Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Alchimistul de la reanimare

Viața Medicală
Dr. Cornelia TÎRÎŞ joi, 19 septembrie 2013
   Ca şi odinioară cronicarul, trec azi, voit, de străjile tăcerii şi las condeiul să zugrăvească singur figura celui dintâi dintre anesteziştii pe care i-am cunoscut.
  Doctorul Nicolae Mircea nu a fost un om pios, dar a condus reanimarea de la Spitalul Colţea mai multe decenii cu inteligenţă, hărnicie şi talent. Privindu-l de aproape, ai fi putut crede că guvernează un regat, nu o specialitate-tampon, uneori aservită, trudind cel mai adesea fără glorie. Avea un chip de învingător, dominat de albastrul profund al privirii şi desenat cu atenţie de Creator în „dulcele stil clasic“. Renumitul său calm avea cel puţin două motive: genomul ardelenesc şi faptul că arareori părăsea spitalul. Ajungea astfel la locul faptei în mai puţin de un minut. Salva vieţi fără să se grăbească şi fără ca cineva să simtă că a fost ceva eroic. Era un om cu rost. Vorbea puţin, înţelegea totul şi lua viaţa în cârcă. Nu ştiu câţi dintre noi îl vom putea egala.
   Nu-i scăpase nici faptul că veneam după-amiaza să completez practic un caiet de manevre obligatorii pe care studenţii „revoluţionari“ din anul 1990 tocmai îl aboliseră. Aveam un liceu cu profil real, fără pansamente, injecţii sau fiole, şi nu credeam că orânduirea socială nou instalată le va strica mersul. Ca să nu fiu considerată „trădătoare“ sau „reacţionară“, din când în când îmi luam bilete la câte un spectacol al Teatrului Naţional, aşezat providenţial, peste stradă. În anul al treilea, până la examenul de chirurgie din vară, am văzut tot repertoriul şi m-am familiarizat, de plăcere, cu tehnica îngrijirii bolnavului. După-amiaza, la sfârşitul programului operator, chipurile slujbaşilor medicali exersau zâmbetul. Însuşi profesorul Nicolae Angelescu, aşa temut cum era, găsea o clipă, două, să-mi răspundă la câte o întrebare. Pe nesimţite, câştigam ceva nepreţuit pentru viitor: certificatul de adopţie în secţia de chirurgie. Înţelesesem repede că medicina începe zilnic la ora 6,45 şi se termină la 7 seara. Pururea. Am încercat să le fiu sufleteşte alături în anii studenţiei mele, de zbucium şi prefaceri profunde, pentru o ţară întreagă. Am fost o lumină în drum, dar cu drepturi depline la Colţea: dulap de haine, aţă chirurgicală pentru înşirat mărgele, saci pentru zugrăveală şi alte mărunţişuri. Am simţit că sunt primită într-un tărâm aproape exclusiv al bărbaţilor. Era sever şi drept profesorul Nicolae Angelescu, cu o formidabilă putere de muncă. Îşi „tracta“ practic colaboratorii, schimbându-i încet şi sigur „după chipul şi asemănarea sa“.
   Doctorul Mircea scana în permanenţă situaţia, identificând punctele slabe. Într-o după-amiază, mi-a oferit cheia cabinetului său din podul spitalului, spunându-mi: „– Mergi şi adu-mi, te rog, o hârtie. Sunt multe pe frigider“. Nu erau hârtii acolo, dar frigiderul arăta ca un gurmand de carieră, plin de fripturi şi brânzeturi fine. Deasupra tuturor, trona un mare tort diplomat, cu frişcă şi căpşuni, preferatul meu. Am savurat o porţie consistentă din fiecare şi am coborât în secţie ducându-i domnului doctor o hârtie albă. Chipul mi se schimbase în culorile bucuriei. Doctorul Mircea s-a amuzat şi mi-a spus: „– Dacă vrei, îmi mai poţi aduce o hârtie!“. Era generos şi atent cu toată lumea. Într-un timp friguros, când foamea umbla desculţă prin Bucureşti, neştiind la ce coadă să se aşeze mai întâi, se organizau la Colţea şedinţele lunare ale Societăţii Anesteziştilor din Bucureşti, al cărui preşedinte era. Mă trimitea să aduc, în amfiteatrul istoric, fineţuri culinare pentru sute de persoane de la Intercontinental şi flori exotice, pe gustul meu. Din pură întâmplare, peste timp, ajunsesem oaspete în chiar casa lui Harun-al-Rashid, califul din Bagdad. Nu era puţin lucru.
   Cine l-a cunoscut pe domnul doctor Nicolae Mircea ştie că n-avea nimic comun cu romantismul şi nici atât cu utopia. Veşnicia a rămas pentru gândirea sa ardelenească mereu la stadiul de ipoteză. Realiza în termeni reali că profesorul Mihail Anton mă seduce cu idealul, iar profesorul Nicolae Angelescu trage de firul simţului practic. Într-o zi, şi-a spus părerea: „– Fiecare te incurajează, cu armele lui, să-i urmezi în specialitate. Eu însă te fur pentru reanimare. Pentru că numai lucrurile pe care le poţi fura îţi aparţin cu adevărat. Nimeni nu-ţi acordă în viaţă binele ca merit. Trebuie să înveţi să lupţi pentru ceea ce ţi se cuvine de drept“. „– Şi cum se fură o femeie, domnule doctor?“ „– Aşa cum vezi. Cu o floare, o prăjitură şi, mai ales, cu o vorbă bună. Meseria, ca şi dragostea, nu se dau unui om prin dictat. Sunt alegeri de bunăvoie, de a urma pe viaţă un drum ce trece uneori numai prin deşert.“
   Puţine femei au cu adevărat vocaţia sclaviei, chiar dacă răpirea s-a făcut pe un cal alb. Aflat la zenit, doctorul Mircea, mare alchimist, a transformat mediul aspru de spital în sera pe care mi-o doream de la viaţă. A astupat ferestrele care dădeau spre răutate şi prostia omenească, a zugrăvit pereţii în culori calde şi a ceruit bine scara. Egoismul şi lăcomia le-a făcut uitate la curăţătoria chimică, pe câţiva bănuţi. Deasupra uşii a agăţat o firmă nouă: Paradis. Târziu de tot mi-am dat seama că uşa era încuiată, iar cheia se pierduse demult. Eram aşadar o fată furată prin propria curiozitate, adusă definitiv în lumea medicală, străină şi periculoasă. M-am gândit adesea ce a fost atunci mai mult dintre acestea trei: minciună, iluzie sau artă – dar fără să ajung la vreun rezultat. Nu-mi rămânea decât să plasez în paradis lucrurile cu care femeia transformă orice loc într-o casă: ceşti de cafea, cratiţe, sare, piper, cuţit de bucătărie precum şi nelipsitele „şifoniere“. Ştia bine domnul doctor că mă voi acomoda. Aşa au cucerit urmaşele Evei pământul întreg, în drumul lor, neobosit, spre linişte şi fericire. Într-o zi, ca replică la gândurile mele despre fragilitatea sexului slab, mi-a răspuns: „– Nu fi îngrijorată! Reanimarea nu e muncă la coasă. Se leagă de decizie şi nu de efortul fizic. Chiar dacă uneori vei fi mai obosită, vei judeca la fel şi în timp util. Nimeni nu va suferi: nici tu, nici bolnavul, nici propria familie“. Aveam nevoie de aceste vorbe ca să pot continua. Mă opuneam instinctiv suferinţei umane, fie că se numea boală, bătrâneţe sau despărţire. Ceream asigurări şi garanţii. Le-am primit în anul cinci, la Spitalul Fundeni, de la un patriarh: profesorul Eugen Proca. L-am cunoscut atunci şi pe viitorul profesor Dan Tulbure şi am realizat ca în trenul acesta nu sunt din întâmplare. Dumnezeu, cu riscul de a rămâne anonim, mi-a stabilit ca destinaţie ţara făgăduinţei. Tovarăşii din „business-class“ aveau fără îndoială sânge albastru şi vechi ştate de serviciu. Eu însă mi-am plătit biletul cu tinereţea şi devotamentul meu. Aşa am dobândit, la îndemnul doctorului Nicolae Mircea, micul meu rost: acela de ajutor de fochist la bătrâna locomotivă a vieţii.
   Primisem însă şi atribuţii mai „intelectuale“. Trebuia să redactez nişte foi de observaţie fără cusur. Unele fraze trebuia să le învăţ pe dinafară şi să le întrebuinţez în caz de catastrofă medico-diplomatică. Cine nu-şi aminteşte de celebra formulare: „medicaţia se va ajusta cu evoluţia“, pe care şi azi o mai scriu în loc de „veşnica pomenire“. Eu ştiu că lumea cealaltă există, şi că, de acolo, doctorul Mircea se distrează copios citind epicrizele noastre stângace. Îmi spunea adesea: „– Cuvântul scris te ridică sau te osândeşte. Aşa mărunţi cum ne percepe lumea chirurgicală, noi putem scăpa cu mintea şi condeiul atât viaţa bolnavului, cât şi obrazul doctorilor“.
   Seniorul de la Colţea avea multă răbdare şi nu credea în sfârşitul lumii. Încerca să mă convingă că „toate tragediile au happy-end. Totul e să rezişti până la sfârşit“. Şi asta făcea parte din trainingul de anestezie: să nu abandonezi, să dizolvi oboseala cu umor şi cu o mâncare bună. Terapia intensivă căpătase în dar, prin amabilitatea şi inteligenţa dumnealui, chipul meu nou, cu mărgele, cercei şi pălării franţuzeşti. Era, fără îndoială, o victorie de palmares. M-a rugat să-i promit că nu voi renunţa la aceste arme nici sub asaltul bătrâneţii, în amintirea lui. Spunea că „oglinda vorbeşte despre ani, nu despre suflet“. Îmi dorea să rămân tânără, referindu-se mai ales la speranţă. Reanimarea are pururea nevoie de luptători şi entuziaşti.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC