Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Aspecte inedite din viaţa şi activitatea lui Carol Davila

Carol Davila se naşte în Italia, lângă Parma, la 8 aprilie 1828, din tată spaniol şi mamă germană. Ajunge, printr-un concurs de împrejurări, la vârsta de 14 ani, în grija rectorului de atunci al Academiei din Limoges, Franţa. Sub tutela şi protecţia doctorului A. Guépin, tânărul d’Avila face un stagiu la farmacia lui Léon le Sant din Nantes şi începe pregătirea pentru bacalaureat. După studiile medicale de la Angers şi Paris, în 1853, la recomandarea Facultăţii de Medicină din Paris, autoritatea imperială îl trimite pe tânărul medic în Ţara Românească, unde ajunge să joace un rol foarte important. Mai multe instantanee din viaţa şi activitatea întemeietorului învăţământului medical românesc găsim în articolul semnat de prof. dr. Vasile Ciuchi.

   În ceea ce s-a scris până acum despre Carol Davila, sunt multe incer­ti­tu­dini în legătură cu pă­rinţii săi, cum a ajuns în Franţa sau anii de studiu. Toate acestea sunt men­ţionate într-o te­ză pentru doctoratul de stat, pre­zentată la Facul­ta­tea de Litere din Rennes, în 1964, de profesorul Guy Frambourg, care preda la Liceul „Clemenceau“ din Nantes. Teza, intitulată „Le docteur Guépin, 1805–1873, un philanthrope et démocrate nantais; étude de l’action et de la pensée d’un homme de 1848“, cuprinde date referitoare la Carol Davila, dintr-o notă scrisă de dr. Guépin.
În decembrie 1842, cumnatul meu, René Rabusseau, pe atunci rector la Academia din Limoges, a adunat de pe drumuri un copil de 14 ani, care mergea pe jos în Spania, pentru a-şi regăsi familia din partea tatălui şi pentru a încerca să fie recunoscut de aceasta. Mai târziu, acest copil mi-a fost încredinţat şi m-am simţit obligat să încerc să lămuresc toate aspectele legate de originea sa, în scopul de a-i reda numele şi poziţia socială. (…) După ce am răscolit în amintirile şi în trecutul acestui copil şi al familiei sale din partea tatălui şi a mamei, l-am sfătuit să adopte un nume aparţinând familiei sale, purtat chiar de tatăl său şi să spună tuturor: numele meu este Francesco-Carlo-Antonio d’Avila, născut la 8 aprilie 1828 în Italia austriacă. La cele de mai sus voi adăuga faptul că tatăl lui Francesco-Carlo-Antonio d’Avila era numit de servitorii săi contele Antoine, că fusese ceea ce în societate se cheamă un bărbat de viţă nobilă, că-şi răpise soţia în momentul în care familia acesteia urma s-o căsătorească, că moartea violentă a rivalului său coincisese cu această răpire, că această doamnă aparţinea uneia din cele mai de vază familii din Austria, că a murit în Elveţia italiană după şase sau şapte ani de la această răpire, că era de origine slavă şi, foarte probabil, singurul copil, că mama acestei doamne, bunica lui François-Charles-Antoine d’Avila a murit, că moştenitorii săi, adică rudele care i-au luat locul pupilului meu, se opun şi se vor opune cu toate puterile recunoaşterii lui ca fiul tatălui său şi al mamei sale, că tatăl său a murit la Hamburg, la câteva zile după incendiul din oraş în care şi-a pierdut actele şi averea. Voi mai adăuga faptul că François-Charles-Antoine d’Avila a sosit la mine cu cele mai puternice recomandări şi că le-a justificat prin comportamentul său, prin bunele sale moravuri, prin dragostea lui de muncă, inteligenţa şi delicateţea sa; că mi-a spus mereu de prenumele lui ca şi când i-ar fi aparţinut, ceea ce mi s-a părut cu atât mai posibil cu cât aceste prenume sunt istorice şi se alătură unor amintiri onorabile; că, în sfârşit, nefiind decât tutorele lui benevol, m-am abţinut să verific cele de mai sus prin acte de notorietate publică, nevăzând nici necesitatea, nici utilitatea acestui fapt. François-Charles-Antoine d’Avila doreşte să se dedice studiului ştiinţelor naturale; îl voi sprijini din toate puterile şi solicit deschis participarea tuturor celor care îl pot ajuta într-o măsură mai mică sau mai mare. Niciodată un tânăr nu a meritat mai mult să fie susţinut în viaţă.

   Întâlnirea rectorului Rabusseau cu tânărul Davila este relatată pe larg în scrisoarea acestuia, din 13 decembrie 1842, către soţia sa, sora doctorului Guépin.
Duminică, spre amiază, când ieşeam să inspir aerul de ţară, am întâlnit în suburbia Parisului un copil de 14 ani, cu o figură interesantă, încă destul de bine îmbrăcat, dar obosit de o lungă călătorie, care întreba trecătorii de drumul de urmat spre Spania. Cum persoanele cărora se adresa nu îl înţelegeau, m-am apropiat de el şi am înţeles imediat că era născut în Spania şi că se întorcea de la Hamburg pentru a reveni în ţara sa natală. Vorbeşte germana, latina şi puţin engleza. Primul meu impuls a fost să îi dau banii pe care îi aveam la mine, pentru a-şi putea continua călătoria. În continuare însă, trezindu-mi interesul câteva noi detalii ale povestirii sale, mă decisesem să-i plătesc un loc pentru Bordeaux şi să-l recomand colegului meu, când o fericită inspiraţie m-a făcut să renunţ la acest proiect pentru un altul pe care îl consider mai bine conceput; ideile bune nu-mi vin de obicei decât după reflecţie.
Fiindcă n-am decât un pat în apartamentul meu, nu puteam să-l găzduiesc la mine, dar l-am rugat pe director să-l primească, iar doamna Ubertin, care are trei băieţi, a făcut pentru micuţul meu protejat tot ceea ce ai fi făcut şi tu. Iată ce rezultă din mai multe convorbiri pe care acest copil le-a avut cu directorul şi cu mine în latină, şi cu profesorul de germană în această limbă. Profesorul, care cunoaşte mai multe oraşe în Germania, s-a asigurat că micuţul cunoaşte într-adevăr oraşele în care spune că a locuit; are, de altfel, un aer de sinceritate care îndepărtează orice bănuială.
Copilul se numeşte Francesco. Tatăl său, Antonio Lorenzo, conte de Bidonello, se căsătorise la Sevilla. În 1829, pe când era încă tânăr, avea gradul de căpitan şi purta două decoraţiuni. În acea vreme a fost obligat să se expatrieze împreună cu soţia şi copilul de doi ani. A mers mai întâi în Elveţia, unde soţia sa a murit în 1832: a fost îngropată la Berna. Timp de mai mulţi ani el a călătorit prin Germania, locuind succesiv la Viena, München şi Berlin. În 1840 s-a stabilit la Hamburg, unde a murit la 10 mai 1842. I-a fost ridicat în cimitirul catolic un monument pe care sunt indicate numele, vârsta şi titlurile sale. Când a simţit că se apropie moartea, contele de Bidonello a avut precauţia de a trimite în Spania, la unicul său frate, care este general, o sumă considerabilă (900.000 de franci, spune copilul), nepăstrând decât strictul necesar pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare şi pentru a asigura întoarcerea fiului său în Spania. Acesta, după moartea tatălui său, a rămas singur în Hamburg. I-a scris mai întâi unchiului său, la Madrid, şi, după ce a primit un răspuns la sfârşitul lui august, a făcut această lungă călătorie.
Francesco a plecat din Hamburg la 16 septembrie anul trecut; a ajuns la Amsterdam însoţit de un servitor prusac, pe care-l chema Joseph Albert, şi care fusese timp de şase luni în serviciul tatălui său. La Amsterdam, Francesco ocupa o cameră la hotelul „Soarele de Aur“, la un etaj superior, şi Albert locuia la parter. La 20 septembrie, acest servitor a dispărut, luând cu el un cufăr în care erau banii, bijuteriile şi hainele tânărului său stăpân. După ce a făcut în zadar câteva demersuri pentru a-şi regăsi obiectele pe care le pierduse, tânărul Bidonello a luat hotărârea curajoasă de a traversa Franţa pe jos pentru a ajunge la Madrid, la unchiul său. Vânzarea ceasului i-a permis să ajungă până la Limoges. Când l-am întâlnit, îi mai rămăseseră un franc 49 şi un volum din Schiller frumos legat.
I-am împărtăşit toate aceste detalii ministrului instrucţiei publice, rugându-l să le comunice colegului său de la afaceri externe, care va putea să verifice unele din informaţiile furnizate de acest copil şi ca urmare să ofere mijloacele necesare întoarcerii sale în Spania. Între timp, va rămâne la colegiu, unde sper că-l vei mai putea vedea când vei sosi.
   Sub tutela şi protecţia dr. A. Guépin, Carol Davila a făcut în 1843 un stagiu la farmacia lui Léon le Sant din Nantes şi a început pregătirea pentru susţinerea bacalaureatului. Neavând acte, a fost necesar să-şi procure un certificat de identitate. Pentru aceasta, a apelat la rectorul Rabusseau, după cum reiese din scrisoarea lui Davila către doamna Rabusseau (sora doctorului Guépin), din martie 1847.
Domnul Vardie mi-a dat scrisoarea dumneavoastră, am pălăvrăgit împreună, dar, de atunci, mi-a fost imposibil să-l mai revăd, nu ies decât de două ori pe săptămână pentru a-mi lua lecţiile şi drumul meu este opus celui către seminar. (…) Mă pregătesc prin munca cea mai înverşunată pentru bacalaureat; dacă forţele mă lasă mai mult decât energia, dacă sănătatea îmi permite, sper că voi putea să iau examenul în august – cred că nu m-am simţit niciodată mai fericit; mă scol (la 9 jumătate) dornic de muncă, mă culc (la 12 sau la unu noaptea) mulţumit de mine însumi şi astfel se întâmplă de luni până duminică, din prima până în ultima zi a lunii, nu am decât o idee fixă: trebuie să iau bacalaureatul.
Mulţimea materiilor de studiat este imensă, dar avansez! Tocmai am luat o hotărâre importantă: trebuie să adresez ministrului o petiţie pentru a putea să-mi trec examenul fără actul de naştere – numele cu care voi semna în josul scrisorii va fi al meu pentru toată viaţa. Am urmărit deci genealogia numelui pe care tata mi-a spus că-i aparţinea; ducându-mă până la originea lucrurilor, am găsit şi altele, printre care cel de Davila pe care mi l-am însuşit. În petiţia mea am adunat faptele cele mai probante din existenţa mea pentru ca, dacă mai târziu voi ajunge în situaţia de a-mi dovedi identitatea, aceste nume, locuri şi date să fie tot atâtea dovezi.
Astfel, doamnă, începând cu ziua în care voi fi bacalaureat, voi avea o viaţă ca toată lumea; voi călători fără piedici şi viitorul meu va fi frumos. Îl rog pe domnul Rabusseau să binevoiască să-mi facă un certificat. Aştept acest act pentru a trimite o petiţie ministrului şi vă rog să mi-l trimiteţi cât mai repede. (Prenumele François Ch. Antoine). Domnul Henry se însărcinează să pună o apostilă petiţiei mele, el e cel care mă presează să i-o trimit fără întârziere. (…) Alătur scrisorii mele o copie a petiţiei pe care o adresez domnului ministru pentru ca domnul Rabusseau să poată face certificatul în consecinţă. (…) Vă rog să transmiteţi respectele mele domnului R. şi să-l rugaţi să-mi facă certificatul cât mai repede.(…) Pentru prima dată mă semnez Fr. Carlos Davila. Angers, 9 martie 1847.
 
Petiţia adresată ministrului este reprodusă în continuare.
Aflându-mă în imposibilitatea de a procura alte documente decât certificatele şi scrisorile alăturate, solicit bunăvoinţei dumneavoastră autorizaţia necesară pentru a-mi putea da examenul de bacalaureat în litere fără actul de naştere; această autorizaţie, domnule ministru, o solicit ca pe o favoare care mi-ar permite să am o poziţie în ţara pe care mi-am ales-o ca patrie.
Sunt de origine străină. Născut (la data de 8 aprilie 1828, în apropiere de Parma, Italia), dintr-un tată spaniol şi o mamă germană, mi-am pierdut tatăl, singurul părinte care îmi rămăsese, în urma incendiului din Hamburg. După acest dezastru, care mi-a înghiţit întreg trecutul, cu modestele resurse de care dispuneam, am intrat în Franţa; aveam în jur de 14 ani. În decembrie 1842, am fost primit cu extremă bunăvoinţă la Limoges de către dl. Rabusseau, rectorul Academiei, şi de dl. Ubertin, directorul colegiului regal din acest oraş. Aceşti domni m-au trimis la Nantes, unde, sub tutela şi protecţia domnului doctor Guépin, am intrat în farmacia domnului le Sant. După doi ani de studii şi de practică în calitate de elev, am venit în Angers, unde mă găsesc în acest moment.
Doresc, domnule ministru, să urmez medicina; nu o pot face fără autorizaţia dumneavoastră. Liber, singur pe lume, fără patrie, contez pe ospitalitatea Franţei, unde am întâlnit protectori şi prieteni atât de buni şi de generoşi. Francez după inimă, vă cer favoarea, domnule ministru, să îmi deschideţi, prin sprijinul dumneavoastră, o carieră care să-mi permită să devin francez de fapt şi de drept. F.C. d’Avila
   În teza de doctorat despre dr. Guépin se menţionează: „Davila şi-a luat bacalaureatul în ştiinţe în 1850 şi a făcut studiile medicale la Angers cu ajutorul şi pe cheltuiala dr. Guépin. S-a distins prin inteligenţă şi curaj. În timpul unei epidemii de holeră, a venit în ajutorul locuitorilor din Champigné şi din Chercé, atrăgându-şi recunoştinţa populaţiei şi a ministrului agriculturii. În 1851, când s-a rupt podul din Basse-Chaîne, de pe Maine, în momentul trecerii unui detaşament de soldaţi, el s-a aruncat în apă şi i-a salvat pe unii dintre ei. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a fost primit de doamna d’Agoult. În acea perioadă, doctorul a plănuit căsătoria lui cu Blanchine Liszt, căreia contesa îi era mamă. Aceasta din urmă, fără să-l descurajeze, nu ascunse dificultăţile din calea realizării acestui proiect. De fapt, se pare că, mai târziu, Liszt chiar s-ar fi opus. Charles a făcut o impresie excelentă contesei; i s-a părut de o naturaleţe fermecătoare şi cu un spirit deschis. Ea îl numeşte «tânărul vienez»; crede că părul său blond îi dă un aer german. La puţin timp după aceea, scrie foarte entuziasmată: «Este o fire de elită. Unui fiziologist ca dumneavoastră pot să-i spun: este un exemplar de rasă. Faceţi foarte mult pentru el şi totuşi nu suficient; merită, i se cuvine totul». Pe scurt, vizitele lui Davila s-au înmulţit şi a fost considerat ca un membru al familiei“.
   În 1853, la recomandarea Facultăţii de Medicină din Paris, autoritatea imperială l-a trimis pe Carol Davila în misiune în Valahia, unde a îndeplinit funcţia de inspector general al serviciului sanitar al armatei. El a jucat un rol important în ţara noastră, mai ales din punct de vedere medical. Coresponda cu Guépin; în noiembrie 1853, făcând aluzie la relaţiile pe care acesta din urmă le stabilise cu prinţul Napoléon, scria că vărul împăratului trebuia să se felicite pentru că-l avea ca prieten, pentru că nu inspiră decât idei măreţe şi îl îndemna să se consacre din ce în ce mai puţin jurnalisticii şi politicii.
   Despre sosirea la Bucureşti, Davila îi trimite dnei Rabusseau (mama adoptivă) scrisoarea din 17 aprilie 1853.
Mama mea, nu vreau să mai întârzii şi vă voi informa, deşi foarte pe scurt, despre sosirea mea la Bucureşti. Călătoria pe Dunăre a fost destul de rapidă şi foarte interesantă. Am debarcat pe 13 aprilie pe pământ valah. O trăsură de poştă mă aştepta la Giurgiu şi, a doua zi, opt cai mă duceau cu o viteză ameţitoare către scopul călătoriei mele. Aveam cu mine doi curieri şi un ofiţer al poştei înarmat până în dinţi, care, cu carabina sus, se ţinea pe scaunul caleştii, îi zorea fără încetare pe surugii şi transmitea diriginţilor de poştă ordinele de a ne pune caii la dispoziţie pe cheltuiala guvernului. De la Giurgiu până la Bucureşti nu e drum – se galopează peste câmp, niciun deal nu a fost nivelat, nicio depresiune ridicată; se traversează râurile pe poduri din lemn atât de fragile şi de nesigure încât, fără voie, ţi se face pielea de găină de teama unei băi reci. La barieră, mi s-a dat o scrisoare în care eram avertizat că, locuinţa mea nefiind gata, îmi rezervaseră un apartament la hotelul France – astfel numesc ei o magherniţă îngrozitoare în care se găsesc numeroase exemplare din toate insectele turco-valahe. Aveam la mine o scrisoare de la ministrul afacerilor externe pentru consulul general al Franţei, domnul Pouyod; el m-a prezentat alteţei sale principele domnitor, care m-a primit cu multă amabilitate. Sunt convins că voi putea conta pe el pentru toate îmbunătăţirile pe care le voi avea de făcut. Domnul P. m-a prezentat, de asemenea, ministrului secretar de stat şi şefului meu, ministrul de război, mare spătar al Valahiei. Excelenţele lor sunt animate de cea mai mare bunăvoinţă. Am cinat la ei şi la alţi mari boieri. Fiul domnitorului, prinţul George a primit o adevărată educaţie franceză, este inteligent, activ şi doreşte cu ardoare progresul.
Am fost obligat să-mi iau în primire postul de la spital fără nicio măsură pregătitoare, medicul şef îşi încetase atribuţiile şi a trebuit să le preiau imediat. Am ajuns în mijlocul unei epidemii şi a trebuit să petrec opt-zece ore pe zi la spital, astfel că sunt frânt de oboseală. Mihai-Voievod are 250 de paturi, dar numărul este insuficient şi, în acest moment, există mai multe sucursale. Am fost numit, printr-un decret special, „medic şef al armatei“ la spitalul militar din Bucureşti; nimic nu se poate face fără permisiunea şi semnătura mea. Un căpitan îndeplineşte funcţiile de director şi de econom şi chiar pentru cumpărăturile şi cheltuielile sale zilnice are nevoie de semnătura mea. Limba germană mă ajută în relaţiile cu farmacistul şi chirurgii-bărbieri din spital, care sunt germani.
Până acum nu am reformat decât problemele de detaliu care ameliorează confortul bolnavilor: i-am învăţat pe infirmieri să aplice mai convenabil vezicatoarele, cataplasmele, să facă sângerări etc. Pregătesc un raport despre reforme mai profunde. Vreau să merg încet şi să studiez una câte una chestiunile pe care vreau să le ameliorez. Este vorba să construim un spital nou dar, în aşteptarea realizării acestui proiect, ridic planul lui Mihai-Voievod, care nu există, şi, odată făcut acest lucru, ne vom îngriji de ventilarea sălilor, de instalarea de substanţe inodore etc.
În tot ceea ce priveşte slujba, un căpitan are ordin să mă conducă peste tot cu trăsura când vizitez ambulanţele, infirmeriile, sucursalele. Prinţul George a făcut o dată aceste vizite cu mine, cu un tact şi o amabilitate de neînchipuit. Locuiesc încă la hotel, dar mi-am ales o casă pentru care dă ordin să se închirieze pentru şase luni – va costa 130 de ducaţi pe an – 1.430 de franci. Pentru această chirie provizorie, guvernul mi-a acordat o indemnizaţie anuală. Mai târziu, voi locui cum voi vrea, dar până atunci sunt aproape de spital; am grajduri şi garaje şi o curte mai mare decât grădina lui Pontivy. (…)
Nu am decât un prieten la Bucureşti, dar valorează cât o sută. Domnul Lalanne, inginer francez, director al lucrărilor publice din Valahia, este aici de un an cu soţia şi cei doi copii. El îmi dă sfaturi în fiecare zi, mă încurajează, mă sprijină în cererile mele etc. Am fost de asemenea foarte bine primit de domnul Monty, care se bucură de consideraţia generală şi care a reuşit prin forţa perseverenţei să fondeze o instituţie foarte utilă ţării.
Am dat deja numeroase consultaţii şi am făcut astăzi cea de-a noua vizită bolnavilor. Din nefericire, aceste vizite sunt plătite mai prost decât mi s-a spus la Paris. În medie, o jumătate de ducat, adică în jur de 5 franci. Pentru această ţară e foarte puţin, pentru că nu se poate ieşi decât cu trăsura.
Nu mai vreau să judec nici ţara, nici oamenii. Acum opt zile a fost o căldură de 30 de grade şi un praf îngrozitor; a doua zi, pământul era acoperit de zăpadă, care, datorită celor minus patru grade, a rezistat trei zile. De atunci, temperatura e mai blândă, dar pe cele mai mari străzi e un noroi mai ceva decât în cele mai groaznice sate din Bretagne. Chiar astăzi trăsura mi-a rămas împotmolită până mai sus de osii în mijlocul drumului; a trebuit să mai legăm câţiva cai de ajutor – asta se întâmplă în fiecare zi pe micile străzi şi nimeni nu se miră. Iar lângă acel loc se găseşte un teatru a cărui construcţie brută a costat 194.000 de ducaţi. În curând vă voi scrie mai în detaliu. Împărtăşiţi-mi şi dumneavoastră veşti şi primiţi din nou asigurările eternei mele recunoştinţe.
Bucureşti, 17 aprilie 1853. Dr. C. Davila

   În septembrie 1855, Carol Davila îi scrie mamei sale adoptive o nouă scrisoare despre activitatea sa din România.
Mama mea, doamnă Rabusseau, de câteva zile locuiesc într-o zonă solitară a Carpaţilor, unde am venit ca să-l însoţesc pe prinţul Ştirbei, de-abia intrat în convalescenţă după o boală gravă. (…) Lungii şi necruţătoarei mele boli i-a urmat o amorţeală fizică şi morală din care de-abia am ieşit, a fost nevoie de persecutarea ruşilor pentru a-mi mişca întreaga fiinţă şi pentru a trezi fibrele slăbite ale inteligenţei mele. După aceste destituiri şi spolieri care mă privaseră de locul meu şi de puţinul pe care îl dobândisem până atunci, era vorba să reocup o poziţie care exista doar cu sprijinul guvernului şi sub protecţia sa cu totul specială. Simpatiile publicului nu mi-au dăunat şi am putut nu numai să trăiesc de pe urma clientelei, dar să fac şi câteva economii. Odată cu întoarcerea prinţului Ştirbei la afacerile sale, am fost repus în postul meu pe care am continuat să îl ocup. Din respect pentru contractul meu, mi-au fost date salariile retroactive, dar cum această restituire nu s-a făcut în forme legale şi părea că este o favoare personală, am donat această sumă spitalului pentru înfiinţarea unei şcoli de mică chirurgie şi a unui muzeu de anatomie. Zvonurile şi protestele tacite ale celor care nu recunoscuseră legalitatea restituirii s-au liniştit. De atunci am dus viaţa cea mai activă pe care o poate duce un om. Sculat în fiecare zi la 5, marele meu spital cu 300 de paturi mă reţine până la 9 sau 10. La 11 mă întorc să iau prânzul în grabă şi fac cumpărături până la 3. Două ore sunt ocupate cu consultaţii gratuite, la 5 sau 6 iau cina; seara mi-o petrec tot cu vizite, etichetă indispensabilă pentru a-ţi întreţine relaţiile. O zi seamănă cu cealaltă şi viaţa mea este astfel devorată de activitate. Adăugaţi la acestea sau mai bine puneţi la început, în primul rând, chiar înainte de boala mea şi de atunci şi mai mult, faptul că am fost (şi mă tem că şi astăzi mai sunt) îndrăgostit nebuneşte şi cu pasiune de o tânără ale cărei sentimente fără îndoială nu corespund cu ale mele şi ai cărei părinţi s-au opus cererii mele. (…) O boală a corpului m-a făcut infirm, o boală a sufletului a stins în mine aceste elanuri spontane specific tinereţii. Am ajuns de aceea la un oarecare scepticism măsurat, care nu exclude, mulţumesc lui Dumnezeu, dragostea de muncă şi de oameni. Activitatea mea trebuie alimentată; vreau să fiu util şi sper să-mi regăsesc în studiu şi în transmiterea ştiinţei liniştea sufletească, atât cât este posibil.
Şcoala creată de mine numără 28 de elevi, este în plină dezvoltare şi prinţul, recunoscându-i utilitatea, tocmai a aprobat un proiect, care va creşte numărul elevilor la 150. Aceşti tineri vor merge, după patru ani de studiu, să acorde primele îngrijiri bolnavilor, sub conducerea medicilor din judeţe. O şcoală secundară de medicină, organizată după modelul celor din Franţa, va fi înfiinţată în curând la propunerea mea. O grădină botanică este în construcţie după planurile mele şi, imediat ce mă întorc la Bucureşti, încep un curs de chimie publică, care, împreună cu alte cursuri, va servi la punerea bazelor unei facultăţi de ştiinţe. Pe de altă parte, am făcut o călătorie în munţi, am luat mostre din cele mai preţioase surse de apă, atât vechi cât şi recent descoperite; am contribuit deja foarte mult la dezvoltarea unui astfel de aşezământ. Prinţul va construi unul care va servi ca model şi eu voi începe să analizez ceva care va constitui subiectul unei lucrări noi şi interesante. Vedeţi, dragă doamnă Rabusseau, că aceasta este o misiune organizatorică de utilitate publică care va dovedi o dată în plus că numai Franţa dă oameni care reînvie în străinătate instituţiile ţării lor. Sunt mândru că am o astfel de misiune de îndeplinit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că viitorul va răspunde aspiraţiilor mele. În această ţară a apatiei, trebuie să ai pasiunea iniţiativei şi perseverenţă nemaiîntâlnită pentru a-i face pe ceilalţi să accepte instituţii noi de care ţara are atâta nevoie. (…)
Braţul meu drept e în aceeaşi stare, adică foarte anchilozat, ceea ce nu mă împiedică să sufăr atroce la variaţiile atmosferice. Bineînţeles că nu mai pot face chirurgie, această coardă, sursă de venit, mi-a fost smulsă din arc. Mănânc cu mâna stângă, nu pot să mă îmbrac singur şi chiar pentru scris am nevoie de un mic pupitru aşezat pe genunchi. Dar acestea sunt mici neajunsuri, aşa că adaug o mică vanitate, fără importanţă în sine: tocmai am fost decorat cu Ordinul de Medgidia ca recunoştinţă pentru serviciile aduse armatei turce în timpul epidemiei de holeră din perioada prezenţei lui Omar-paşa.
Avem aici câţiva soldaţi francezi angajaţi la telegraf; sunt printre aceştia, din nefericire, mulţi bolnavi şi îmi revine mie plăcerea de a-i îngriji. Noul consul francez, domnul Beilard, este apropiatul celebrului anatomist (din Angers). Are pentru mine multă bunăvoinţă şi prin influenţa sa puternică face să fie acceptate noile propuneri de îmbunătăţiri. Prinţul Ştirbei, care mă îndrăgeşte mult, este fără doar şi poate primul om din ţara sa, dar, înconjurat de invidie şi de intrigi, nu poate decât cu dificultate să-şi exercite binele pe care îl concepe sau care îi este propus.(…)
Mănăstirea Bistriţa, 13 septembrie 1855. Dr. Davila

 

În 1856, Davila îi scria doctorului Guépin despre şcoala de medicină şi chimie pe care a înfiinţat-o la Bucureşti.
În sfera mea de activitate, am făcut tot ceea ce era posibil. M-am dedicat acestei opere cu devotamentul unui om care are convingerea că îndeplineşte o misiune. Dragă tutore, puteţi fi mulţumit de pupilul dumneavoastră; am făcut o operă folositoare unei naţiuni întregi.
Davila nu-şi menaja nici forţele, nici sănătatea. În 1864, se îmbolnăveşte de holeră, în timp ce se lupta cu epidemia la Brăila, şi de tifos, în timp ce îngrijea ocnaşii din Telega. La Bucureşti, Parlamentul îi acordă în unanimitate naturalizarea. În 1869, fondează Societatea de hidrologie şi transformă şcoala de medicină într-o facultate ale cărei diplome sunt recunoscute de guvernul francez. În 1870, când izbucneşte războiul, se refugiază în Franţa, în fruntea unei misiuni sanitare formate din medici români. Făcut prizonier, profită de asta pentru a-i îngriji pe bolnavii de tifos. Atins de dizenterie, se întoarce în România. După însănătoşire, modernizează şi perfecţionează serviciile sanitare militare şi determină guvernul român să adere la convenţia de la Geneva. În timpul Războiului de Independenţă, valoarea şi curajul său îi atrag admiraţia din partea tuturor, dar mai ales a medicilor ruşi şi a ţarului Alexandru II. Prinţul Carol exprimă recunoştinţa sa şi a poporului, iar Franţa îi acordă titlul de comandor al Legiunii de onoare, în 1882. Davila moare, la Bucureşti, în septembrie 1884. Activitatea sa din România a fost inspirată din cea a doctorului Guépin: pusese în practică lecţiile primului său profesor. Dacă nu a fost fiul său după trup, a fost cu adevărat după spirit.
   Conţinutul tezei profesorului Guy Framburg şi scrisorile redate aici aduc date noi despre viaţa lui Carol Davila, despre activitatea sa complexă şi atmosfera acelor vremuri, conturează, de asemenea, personalitatea, caracterul şi perseverenţa întemeietorului învăţământului medical românesc, ale celui care a început modernizarea asistenţei medicale în România.

 

 

Xerocopiile materialelor utilizate pot fi găsite la Muzeul Militar Naţional, Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Carol Davila“, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, Disciplina istoria medicinii (n. a.)

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC