Se apropia noaptea. O ploaie măruntă
mi se lăsa peste pleoape. Cu capul plecat, mă uitam la pantofii mei
de lac, cum se udă și cum lucesc jucăuș printre stropii de apă.
Peste tot, imagini. Răcoarea mă cuprindea fără să îmi alunge
tulburarea. Vedeam chipurile răstignite ale bătrânilor agățați
de ventilatoare, sau a bolnavilor incurabili, cu privirile rătăcite
spre zenit, incapabili să-și strige suferința și dorința de
eliberare. Ce rost, ce rost, când totul e doar o trecere? De ce ne
agățăm inutil de materie?
M-am oprit sub lumina unui felinar.
Amurgul murise și eram în deplin întuneric. Mi-am deschis umbrela
și am admirat o secundă dușul de ploaie în reflectarea luminilor
de neon. Peste tot, suflete călătoare... Mintea mea voia să fugă,
dar era copleșită de o destinație, de un drum. Și atunci,
ridicând capul, am văzut, la doi pași de mine, imaginea bucuriei.
Un domn înalt, cu ochi copleșitor de aprinși și o dantură care
ieșea la vedere de sub zâmbetul larg, permițând ploii perlate să
îi atingă smalțul imaculat. Purta un fulgarin lung.
– Vă urmăresc de ceva vreme. Ați
făcut ocolul parcului. Sigur nu vă confund! Mi-ați salvat viața,
împreună cu ortopezii. Arătând cu mâna dreaptă umărul stâng,
liber sub sacoul ascuns de ploaie, am înțeles. Deodată am revăzut
cu inima rănită toată scena.
Eram foarte tânără și lucram de
puțin timp ca medic anestezist la spitalul județean. Eram într-o
gardă. În plină zarvă, se împingea un brancard dinspre lift spre
sala de operație. Pe buzele tuturor ședeau cuvintele: „tânăr”
și „accident de muncă”. Un miros pătrunzător de sânge crud,
lână pârlită și pește fript răscolea atmosfera. În câteva
minute toată echipa de halate albe era pregătită. Brațul stâng
îi fusese prins într-o mașină rotativă, lăsând la vedere un
membru strivit în întregime și un hematom imens la nivelul
umărului, într-un amestec de țesut textil și uman. Pe coridor se
auzea o spovedanie disperată: a fost doar o îmbrânceală din
glumă!
Pacientul palid se exsanguina văzând
cu ochii. Asistentele roiau în jurul lui, răspunzând comenzilor
rapide: grup, sânge, plasmă, patru aborduri venoase, trusă de
subclavie, trigger ketalar.
– O să mor, doamna doctor? Dacă
scap, o să vă aduc un crab din lacul Brătești. Sunt pescar
amator. Iubesc pescuitul și marea. Am făcut armata la marină.
Ochii îi erau duși în fundul
capului. Buzele uscate.
– În armată am învățat despre
tot felul de accidente... o să mor, e ruptă o arteră mare, nu
aveți cum să-mi opriți sângerarea...
– O să dormi și o să te trezești
bine, ai să vezi! Și eu iubesc pescuitul. Când eram copil,
prindeam peștii cu mâna goală, de sub scobitura tălpilor –
păstrăvi aduși de apele repezi, la vale – sau îi găseam pe sub
lespezi în limpezimea de izvor a Sucevei. Când te vei trezi din
anestezie, îți voi povesti mai multe.
Ochii albaștri ai tânărului
alunecau spre somn. Lupta cu moartea poate fi un dans mai vijelios și
mai dramatic decât moartea în sine, care te strânge, te sărută
și te eliberează cu o suflare. Fața chirurgilor se umplea de
broboane, instrumentele alergau ca sunetele pe claviatură, burduful
aparatului de anestezie șuiera sacadat în timp ce soluțiile și
drogurile alunecau pe vene, împinse de pompe și injectoare. A fost
nevoie de scoaterea brațului din articulație. Cum aș fi putut să
uit? Nu era timp de mai mult și de mai bine. Orice întârziere ar
fi costat viața pacientului.
Eram tânără. Nu mă împrietenisem
cu moartea. Orice înfrângere mă zgâlțâia cu putere. Am suferit
de parcă mie îmi zburase brațul. Eu nu vedeam victoria, ci doar
eșecul. Cum se va simți acest tânăr când se va trezi? Cred că
avea vârsta mea, poate avea, ca mine, familie, copii. Am stat la
capul lui, cu ochii pe monitoare, toată garda. Aveam motive să mă
tem de întinderea sângerării spre torace.
La trezire mi-a
zâmbit.
– Am pierdut brațul, nu-i așa?
...Dar sunt viu! O să mă țin de cuvânt cu peștele!
După o lună, a venit. Radia de
fericire. În mână ținea o sacoșă mare de rafie.
– Azi dimineață l-am prins. Încă
e viu! Mi-ați salvat viața și nu o să vă uit niciodată! Dacă
voi avea o fetiță, o va chema ca pe dumneavoastră și îi voi
spune Cătălina.
Ochii îmi erau plini de lacrimi. Cum
poți emana atâta bucurie când ai pierdut atât de mult? Mi-a
înțeles nedumerirea și mi-a răspuns, de data asta pierdut în
gânduri:
– Mi-a rămas mai mult decât am
pierdut. Pentru mine, ziua aceea a fost un salt în Paradis.
– Și, i-ați pus numele Cătălina?
– Da!
Am zâmbit îngândurată și m-am
uitat la tâmplele lui încărunțite. Da, viața rămâne o enigmă,
dar Sărbătorile pascale mă găseau cu răspuns la o întrebare:
Dacă poți zâmbi și poți împrăștia bucurie, viața merită
trăită oricum! În jurul meu, ploaia dansa. În viața de medic am
cunoscut mulți oameni minunați.
