Stomatologia
are, în România, câteva particularități derivate din condițiile economice,
legislative, sociale și profesionale specifice. Desigur, integrarea europeană a
indus schimbări notabile în domeniu, dar oportunitatea apartenenței la Uniunea
Europeană nu a reușit să aducă până acum toate adaptările la piața europeană de
servicii medicale stomatologice. Inițierea relației dintre pacient și medicul
dentist și menținerea acesteia se desfășoară în modalități specifice. O analiză
a felului în care este inițiată relația pacientului cu medicul stomatolog
curant este necesară și oferă o mai bună înțelegere a relațiilor derulate pe
piața serviciilor de medicină dentară.
Inițierea
unei relații pacient–medic poate fi de tip administrativ sau liberal (privat),
ambele forme având implicit consecințe juridice și medico-legale. Inițierea de
tip administrativ are loc atunci când pacientul este obligat să se prezinte
într-un anumit serviciu și respectiv la un anumit medic, în vederea derulării
unui act medical cu caracter contractual. Acestea sunt serviciile medicale
oferite prin sistemul de asigurări sociale de sănătate. În aceste cazuri,
pacientul nu are posibilitatea să aleagă în mod liber medicul curant sau are
posibilități foarte restrânse.
Inițierea
de tip liberal se declanșează ori de câte ori un pacient apelează la un anumit
serviciu medical și la un anumit medic, în funcție de opțiunea pacientului,
fără constrângeri administrative și/sau contractuale. Cu alte cuvinte,
pacientul se duce la medicul pe care îl alege și atunci când dorește el. Astfel
de situații sunt caracteristice serviciilor de medicină dentară și cazurilor în
care pacientul optează pentru servicii medicale private. Din acest punct de vedere,
este de reținut diferența de fond care există între medicul dentist și medicul
de familie. Pacientul își poate alege medicul de familie, dar opțiunea lui este
condiționată de îndeplinirea unor protocoale bine reglementate. Schimbarea
medicului de familie este de asemenea reglementată și însoțită de demersuri
administrative. La medicul dentist, alegerea cât și renunțarea sunt simple,
formale, fără proceduri speciale. Medicul dentist trebuie să aplice un demers
specific dacă nu mai poate sau nu mai dorește să primească un anumit pacient.
Așadar, în serviciile de medicină dentară pacienții își aleg medicul la care
doresc să apeleze pentru serviciile medicale de specialitate.
Doar
pacienții își pot alege medicii sau pot și medicii să-și aleagă pacienții? Pe piața
de servicii medicale din România este bine reprezentat și fenomenul invers,
prin care medicii țintesc o anumită categorie de pacienții și fac apoi o
selecție a acestora. Mijloacele de acțiune sunt reclama și publicitatea.
Evident, aceste metode sunt interzise de toate codurile deontologice ale
medicilor din lume. De ce fenomenul persistă? Pentru că interdicția este de
iure și nu de facto. Nu există încă pârghiile necesare pentru
stoparea fenomenului. Legea dă dreptul și conferă obligația reglementării
regimului de publicitate în medicină autorităților profesionale pentru a putea
fi controlat acest fenomen, respectiv colegiilor medicilor.
Pacienții
nu sesizează anormalul în aceste situații și reacționează ca la orice reclamă
comercială, normal, previzibil. Adică asimilează serviciile medicale în
categoria unor servicii și relații comerciale. Și iarăși vin codurile
deontologice din Europa și din lume, ce precizează că acordarea serviciilor
medicale nu trebuie efectuată în sistem comercial. Codul deontologic al
medicilor dentiști din România nu face excepție și incriminează ca abateri
disciplinare atât publicitatea, cât și prestarea serviciului medical în sistem
comercial.
Aparent
este în ordine, dar realitatea demonstrează că lucrurile stau altfel. Atribuția
legală este încorsetată de alte bariere legislative, până acum insurmontabile.
Autoritatea Colegiului Medicilor Dentiști din România (CMDR) asupra
societăților comerciale, care au ca obiect unic de activitate furnizarea de
servicii medicale stomatologice, este extrem de limitată, practic inexistentă.
Aplicarea Legii nr. 21 din 1996 republicată (Legea concurenței), ce încadrează
activitatea serviciilor medicale prin asimilarea cabinetelor dentare în
categoria întreprinderilor cu activitate economică (art. 2), restrânge mult
posibilitatea de intervenție a autorității profesionale din medicina dentară.
Un
studiu efectuat în colaborare cu Institutul Român pentru Evaluare și Strategie
asupra populației urbane a demonstrat că pacienții aleg medicul pe baza experienței
personale și a recomandărilor din partea persoanelor de încredere în proporție
de peste 60%. Este de remarcat că 80% din respondenți au declarat că au un
medic stomatolog la care se duc constant în caz de nevoie și 84% din ei au
recomandat un medic dentist unor terți. Doar 6% din populația urbană renunță
ușor la un medic și schimbă frecvent medicul ales. Rezultatele arată că 37% din
pacienți merg la dentist pentru durere și 31% merg pentru control periodic.
Atunci,
ce rost mai are reclama? Publicitatea îi vizează în primul rând pe cei
indeciși. Însă o publicitate agresivă vizează și reorientarea pacienților spre
un nou medic, folosind pentru aceasta promisiuni neconforme cu realitatea. Din
nefericire, pacienții români nu au de unde ști că reclama medicală este
prohibită și sunt vulnerabili la aceasta din cauza confuziei unui serviciu
medical cu un serviciu comercial. Medicii care folosesc reclama și publicitatea
în mod abuziv, induc chiar ei în rândurile pacienților percepția greșită că
serviciul medical este unul comercial. Ulterior, acești medici devin ținta unor
reclamații și revendicări cu evidentă tentă comercială. Pacientul trebuie să
aibă discernământul necesar pentru a alege în mod rațional și argumentat un
medic și nu trebuie să dea curs reclamelor. Prețurile anunțate prin reclame
sunt o procedură ilegală, la care pacientul nu trebuie să răspundă cu
naivitate. Așa cum arătam mai sus, pentru medicina dentară din România
stabilirea unor onorarii minimale decente, raportate la costurile reale, este
considerată o măsură anticoncurențială.
Acest
fenomen al inițierii relației pacient–medic de tip liberal este cvasigenerală
din următoarele motive: serviciile medicale stomatologice sunt aproape exclusiv
private, ponderea serviciilor stomatologice acordate prin casele de asigurări
de sănătate județene este neglijabilă (aproximativ valoarea unui singur euro
per cetățean pentru un an de zile), cabinetele școlare sunt foarte puține și
insuficiente, cabinetele care deservesc servicii sau firme sunt de asemenea
extrem de puține, intervențiile stomatologice cu caracter preventiv sunt
asimilate serviciilor decontate prin casele de asigurări de sănătate
teritoriale și nu prin programe naționale de sănătate orală. Ca urmare,
pacienții plătesc direct și integral onorariile pentru servicii stomatologice
direct la furnizorul de servicii, așa că este normal că vor să aleagă la cine
vor să plătească. Acest aspect reflectă accesibilitatea aparent largă, dar în
realitate limitată la serviciile stomatologice.
Studiul
amintit mai sus a demonstrat că doar 9% din cei întrebați apreciază că
populația are acces la servicii de stomatologie în mare măsură, iar 65% au
declarat că accesibilitatea la aceste servicii este redusă. Dreptul pacienților
la a doua opinie medicală este rareori folosit și dificultatea de a alege un
medic considerat bun și competent nu este ușoară. Nu întotdeauna libertatea de
a alege constituie un avantaj.
