta este dată în permanență de fiecare medic, nu doar de către pacienți; este lupta pentru supraviețuire după și în timpul fiecărei gărzi. Unii ducem lupte mai ușoare sau unele mai grele. Cu siguranță, lupta este crâncenă într-un spital de urgență și rămâne ascunsă privirilor celor mai mulți dintre semenii noștri.

Când scriu aceste rânduri, au trecut deja mai bine de douăsprezece ore de când ne-am despărțit definitiv de colegul nostru care nu a supraviețuit unei astfel de gărzi. De multe ori, meseria de anestezist este privită la limită; o sumă de parametri care descriu viața biologică a unui om sunt folosiți de un medic cu scopul final de a-l trece peste un moment critic.

O analiză rece, dintr-o perspectivă nemedicală, mi-a dezvăluit un adevăr dureros, dar oarecum cunoscut. În era tehnologiilor informaționale, știrile au un alt parcurs, propriu și cinic. Marți, drama unui anestezist era peste tot; miercuri, trebuia să o cauți. De joi, socialul revenea la preocupările sale „cotidiene”: politice, juridice și despre salarizarea personalului cu sporuri de condiții grele și vătămătoare. Comparația între condițiile diferite ale unor profesii oricum presupune o „metodologie” complicată. Ce știm este că, din când în când, subiectul este mediul din spitale cu „germeni multirezistenți”, „bacterii ucigașe” și infecții nosocomiale care iau vieți. Tocmai acest mediu este locul de muncă al unui anestezist care intubează, aspiră secreții, puncționează vene, montează catetere, întoarce bolnavii și câte și mai câte. La fel a fost și pentru Adi.

A fost o zi de joi, o revenire a primăverii și o zi de 8 martie care nu va mai fi la fel; cel puțin pentru cei care ne-am adunat lângă un coleg și prieten. După mai bine de zece ani de luptat cu suferințele semenilor, colegul meu avea la căpătâi un singur pacient, vădit îndurerat și consternat în fața dramei. Neputincios lângă cel care, pentru el, reușise. Unul singur... atât am zărit. Nu cer mai mult, este destul. În fapt, este, poate, doar o realitate socială a lumii în care trăim. Recunoașterea socială, recunoștința individuală sau demnitatea unei profesii nu sunt subiecte cu penetranță în media.

Ca o datorie pentru sacrificiul lui Adi, care nu a supraviețuit unei gărzi, mi-aș dori ca măcar o parte dintre pacienții lui să afle cam ce a însemnat munca lui. Ziarele s-au grăbit să scrie că muncea „normal”, o gardă pe săptămână, asemenea colegilor lui. Lăsând la o parte faptul că media lui de gărzi (ca și a tuturor celorlalți anesteziști pe care îi cunosc) este mult mai mare de-a lungul anilor, un calcul simplu ne arată că în zece ani a fost departe de copilul și familia sa un an și jumătate. Poate e mult, poate e puțin... Fiecare tată, fiecare soț se poate gândi. Există o ramură a medicinei numită a „muncii” sau ocupațională, benefică pentru orice profesie. Obiectivul acesteia ar fi să promoveze și să mențină cel mai înalt grad de bine fizic, mental și social al unui lucrător dintr-un domeniu. Mediul de lucru ar trebui să fie adaptat pentru a limita diversele riscuri la care pot fi supuși acei profesioniști; lista riscurilor este prea lungă, însă poate fi găsită ușor. Dacă diverse secții de spital se pot transforma în câmpuri de „luptă”, atunci reanimările sunt adevărate „tranșee”. Poate ar fi timpul să ne gândim și la medici, până nu rămân prea puțini, prea obosiți sau prea bolnavi.

Știrile care fac „deliciul” tuturor formelor de presă vizează moartea, în formele ei cele mai variate, un spectacol grotesc al durerii și al neputinței. Titlurile „seducătoare” aduc detalii ridicole: moartea vine prin stop cardiorespirator. Ce face un anestezist? Privește moartea direct în față, se joacă cu ea. Până într-o zi. Și nu e vorba despre pacienții critici, ci de fiecare anestezie în care „stopul respirator” este ceva provocat, asumat, ca mai apoi să iei în mâinile tale fiecare dintre respirațiile omului care și-a lăsat viața în mâinile tale și în priceperea ta. Oricâte aparate s-ar inventa și indiferent de cât de antrenat ai fi, sunt secunde care, de multe ori, ți se par o veșnicie. Este probabil momentul cel mai intim pe care îl ai cu pacientul tău, este granița fină între viață și moarte. Dar mai sunt și alte secunde la fel. Doar că vin pe neașteptate și îți testează reflexele, cunoștințele, emoțiile și... propria sănătate. Dar așa sunt clipele de anestezist: după ce trec, te întăresc și te fac să continui.

Oare ce se întâmplă în corpul unui om care nu doarme? Nu dormi înainte de gardă, muncind o „normă reglementată” de șapte ore; apoi, probabil continui cu încă o „zi normală” de muncă după o gardă în timpul săptămânii... Probabil mai bine de 30 de ore de veghe. Asta dacă nu se „încăpățânează” operațiile să dureze mai mult decât norma de lucru. Tot medicina, cu studiile ei, ne spune că, după 20–25 de ore private de somn, scad performanțele psihice și motorii similar consumului de alcool responsabil de o inhibiție de 0,1%. Unele state permit condusul autovehiculelor până la 0,08%; România nu. Ce face un doctor după? Conduce mașina, își ia copilul de la școală... Tentează o viață „normală”. Dacă ceva nu merge bine după o gardă, nu te mai apără nimic; nici în fața legii și nici în fața propriei conștiințe. Controlul social impune o limitare a acțiunilor în prezența consumului de alcool – pentru siguranță. În cazul epuizării și al lipsei de somn – nu. E drept, se „ascut” simțurile. La fel și coronarele. Dacă e un soi de „euforie” ca la alcool, poate fi explicabil de ce mulți doctori intră, în fiecare zi, în acest joc periculos. Poate e mai ușor pentru cei dragi să ne ierte pentru clipele nepetrecute alături; circumstanțe atenuante, probleme de discernământ – „nebuni frumoși”. La fel și Adi.

Dar să nu uităm factorii de risc – obezitatea și fumatul. S-a grăbit tot presa să îi identifice. Unele date autohtone atestă o prevalență a fumatului de 44%, iar proporția supraponderalilor pare a fi peste 30%. Majoritatea pacienților noștri au mai mulți factori de risc, dar supraviețuiesc într-o imensă majoritate. Adi nu. Dar să nu uităm stresul, atât de prezent, atât de clamat – până la uitare. Când e prea mult, ajungem „arși”. Burnout. Și, iarăși, tot medicina ne spune: cam jumătate dintre medici suntem așa, iar 5% din anesteziști se simt așa în permanență. Ce înseamnă asta? Epuizare fizică și psihică până la patologic. Dar cu fizicul ne mai descurcăm, doar suntem doctori! Rămân însă anxietățile, depresiile, emoțiile copleșitoare, care îi afectează și pe cei din preajma noastră. Deci și pe pacienții noștri. Probabil l-au încercat și pe Adi.

Într-o lume dominată de frici, una rămâne probabil cea mai prezentă, fiind parte a mecanismelor ancestrale de supraviețuire: frica de durere. Durerea și lupta cu aceasta sunt un continuum al muncii unui anestezist, ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce simți. Oricine a trecut printr-o reanimare își amintește mirosul. Nu mă gândesc la secreții, plăgi sau altele asemenea; nici la sumedenia de substanțe, ci la mirosul „fricii” și la prezența durerii care schimonosește trupuri și aduce infernul. Un anestezist oferă dezlegarea, „dezlegarea la morfină”. Dacă viața în prezența durerii este o „mizerie”, probabil că viața în preajma durerii nu este una tocmai ușoară.

Ar mai fi multe de scris, dar... am o gardă în față. Trebuie să încerc să supraviețuiesc pentru copiii mei, pentru Adi, pentru pacienții mei. Rămas bun. Îți mulțumim că ai luptat alături de noi.