În ceea ce s-a scris până acum despre Carol
Davila, sunt multe incertitudini în legătură cu părinţii săi, cum a ajuns
în Franţa sau anii de studiu. Toate acestea sunt menţionate într-o teză
pentru doctoratul de stat, prezentată la Facultatea de Litere din Rennes, în
1964, de profesorul Guy Frambourg, care preda la Liceul „Clemenceau“ din
Nantes. Teza, intitulată „Le docteur
Guépin, 1805–1873, un philanthrope et démocrate nantais; étude de l’action et
de la pensée d’un homme de 1848“, cuprinde date referitoare la Carol
Davila, dintr-o notă scrisă de dr. Guépin.
În decembrie 1842, cumnatul meu, René
Rabusseau, pe atunci rector la Academia din Limoges, a adunat de pe drumuri un
copil de 14 ani, care mergea pe jos în Spania, pentru a-şi regăsi familia din
partea tatălui şi pentru a încerca să fie recunoscut de aceasta. Mai târziu,
acest copil mi-a fost încredinţat şi m-am simţit obligat să încerc să lămuresc
toate aspectele legate de originea sa, în scopul de a-i reda numele şi poziţia
socială. (…) După ce am răscolit în amintirile şi în trecutul acestui copil şi
al familiei sale din partea tatălui şi a mamei, l-am sfătuit să adopte un nume
aparţinând familiei sale, purtat chiar de tatăl său şi să spună tuturor: numele
meu este Francesco-Carlo-Antonio d’Avila, născut la 8 aprilie 1828 în Italia
austriacă. La cele de mai sus voi adăuga faptul că tatăl lui
Francesco-Carlo-Antonio d’Avila era numit de servitorii săi contele Antoine, că
fusese ceea ce în societate se cheamă un bărbat de viţă nobilă, că-şi răpise soţia
în momentul în care familia acesteia urma s-o căsătorească, că moartea violentă
a rivalului său coincisese cu această răpire, că această doamnă aparţinea uneia
din cele mai de vază familii din Austria, că a murit în Elveţia italiană după şase
sau şapte ani de la această răpire, că era de origine slavă şi, foarte
probabil, singurul copil, că mama acestei doamne, bunica lui
François-Charles-Antoine d’Avila a murit, că moştenitorii săi, adică rudele
care i-au luat locul pupilului meu, se opun şi se vor opune cu toate puterile
recunoaşterii lui ca fiul tatălui său şi al mamei sale, că tatăl său a murit la
Hamburg, la câteva zile după incendiul din oraş în care şi-a pierdut actele şi
averea. Voi mai adăuga faptul că François-Charles-Antoine d’Avila a sosit la
mine cu cele mai puternice recomandări şi că le-a justificat prin
comportamentul său, prin bunele sale moravuri, prin dragostea lui de muncă,
inteligenţa şi delicateţea sa; că mi-a spus mereu de prenumele lui ca şi când
i-ar fi aparţinut, ceea ce mi s-a părut cu atât mai posibil cu cât aceste
prenume sunt istorice şi se alătură unor amintiri onorabile; că, în sfârşit,
nefiind decât tutorele lui benevol, m-am abţinut să verific cele de mai sus
prin acte de notorietate publică, nevăzând nici necesitatea, nici utilitatea
acestui fapt. François-Charles-Antoine d’Avila doreşte să se dedice studiului ştiinţelor
naturale; îl voi sprijini din toate puterile şi solicit deschis participarea
tuturor celor care îl pot ajuta într-o măsură mai mică sau mai mare. Niciodată
un tânăr nu a meritat mai mult să fie susţinut în viaţă.
Întâlnirea rectorului Rabusseau cu tânărul
Davila este relatată pe larg în scrisoarea acestuia, din 13 decembrie 1842, către
soţia sa, sora doctorului Guépin.
Duminică, spre amiază, când ieşeam să
inspir aerul de ţară, am întâlnit în suburbia Parisului un copil de 14 ani, cu
o figură interesantă, încă destul de bine îmbrăcat, dar obosit de o lungă călătorie,
care întreba trecătorii de drumul de urmat spre Spania. Cum 
persoanele cărora
se adresa nu îl înţelegeau, m-am apropiat de el şi am înţeles imediat că era născut
în Spania şi că se întorcea de la Hamburg pentru a reveni în ţara sa natală.
Vorbeşte germana, latina şi puţin engleza. Primul meu impuls a fost să îi dau
banii pe care îi aveam la mine, pentru a-şi putea continua călătoria. În
continuare însă, trezindu-mi interesul câteva noi detalii ale povestirii sale,
mă decisesem să-i plătesc un loc pentru Bordeaux şi să-l recomand colegului
meu, când o fericită inspiraţie m-a făcut să renunţ la acest proiect pentru un
altul pe care îl consider mai bine conceput; ideile bune nu-mi vin de obicei
decât după reflecţie.
Fiindcă n-am decât un pat în
apartamentul meu, nu puteam să-l găzduiesc la mine, dar l-am rugat pe director
să-l primească, iar doamna Ubertin, care are trei băieţi, a făcut pentru micuţul
meu protejat tot ceea ce ai fi făcut şi tu. Iată ce rezultă din mai multe
convorbiri pe care acest copil le-a avut cu directorul şi cu mine în latină, şi
cu profesorul de germană în această limbă. Profesorul, care cunoaşte mai multe
oraşe în Germania, s-a asigurat că micuţul cunoaşte într-adevăr oraşele în care
spune că a locuit; are, de altfel, un aer de sinceritate care îndepărtează
orice bănuială.
Copilul se numeşte Francesco. Tatăl său,
Antonio Lorenzo, conte de Bidonello, se căsătorise la Sevilla. În 1829, pe când
era încă tânăr, avea gradul de căpitan şi purta două decoraţiuni. În acea vreme
a fost obligat să se expatrieze împreună cu soţia şi copilul de doi ani. A mers
mai întâi în Elveţia, unde soţia sa a murit în 1832: a fost îngropată la Berna.
Timp de mai mulţi ani el a călătorit prin Germania, locuind succesiv la Viena,
München şi Berlin. În 1840 s-a stabilit la Hamburg, unde a murit la 10 mai
1842. I-a fost ridicat în cimitirul catolic un monument pe care sunt indicate
numele, vârsta şi titlurile sale. Când a simţit că se apropie moartea, contele
de Bidonello a avut precauţia de a trimite în Spania, la unicul său frate, care
este general, o sumă considerabilă (900.000 de franci, spune copilul), nepăstrând
decât strictul necesar pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare şi pentru
a asigura întoarcerea fiului său în Spania. Acesta, după moartea tatălui său, a
rămas singur în Hamburg. I-a scris mai întâi unchiului său, la Madrid, şi, după
ce a primit un răspuns la sfârşitul lui august, a făcut această lungă călătorie.
Francesco a plecat din Hamburg la 16
septembrie anul trecut; a ajuns la Amsterdam însoţit de un servitor prusac, pe
care-l chema Joseph Albert, şi care fusese timp de şase luni în serviciul tatălui
său. La Amsterdam, Francesco ocupa o cameră la hotelul „Soarele de Aur“, la un
etaj superior, şi Albert locuia la parter. La 20 septembrie, acest servitor a
dispărut, luând cu el un cufăr în care erau banii, bijuteriile şi hainele tânărului
său stăpân. După ce a făcut în zadar câteva demersuri pentru a-şi regăsi
obiectele pe care le pierduse, tânărul Bidonello a luat hotărârea curajoasă de
a traversa Franţa pe jos pentru a ajunge la Madrid, la unchiul său. Vânzarea
ceasului i-a permis să ajungă până la Limoges. Când l-am întâlnit, îi mai rămăseseră
un franc 49 şi un volum din Schiller frumos legat.
I-am împărtăşit toate aceste detalii
ministrului instrucţiei publice, rugându-l să le comunice colegului său de la
afaceri externe, care va putea să verifice unele din informaţiile furnizate de
acest copil şi ca urmare să ofere mijloacele necesare întoarcerii sale în
Spania. Între timp, va rămâne la colegiu, unde sper că-l vei mai putea vedea
când vei sosi.
Sub tutela şi protecţia dr. A. Guépin, Carol
Davila a făcut în 1843 un stagiu la farmacia lui Léon le Sant din Nantes şi a
început pregătirea pentru susţinerea bacalaureatului. Neavând acte, a fost
necesar să-şi procure un certificat de identitate. Pentru aceasta, a apelat la
rectorul Rabusseau, după cum reiese din scrisoarea lui Davila către doamna
Rabusseau (sora doctorului Guépin), din martie 1847.
Domnul Vardie mi-a dat scrisoarea
dumneavoastră, am pălăvrăgit împreună, dar, de atunci, mi-a fost imposibil să-l
mai revăd, nu ies decât de două ori pe săptămână pentru a-mi lua lecţiile şi
drumul meu este opus celui către seminar. (…) Mă pregătesc prin munca cea mai
înverşunată pentru bacalaureat; dacă forţele mă lasă mai mult decât energia, dacă
sănătatea îmi permite, sper că voi putea să iau examenul în august – cred că nu
m-am simţit niciodată mai fericit; mă scol (la 9 jumătate) dornic de muncă, mă
culc (la 12 sau la unu noaptea) mulţumit de mine însumi şi astfel se întâmplă
de luni până duminică, din prima până în ultima zi a lunii, nu am decât o idee
fixă: trebuie să iau bacalaureatul.
Mulţimea materiilor de studiat este
imensă, dar avansez! Tocmai am luat o hotărâre importantă: trebuie să adresez
ministrului o petiţie pentru a putea să-mi trec examenul fără actul de naştere
– numele cu care voi semna în josul scrisorii va fi al meu pentru toată viaţa.
Am urmărit deci genealogia numelui pe care tata mi-a spus că-i aparţinea;
ducându-mă până la originea lucrurilor, am găsit şi altele, printre care cel de
Davila pe 
care mi l-am însuşit. În petiţia mea am adunat faptele cele mai
probante din existenţa mea pentru ca, dacă mai târziu voi ajunge în situaţia de
a-mi dovedi identitatea, aceste nume, locuri şi date să fie tot atâtea dovezi.
Astfel, doamnă, începând cu ziua în
care voi fi bacalaureat, voi avea o viaţă ca toată lumea; voi călători fără
piedici şi viitorul meu va fi frumos. Îl rog pe domnul Rabusseau să binevoiască
să-mi facă un certificat. Aştept acest act pentru a trimite o petiţie ministrului
şi vă rog să mi-l trimiteţi cât mai repede. (Prenumele François Ch. Antoine).
Domnul Henry se însărcinează să pună o apostilă petiţiei mele, el e cel care mă
presează să i-o trimit fără întârziere. (…) Alătur scrisorii mele o copie a
petiţiei pe care o adresez domnului ministru pentru ca domnul Rabusseau să poată
face certificatul în consecinţă. (…) Vă rog să transmiteţi respectele mele
domnului R. şi să-l rugaţi să-mi facă certificatul cât mai repede.(…) Pentru
prima dată mă semnez Fr. Carlos Davila. Angers, 9 martie 1847.
Petiţia
adresată ministrului este reprodusă în continuare.
Aflându-mă în imposibilitatea de a
procura alte documente decât certificatele şi scrisorile alăturate, solicit bunăvoinţei
dumneavoastră autorizaţia necesară pentru a-mi putea da examenul de bacalaureat
în litere fără actul de naştere; această autorizaţie, domnule ministru, o
solicit ca pe o favoare care mi-ar permite să am o poziţie în ţara pe care
mi-am ales-o ca patrie.
Sunt de origine străină. Născut (la
data de 8 aprilie 1828, în apropiere de Parma, Italia), dintr-un tată spaniol şi
o mamă germană, mi-am pierdut tatăl, singurul părinte care îmi rămăsese, în
urma incendiului din Hamburg. După acest dezastru, care mi-a înghiţit întreg
trecutul, cu modestele resurse de care dispuneam, am intrat în Franţa; aveam în
jur de 14 ani. În decembrie 1842, am fost primit cu extremă bunăvoinţă la
Limoges de către dl. Rabusseau, rectorul Academiei, şi de dl. Ubertin,
directorul colegiului regal din acest oraş. Aceşti domni m-au trimis la Nantes,
unde, sub tutela şi protecţia domnului doctor Guépin, am intrat în farmacia
domnului le Sant. După doi ani de studii şi de practică în calitate de elev, am
venit în Angers, unde mă găsesc în acest moment.
Doresc, domnule ministru, să urmez medicina;
nu o pot face fără autorizaţia dumneavoastră. Liber, singur pe lume, fără
patrie, contez pe ospitalitatea Franţei, unde am întâlnit protectori şi
prieteni atât de buni şi de generoşi. Francez după inimă, vă cer favoarea,
domnule ministru, să îmi deschideţi, prin sprijinul dumneavoastră, o carieră
care să-mi permită să devin francez de fapt şi de drept. F.C. d’Avila
În teza de doctorat despre dr. Guépin se menţionează:
„Davila şi-a luat bacalaureatul în ştiinţe în 1850 şi a făcut studiile medicale
la Angers cu ajutorul şi pe cheltuiala dr. Guépin. S-a distins prin inteligenţă
şi curaj. În timpul unei epidemii de holeră, a venit în ajutorul locuitorilor
din Champigné şi din Chercé, atrăgându-şi recunoştinţa populaţiei şi a
ministrului agriculturii. În 1851, când s-a rupt podul din Basse-Chaîne, de pe
Maine, în momentul trecerii unui detaşament de soldaţi, el s-a aruncat în apă şi
i-a salvat pe unii dintre ei. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a fost
primit de doamna d’Agoult. În acea perioadă, doctorul a plănuit căsătoria lui
cu Blanchine Liszt, căreia contesa îi era mamă. Aceasta din urmă, fără să-l
descurajeze, nu ascunse dificultăţile din calea realizării acestui proiect. De
fapt, se pare că, mai târziu, Liszt chiar s-ar fi opus. Charles a făcut o
impresie excelentă contesei; i s-a părut de o naturaleţe fermecătoare şi cu un
spirit deschis. Ea îl numeşte «tânărul vienez»; crede că părul său blond îi dă
un aer german. La puţin timp după aceea, scrie foarte entuziasmată: «Este o
fire de elită. Unui fiziologist ca dumneavoastră pot să-i spun: este un
exemplar de rasă. Faceţi foarte mult pentru el şi totuşi nu suficient; merită,
i se cuvine totul». Pe scurt, vizitele lui Davila s-au înmulţit şi a fost
considerat ca un membru al familiei“.
În 1853, la recomandarea Facultăţii de
Medicină din Paris, autoritatea imperială l-a trimis pe Carol Davila în misiune
în Valahia, unde a îndeplinit funcţia de inspector general al serviciului
sanitar al armatei. El a jucat un rol important în ţara noastră, mai ales din
punct de vedere medical. Coresponda cu Guépin; în noiembrie 1853, făcând aluzie
la relaţiile pe care acesta din urmă le stabilise cu prinţul Napoléon, scria că
vărul împăratului trebuia să se felicite pentru că-l avea ca prieten, pentru că
nu inspiră decât idei măreţe şi îl îndemna să se consacre din ce în ce mai puţin
jurnalisticii şi politicii.
Despre sosirea la Bucureşti, Davila îi
trimite dnei Rabusseau (mama adoptivă) scrisoarea din 17 aprilie 1853.
Mama mea, nu vreau să mai întârzii şi
vă voi informa, deşi foarte pe scurt, despre sosirea mea la Bucureşti. Călătoria
pe Dunăre a fost destul de rapidă şi foarte interesantă. Am debarcat pe 13
aprilie pe pământ valah. O trăsură de poştă mă aştepta la Giurgiu şi, a doua
zi, opt cai mă duceau cu o viteză ameţitoare către scopul călătoriei mele.
Aveam cu mine doi curieri şi un ofiţer al poştei înarmat până în dinţi, care,
cu carabina sus, se ţinea pe scaunul caleştii, îi zorea fără încetare pe
surugii şi transmitea diriginţilor de poştă ordinele de a ne pune caii la
dispoziţie pe cheltuiala guvernului. De la Giurgiu până la Bucureşti nu e drum
– se galopează peste câmp, niciun deal nu a fost nivelat, nicio depresiune
ridicată; se traversează râurile pe poduri din lemn atât de fragile şi de
nesigure încât, fără voie, ţi se face pielea de găină de teama unei băi reci.
La barieră, mi s-a dat o scrisoare în care eram avertizat că, locuinţa mea
nefiind gata, îmi rezervaseră un apartament la hotelul France – astfel numesc
ei o
magherniţă îngrozitoare în care se găsesc numeroase exemplare din toate
insectele turco-valahe. Aveam la mine o scrisoare de la ministrul afacerilor
externe pentru consulul general al Franţei, domnul Pouyod; el m-a prezentat
alteţei sale principele domnitor, care m-a primit cu multă amabilitate. Sunt
convins că voi putea conta pe el pentru toate îmbunătăţirile pe care le voi
avea de făcut. Domnul P. m-a prezentat, de asemenea, ministrului secretar de
stat şi şefului meu, ministrul de război, mare spătar al Valahiei. Excelenţele
lor sunt animate de cea mai mare bunăvoinţă. Am cinat la ei şi la alţi mari
boieri. Fiul domnitorului, prinţul George a primit o adevărată educaţie franceză,
este inteligent, activ şi doreşte cu ardoare progresul.
Am fost obligat să-mi iau în primire
postul de la spital fără nicio măsură pregătitoare, medicul şef îşi încetase
atribuţiile şi a trebuit să le preiau imediat. Am ajuns în mijlocul unei
epidemii şi a trebuit să petrec opt-zece ore pe zi la spital, astfel că sunt
frânt de oboseală. Mihai-Voievod are 250 de paturi, dar numărul este
insuficient şi, în acest moment, există mai multe sucursale. Am fost numit,
printr-un decret special, „medic şef al armatei“ la spitalul militar din Bucureşti;
nimic nu se poate face fără permisiunea şi semnătura mea. Un căpitan îndeplineşte
funcţiile de director şi de econom şi chiar pentru cumpărăturile şi
cheltuielile sale zilnice are nevoie de semnătura mea. Limba germană mă ajută
în relaţiile cu farmacistul şi chirurgii-bărbieri din spital, care sunt
germani.
Până acum nu am reformat decât
problemele de detaliu care ameliorează confortul bolnavilor: i-am învăţat pe
infirmieri să aplice mai convenabil vezicatoarele, cataplasmele, să facă sângerări
etc. Pregătesc un raport despre reforme mai profunde. Vreau să merg încet şi să
studiez una câte una chestiunile pe care vreau să le ameliorez. Este vorba să
construim un spital nou dar, în aşteptarea realizării acestui proiect, ridic
planul lui Mihai-Voievod, care nu există, şi, odată făcut acest lucru, ne vom
îngriji de ventilarea sălilor, de instalarea de substanţe inodore etc.
În tot ceea ce priveşte slujba, un căpitan
are ordin să mă conducă peste tot cu trăsura când vizitez ambulanţele,
infirmeriile, sucursalele. Prinţul George a făcut o dată aceste vizite cu mine,
cu un tact şi o amabilitate de neînchipuit. Locuiesc încă la hotel, dar mi-am
ales o casă pentru care dă ordin să se închirieze pentru şase luni – va costa
130 de ducaţi pe an – 1.430 de franci. Pentru această chirie provizorie,
guvernul mi-a acordat o indemnizaţie anuală. Mai târziu, voi locui cum voi
vrea, dar până atunci sunt aproape de spital; am grajduri şi garaje şi o curte
mai mare decât grădina lui Pontivy. (…)
Nu am decât un prieten la Bucureşti,
dar valorează cât o sută. Domnul Lalanne, inginer francez, director al lucrărilor
publice din Valahia, este aici de un an cu soţia şi cei doi copii. El îmi dă
sfaturi în fiecare zi, mă încurajează, mă sprijină în cererile mele etc. Am
fost de asemenea foarte bine primit de domnul Monty, care se bucură de
consideraţia generală şi care a reuşit prin forţa perseverenţei să fondeze o
instituţie foarte utilă ţării.
Am dat deja numeroase consultaţii şi
am făcut astăzi cea de-a noua vizită bolnavilor. Din nefericire, aceste vizite
sunt plătite mai prost decât mi s-a spus la Paris. În medie, o jumătate de
ducat, adică în jur de 5 franci. Pentru această ţară e foarte puţin, pentru că
nu se poate ieşi decât cu trăsura.
Nu mai vreau să judec nici ţara, nici
oamenii. Acum opt zile a fost o căldură de 30 de grade şi un praf îngrozitor; a
doua zi, pământul era acoperit de zăpadă, care, datorită celor minus patru
grade, a rezistat trei zile. De atunci, temperatura e mai blândă, dar pe cele
mai mari străzi e un noroi mai ceva decât în cele mai groaznice sate din
Bretagne. Chiar astăzi trăsura mi-a rămas împotmolită până mai sus de osii în
mijlocul drumului; a trebuit să mai legăm câţiva cai de ajutor – asta se
întâmplă în fiecare zi pe micile străzi şi nimeni nu se miră. Iar lângă acel
loc se găseşte un teatru a cărui construcţie brută a costat 194.000 de ducaţi.
În curând vă voi scrie mai în detaliu. Împărtăşiţi-mi şi dumneavoastră veşti şi
primiţi din nou asigurările eternei mele recunoştinţe.
Bucureşti, 17 aprilie 1853. Dr. C.
Davila
În septembrie 1855, Carol Davila îi scrie
mamei sale adoptive o nouă scrisoare despre activitatea sa din România.
Mama mea, doamnă Rabusseau, de câteva
zile locuiesc într-o zonă solitară a Carpaţilor, unde am venit ca să-l însoţesc
pe prinţul Ştirbei, de-abia intrat în convalescenţă după o boală gravă. (…) Lungii
şi necruţătoarei mele boli i-a urmat o amorţeală fizică şi morală din care
de-abia am ieşit, a fost nevoie de persecutarea ruşilor pentru a-mi mişca
întreaga fiinţă şi pentru a trezi fibrele slăbite ale inteligenţei mele. După
aceste destituiri şi spolieri care mă privaseră de locul meu şi de puţinul pe
care îl dobândisem până atunci, era vorba să reocup o poziţie care exista doar
cu sprijinul guvernului şi sub protecţia sa cu totul specială. Simpatiile
publicului nu mi-au dăunat şi am putut nu numai să trăiesc de pe urma
clientelei, dar să fac şi câteva economii. Odată cu întoarcerea prinţului Ştirbei
la afacerile sale, am fost repus în postul meu pe care am continuat să îl ocup.
Din respect pentru contractul meu, mi-au fost date salariile retroactive, dar
cum această restituire nu s-a făcut în forme legale şi părea că este o favoare
personală, am donat această sumă spitalului pentru înfiinţarea unei şcoli de
mică chirurgie şi a unui muzeu de anatomie. Zvonurile şi protestele tacite ale
celor care nu recunoscuseră legalitatea restituirii s-au liniştit. De atunci am
dus viaţa cea mai activă pe care o poate duce un om. Sculat în fiecare zi la 5,
marele meu spital cu 300 de paturi mă reţine până la 9 sau 10. La 11 mă întorc
să iau prânzul în grabă şi fac cumpărături până la 3. Două ore sunt ocupate cu
consultaţii gratuite, la 5 sau 6 iau cina; seara mi-o petrec tot cu vizite,
etichetă indispensabilă pentru a-ţi întreţine relaţiile. O zi seamănă cu
cealaltă şi viaţa mea este astfel devorată de activitate. Adăugaţi la acestea
sau mai bine puneţi la început, în primul rând, chiar înainte de boala mea şi
de atunci şi mai mult, faptul că am fost (şi mă tem că şi astăzi mai sunt) îndrăgostit
nebuneşte şi cu pasiune de o tânără ale cărei sentimente fără îndoială nu
corespund cu ale mele şi ai cărei părinţi s-au opus cererii mele. (…) O boală a
corpului m-a făcut infirm, o boală a sufletului a stins în mine aceste elanuri
spontane specific tinereţii. Am ajuns de aceea la un oarecare scepticism măsurat,
care nu exclude, mulţumesc lui Dumnezeu, dragostea de muncă şi de oameni.
Activitatea mea trebuie alimentată; vreau să fiu util şi sper să-mi regăsesc în
studiu şi în transmiterea ştiinţei liniştea sufletească, atât cât este posibil.
Şcoala creată de mine numără 28 de elevi,
este în plină dezvoltare şi prinţul, recunoscându-i utilitatea, tocmai a
aprobat un proiect, care va creşte numărul elevilor la 150. Aceşti tineri vor
merge, după patru ani de studiu, să acorde primele îngrijiri bolnavilor, sub
conducerea medicilor din judeţe. O şcoală secundară de medicină, organizată după
modelul celor din Franţa, va fi înfiinţată în curând la propunerea mea. O grădină
botanică este în construcţie după planurile mele şi, imediat ce mă întorc la
Bucureşti, încep un curs de chimie publică, care, împreună cu alte cursuri, va
servi la punerea bazelor unei facultăţi de ştiinţe. Pe de altă parte, am făcut
o călătorie în munţi, am luat mostre din cele mai preţioase surse de apă, atât
vechi cât şi recent descoperite; am contribuit deja foarte mult la dezvoltarea
unui astfel de aşezământ. Prinţul va construi unul care va servi ca model şi eu
voi începe să analizez ceva care va constitui subiectul unei lucrări noi şi
interesante. Vedeţi, dragă doamnă Rabusseau, că aceasta este o misiune organizatorică
de utilitate publică care va dovedi o dată în plus că numai Franţa dă oameni
care reînvie în străinătate instituţiile ţării lor. Sunt mândru că am o astfel
de misiune de îndeplinit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că viitorul va răspunde
aspiraţiilor mele. În această ţară a apatiei, trebuie să ai pasiunea iniţiativei
şi perseverenţă nemaiîntâlnită pentru a-i face pe ceilalţi să accepte instituţii
noi de care ţara are atâta nevoie. (…)
Braţul meu drept e în aceeaşi stare,
adică foarte anchilozat, ceea ce nu mă împiedică să sufăr atroce la variaţiile
atmosferice. Bineînţeles că nu mai pot face chirurgie, această coardă, sursă de
venit, mi-a fost smulsă din arc. Mănânc cu mâna stângă, nu pot să mă îmbrac
singur şi chiar pentru scris am nevoie de un mic pupitru aşezat pe genunchi.
Dar acestea sunt mici neajunsuri, aşa că adaug o mică vanitate, fără importanţă
în sine: tocmai am fost decorat cu Ordinul de Medgidia ca recunoştinţă pentru
serviciile aduse armatei turce în timpul epidemiei de holeră din perioada
prezenţei lui Omar-paşa.
Avem aici câţiva soldaţi francezi
angajaţi la telegraf; sunt printre aceştia, din nefericire, mulţi bolnavi şi
îmi revine mie plăcerea de a-i îngriji. Noul consul francez, domnul Beilard,
este apropiatul celebrului anatomist (din Angers). Are pentru mine multă bunăvoinţă
şi prin influenţa sa puternică face să fie acceptate noile propuneri de îmbunătăţiri.
Prinţul Ştirbei, care mă îndrăgeşte mult, este fără doar şi poate primul om din
ţara sa, dar, înconjurat de invidie şi de intrigi, nu poate decât cu
dificultate să-şi exercite binele pe care îl concepe sau care îi este
propus.(…)
Mănăstirea Bistriţa, 13 septembrie
1855. Dr. Davila
În
1856, Davila îi scria doctorului Guépin despre şcoala de medicină şi chimie pe
care a înfiinţat-o la Bucureşti.
În sfera mea de activitate, am făcut
tot ceea ce era posibil. M-am dedicat acestei opere cu devotamentul unui om
care are convingerea că îndeplineşte o misiune. Dragă tutore, puteţi fi mulţumit
de pupilul dumneavoastră; am făcut o operă folositoare unei naţiuni întregi.
Davila
nu-şi menaja nici forţele, nici sănătatea. În 1864, se îmbolnăveşte de holeră,
în timp ce se lupta cu epidemia la Brăila, şi de tifos, în timp ce îngrijea
ocnaşii din Telega. La Bucureşti, Parlamentul îi acordă în unanimitate
naturalizarea. În 1869, fondează Societatea de hidrologie şi transformă şcoala
de medicină într-o facultate ale cărei diplome sunt recunoscute de guvernul
francez. În 1870, când izbucneşte războiul, se refugiază în Franţa, în fruntea
unei misiuni sanitare formate din medici români. Făcut prizonier, profită de
asta pentru a-i îngriji pe bolnavii de tifos. Atins de dizenterie, se întoarce
în România. După însănătoşire, modernizează şi perfecţionează serviciile
sanitare militare şi determină guvernul român să adere la convenţia de la
Geneva. În timpul Războiului de Independenţă, valoarea şi curajul său îi atrag
admiraţia din partea tuturor, dar mai ales a medicilor ruşi şi a ţarului
Alexandru II. Prinţul Carol exprimă recunoştinţa sa şi a poporului, iar Franţa
îi acordă titlul de comandor al Legiunii de onoare, în 1882. Davila moare, la
Bucureşti, în septembrie 1884. Activitatea sa din România a fost inspirată din
cea a doctorului Guépin: pusese în practică lecţiile primului său profesor. Dacă
nu a fost fiul său după trup, a fost cu adevărat după spirit.
Conţinutul tezei profesorului Guy Framburg şi
scrisorile redate aici aduc date noi despre viaţa lui Carol Davila, despre
activitatea sa complexă şi atmosfera acelor vremuri, conturează, de asemenea,
personalitatea, caracterul şi perseverenţa întemeietorului învăţământului
medical românesc, ale celui care a început modernizarea asistenţei medicale în
România.
Xerocopiile materialelor utilizate pot fi găsite la Muzeul
Militar Naţional, Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Carol Davila“,
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, Disciplina
istoria medicinii (n. a.)
