„Închipuiți-vă o dimineață pe la sfârșitul lui noiembrie. Închipuiți-vă o bucătărie încăpătoare, într-o casă veche, într-un orășel de provincie. Obiectul cel mai de seamă din cameră e un godin negru uriaș. O masă mare, rotundă, și două balansoare așezate în fața căminului completează mobilierul. Trosnind în cămin, focul și-a început astăzi activitatea sezonieră. La fereastra bucătăriei stă o femeie cu părul cărunt, tuns scurt. Poartă pantofi de tenis și un pulover. E o femeie micuță și neastâmpărată ca o găinușă. Din cauza unei boli îndelungate din tinerețe, s-a gheboșit jalnic. Fața ei ieșită din comun, bătută de soare și de vânt, aduce cu a lui Lincoln, aceleași trăsături neregulate, dar delicată și cu oase fine.”

Îndată ce deschidem cartea „O amintire de Crăciun” (Grupul Editorial ART, Burești, pp. 5-6), ne trezim în spațiul intim al unei case. Truman Capote ne propune o tipologie de locuire a două persoane care se bucură nespus de fiecare clipă petrecută împreună. Fiecare simte că va veni o zi în care totul o să fie altfel.

Fragmente sau chiar pagini bune din cărțile marilor scriitori pot fi citite și ca studii psihologice privind percepţia spaţiilor construite, studii ale limitelor și granițelor, ale siturilor vieții intime, ale reconcilierii tradiției cu modernitatea, ale metaforelor reinventării. De multe ori, ei nu doar tangentează paradigma locuirii, ci o adâncesc de-a binelea. Textul orientează privirea fie din depărtare spre casă, fie din locuință către depărtări.   

Holly Golightly notase pe cartea sa de vizită, plasată în dreptul cutiei poștale, cuvântul menit să îi descrie menirea sa pe lume: „Călătoare”. Domnișoara lui Capote pendula naiv între libertate și „un interes subit pentru casă”. Împleticiți am devenit și noi de-o vreme. Casele ne erau odinioară spații de pasaj. Eram călători ce ignorau deopotrivă parcursul și popasul. Locuiam neautentic și eram purtați pe drumuri străine

Casa unui bărbat singur și destul de în vârstă ar părea plictisitoare la prima vedere. Ce poate fi mai banal decât un om care se deplasează zilnic între baie și dormitor? Care-și duce existența pe marginea unui pat, cu o măsuță în față, pe care își așează mâncarea și telecomanda televizorului înspre care privește ore în șir până adoarme. Zi după zi, noapte după noapte, o existență monotonă. Nimeni nu-l sună, nimeni nu-i privește chipul. Doar eu îl zăream de la fereastra apartamentului în care mă mutasem recent. Făceam pauze dese de la lucru după ce îl descoperisem pe acest vecin. Trăia singuratic, bântuit în fiecare noapte de vreo Simină stinsă prematur în vreun sanatoriu uitat de lume, căreia îi jurase credință veșnică. Ea părăsise scena acestei lumi demult, dar el refuza să creadă că întâlnirea de adio din acel salon întunecos avusese loc, și zilnic i se părea că aude bătaia ei în ușă. Deschidea în zadar. Din exterior părea că acel om trăia într-o stare de prizonierat imobil, lăsat de viață demult la vatră. Fereastra era pentru el un luminator neimportant. Nu-l interesa că devenise o breșă prin care se strecurau priviri curioase în viața-i cenușie.

Retragerea frontală a blocului era de vreo trei lungimi de braț, și asta dacă este să fiu generos. Fără să vreau, apropierea celor două blocuri mă făcea să observ mișcările dindărătul multor ferestre. Dar acest mare singuratic mă fascina. Priveam zilnic spectacolul vieții sale aparent mărunte. Fără perdele, camera aceea transparentiza o viață.

Închipuiți-vă o dimineață pe la sfârșitul lui octombrie. Preocupat cu nu știu ce treburi casnice, începutul de zi nu-mi îngăduie să-mi abat privirea înspre fereastră. Am tresărit crezând că nu văd bine. Acel om așezat mereu la capul patului nu mai era. Camera ce o privisem atâta timp se golise. Doi tineri, el și ea, descriau în casă alte mișcări. Spre seară, când am revenit, n-am mai văzut decât o pereche de storuri translucide maronii. Năpădiseră fereastra, cum lacom năpădise această pereche camera în care domnise, până recent, o anume solemnitate. Mi-ar fi plăcut să pot cumpăra acea locuință, fără s-o fi vizitat sau locuit vreodată. S-o știu mereu așa cum o văzusem, cu pereții cafenii și dușumeaua goală. O odaie, pe care cu greu ar numi-o cineva casă, ar trebui să rămână cufundată mereu în așteptare.