Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Consideraţii etico-juridice privind tratarea persoanelor vârstnice

Viața Medicală
Prof. dr. Vladimir BELIŞ vineri, 15 mai 2009
Problemele etice ale Geriatriei au apărut odată cu dezvoltarea Bioeticii, ca reflex al progresului ştiinţelor vieţii, al aplicaţiilor acestora, urmărind respectarea principiilor de demnitate a fiinţei umane.
 

Este necesar să arătăm, referitor la subiectul pe care-l tratăm, că sănătatea fizică a persoanelor vârstnice a crescut paralel cu a celorlalte grupe de vârstă, concomitent cu speranţa de viaţă. Astăzi, există din ce în ce mai multe persoane (mai ales în ţările dezvoltate) ce depăşesc – uneori cu mult, vârsta de 70 de ani, care se bucură de o stare de sănătate fizică mulţumitoare, chiar dacă, prin scăderea inexorabilă a numărului de neuroni, capacitatea psihică se diminuează treptat, dar nu în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură la oricine.

 
În această situaţie, societatea are obligaţia să ia în seamă problemele Geriatriei moderne, care presupun spitalizări îndelungate şi preocuparea pentru casele de retragere, numite în mod curent la noi „azile de bătrâni“.
 
Prima problemă care se cere desluşită este alternativa dintre dreptul bătrânului de a-şi stabili singur parametrii sociali şi familiali în care doreşte să trăiască, ceea ce presupune o cvasiintegralitate a capacităţii sale psihice, în opoziţie cu situaţia grea în care acesta este incapabil de a alege raţional modul său de viaţă. Această antinomie este definită în lucrarea „Law and Medical Ethics“, avându-i ca autori pe Mason şi McCall Smith, ca „autonomie şi paternalism“.
 
În cel de-al doilea caz nu se mai poate pune problema consimţământului, aşa cum acesta este impus, în cazul pacientului competent, de etica medicală.
 
Sunt numeroase cazuri însă în care familia, pentru a scăpa de îngrijirile (uneori dificile şi greu de suportat), acordate unei rude vârstnice, recurg la îndrumarea către aşezăminte instituţionalizate, deşi, din punct de vedere moral şi poate chiar legal, grija pentru părinţi, spre exemplu, sau o altă rudă apropiată, ar putea fi socotită ca o obligaţie. Există ţări în care această problemă este mai mult sau mai puţin reglementată legal, dar să nu neglijăm eventualitatea ca, în cazul obligării prin lege a îngrijirii părinţilor de către copii, să sporească îngrijorător violenţa domestică, sau chiar acte antisocial grave. Mult mai raţional ar fi ca statul să-şi asume rolul asigurării unui trai decent bătrânilor rămaşi singuri sau fără cămin, mai ales în cazurile de intoleranţă familială.
 
Tratarea instituţionalizată a persoanelor vârstnice se impune cu insistenţă dacă ne gândim la cazurile celor cu boli cronice care necesită spitalizare îndelungată, precum şi ale celor respinşi din serviciile de gardă, aceste ultime situaţii ridicând probleme de răspundere profesională. Rămâne deschisă situaţia generată de degradările în sfera psihică (Alzheimer, demenţa senilă etc.). Consider că medicilor de familie ar trebui să le revină sarcina depistării şi înregistrării tuturor cazurilor ce intră în categoriile specifice, a adăpostului şi tratării acestora, ceea ce depinde de bugetul alocat în acest scop. Poate că în cazurile când nu este posibilă o asigurare mulţumitoare pentru aceste categorii de persoane vârstnice să fie preferat un ajutor casnic familial, de natură a uşura dificultăţile rezultate din afectarea fizică sau mentală a unei persoane vârstnice în cadrul familiei. Oricum, asistenţa socială a bătrânilor ar trebui să facă parte din atribuţiile sau măcar din preocupările serviciilor de asigurări şi ale autorităţilor locale.
 
În ţările dezvoltate, dar mai ales pentru anumite categorii sociale, există case de retragere, unde se asigură asistenţă medicală şi un trai mai mult decât decent. Dar acest lucru, fără îndoială, nu poate fi generalizat, cu atât mai mult în ţări cu dificultăţi economice. Evident că în rezolvarea acestor situaţii trebuie avută în vedere şi dorinţa de autonomie, atunci când persoana respectivă îşi păstrează în mare măsură capacitatea psihică. În caz contrar, dar mai ales în prezenţa unor degradări psihice severe, comunitatea este obligată să asigure unele condiţii de adăpost, îngrijire şi tratament corespunzătoare.

Astăzi, în România, situaţia asistenţei persoanelor vârstnice este departe de a fi mulţumitoare; „azilurile de bătrâni“ sunt supraaglomerate şi condiţiile de îngrijire rămân precare, dar, chiar şi aşa, obţinerea unui loc este dificilă.

 
Soluţia satisfăcătoare (cu condiţia ca acest lucru să constituie o preocupare pentru organele competente) ar fi extinderea sistemului de case de retragere, cu asigurarea asistenţei medicale de către stat şi, evident, cu alocarea din bugetul statului a sumelor corespunzătoare. Chiar dacă astăzi, la noi, o discuţie pe această temă pare iluzorie, ţinta ar fi măcar adoptarea unor programe de perspectivă, dacă ne gândim cel puţin că în următorii ani (şi din ce în ce mai mult într-o viziune optimistă), numărul persoanelor vârstnice va fi tot mai mare.
 
Probleme speciale indică bătrânii sănătoşi fizic dar prezentând diferite grade de demenţă senilă, unde asistenţa sanitară devine obligatorie, cel puţin dacă ne referim la posibilitatea apariţiei actelor antisociale. În prezent, la noi este asigurată asistenţă doar pentru cei care deja au comis acte infracţionale, în cadrul măsurilor de siguranţă prevăzute de legea penală (art. 114 C.P.). În perspectivă, măsurile de prevenţie pentru astfel de cazuri (ca şi pentru cei supuşi abuzurilor domestice) ar trebui să constituie o preocupare pentru organismele statale. Oricum, obligativitatea internării bătrânilor incompetenţi ar trebui reglementată prin măsuri legislative.
 
Filosofia preocupărilor privind soarta persoanelor vârstnice a fost elegant evidenţiată de Gray, care spune că „în majoritatea cazurilor, internarea unui bătrân se face în folosul altora“. Argumentele privind alternativa: dreptul libertăţii personale (autonomia) în opoziţie cu paternalismul, devin, până la urmă, simple speculaţii, atunci când de fapt este vorba de acoperirea unui serviciu social inadecvat şi a tendinţelor de a scăpa familia de un bătrân incomod, de fapt dorinţa de a se debarasa de o persoană (căreia îi datorează îngrijiri) şi care are un comportament mai mult sau mai puţin deviant, mai degrabă decât unul periculos. Până la urmă, bătrânii trebuie ocrotiţi (uneori chiar împotriva voinţei lor) prin măsuri legislative şi sociale adecvate. Un rol în decizie trebuie să-l aibă serviciile de Psihiatrie şi cele de gardă din spitale, care vin, cel mai adesea, direct în contact cu aceste cazuri. Internarea în spital de către familie în situaţiile de urgenţă nu rezolvă problema în ansamblu şi nici în perspectivă, aceasta neputându-se face conform legislaţiei noastre decât în condiţiile măsurilor asiguratorii prevăzute de art. 114 C.P.

Pe de altă parte, demenţa senilă este doar numele generic al afectării mentale, ea nefiind întotdeauna echivalentă cu starea de inconştienţă. Bătrânul poate păstra un grad mai mic sau mai mare de înţelegere şi discernământ, această stare fiind comparabilă cu cea a minorului care ajunge treptat, mai curând sau mai târziu, la un discernământ care să-l facă responsabil de faptele sale (chiar dacă art. 99 C.P. prevede în acest sens limite de vârstă precise). În esenţă, supunerea la tratament obligatoriu se pune, în condiţiile legislaţiei noastre, fie în cazul săvârşirii unor acte infracţionale (la persoanele cu discernământ abolit), fie de către familie, în cazul bătrânilor incompetenţi.

 
Punerea sub interdicţie a persoanelor vârstnice ce suferă de afecţiuni psihice ireversibile se face de către familie (sau de autoritatea socială), după ce, în prealabil, aşa cum legea prevede, această categorie de bolnavi este examinată de comisiile de expertiză medico-legală psihiatrică, singurele care pot decide asupra existenţei sau nonexistenţei discernământului. În aceleaşi condiţii se instituie şi tutela.

Cele mai frecvente cazuri sunt legate la noi de întocmirea actelor testamentare, sau de modalităţile de administrare a bunurilor. Decizia este relativ simplă când persoana examinată este în viaţă, dar devine extrem de dificilă când ea trebuie luată postum şi mai ales când lipsesc actele medicale şi ancheta socială. Ea ar trebui să ţină seamă mai degrabă de interesul bătrânului, decât al moştenitorilor, dar în acest sens nu există nicio reglementare.

 
Considerentele etice ale tratamentului geriatric sunt astăzi pe larg dezbătute; mai ales de Bioetică. În această zonă intră şi discuţiile privind eutanasia, mai ales în cazurile când bătrânul, suferind de boli fizice în stadiul terminal, este indemn din punct de vedere psihic şi intelectual. Trebuie să acceptăm că cel care suferă este tocmai bătrânul bolnav, dar perfect conştient, şi nu cel cu psihicul alterat, aflat în aceeaşi stare de afectare fizică. Bioetica este împotriva celor care doresc limitarea sau suprimarea tratamentului pentru bătrânii cu demenţă senilă, bazându-se pe sintagme cum ar fi „calitatea vieţii cognitive“ sau „pneumonia este prietena bătrânului“. Deviza „a nu resuscita“ a fost respinsă şi de corpul medical şi chiar de aparţinători, considerentele eticii medicale prevalând şi impunând o practică medicală corectă. Sigur că alocarea resurselor minime pentru sănătate, mai ales în ţările sărace, dar şi dirijarea acestora către tehnologia modernă sunt de natură a pune în discuţie, cel puţin teoretic, tratamentul bătrânilor în stare terminală, dar, aşa cum am afirmat, prevalează preceptele eticii medicale. Adesea, această dilemă apare în faţa specialităţilor chirurgicale – a opera sau nu un bătrân afectat mai ales de neoplazii – dar normele eticii impun oferirea unei şanse de viaţă, bineînţeles în afara cazurilor aflate dincolo de orice resursă terapeutică. Refuzul bătrânului de a mai fi tratat (sau hrănit forţat), poate fi luat în discuţie în cazul când acesta este încă, mai mult sau mai puţin, competent din punct de vedere psihic. Refuzul tratamentului de către bătrânul incompetent este însă o problemă diferită. S-a vorbit adesea despre „dreptul de a fi lăsat în pace“, dar decizia trebuie atent cântărită în conformitate cu normele eticii medicale, ţinându-se mai ales seama de concomitenţa altor afecţiuni fizice grave. Este o diferenţă între „a obliga pe cineva să moară“ sau „a lăsa pe cineva să moară“.
 
Orice societate civilizată îşi pierde demnitatea dacă nu se preocupă şi nu tratează pe cei ajunşi la senescenţă, indiferent (sau cu atât mai mult) când la aceasta se adaugă suferinţe fizice sau psihice. Din păcate, în actuala situaţie economică, nu sunt previzibile schimbări esenţiale, nu atât în mentalităţi, cât mai ales în legiferarea mijloacelor de ajutorare a acestei categorii umane care, în decursul anilor următori, va spori numeric.

Etichete: ipsam

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC