A
devenit o tradiţie ca la 19 august, lumea noastră muzicală să-l omagieze pe
George Enescu, anul acesta împlinindu-se 133 de ani de la naşterea sa. Astfel,
în vila „Luminiş“, construită după propriile sale schiţe, au cântat câţiva
instrumentişti, aflaţi în parte încă pe băncile şcolii. Seara, la Casino
Sinaia, în cadrul aceluiaşi fesival, „Enescu şi muzica lumii“, a concertat
superba Orchestră română de tineret sub bagheta lui Cristian Mandeal.
În
paralel, la Bucureşti, în eleganta aulă a Palatului Cantacuzino, Muzeul Naţional
„George Enescu“ a invitat publicul la o nouă evocare a maestrului, pe pagini de
mare frumuseţe din creaţia lui. În deschidere au vorbit despre ampla expoziţie
din Sala Cantacuzină, „George Enescu şi învăţământul muzical românesc“,
muzicologul Viorel Cosma şi directorul Cristina Andrei, care a prezentat apoi şi
volumele recent apărute sub egida muzeului. Interpreţii din acea seară au fost
artişti sosiţi din Mexic, entuziaşti promotori ai muzicii enesciene, dornici să
pună bazele unei colaborări în acest sens între muzeu şi universităţi de muzică
din statul nord-american.
Din
caietul-program (semnat de Carmen Cârneci, coordonatoarea stagiunii muzicale a
instituţiei muzeale) am aflat că pianista Monica Florescu a absolvit
Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi s-a perfecţionat la Anvers,
Belgia (unde este şi doctorand). A concertat în Europa şi America Centrală şi
predă la Institutul Superior de Muzică din Veracruz, Mexic. În acelaşi oraş,
violoncelistul Makcim Fernandez Samodaiev este instrumentist în orchestra
simfonică, având, la rândul său, numeroase apariţii în concert şi recital.
Alături
de Monica Florescu, formează un cuplu deosebit de echilibrat, de reală valoare
artistică. În cadrul concertului-omagiu au interpretat opusuri enesciene precumNocturna şi Saltarello (remarcându-se sunetul cald al
violoncelului, fraza generoasă şi colaborarea excelentă cu pianul), apoi Mazurk Melancolique din ciclul Pieces
Impromptues op. 18, Monica Florescu etalând o tehnică performantă şi un tuşeu
rotund. Forţa ei expresivă aparte s-a regăsit apoi şi în Sonata în fa minor op. 26 nr. 1, reliefând sonurile discrete ale
violoncelului şi anvergura pianistică ce tindea uneori să estompeze discursul
partenerului. Vigoarea demersului pe claviatură a fost completată de introspecţia
cântului pe corzi, rezultând, totuşi, o versiune interpretativă deosebit de
bine realizată. În spiritul atât de caracteristic lui Enescu, interpretarea a
integrat şi trimiterile la sonuri folclorice într-un întreg artistic logic
construit, cu o paletă coloristică atent gradată, îndelung aplaudată de
melomani.
Expoziţia
realizată de Adina Sibianu, alăturând documente şi fotografii din arhiva
muzeului, a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti şi din colecţia Viorel
Cosma, a oferit o generoasă imagine a primilor ani de învăţământ muzical
românesc, a implicării lui Enescu în viaţa de concert din cele două oraşe, în
formarea unor viitori interpreţi români şi străini, care s-au remarcat apoi
prin cariere strălucitoare. Un material bogat şi divers, reflectând pe printuri
atractiv concepute lumea muzicală şi contribuţia lui Enescu la întâlnirea
dintre veacuri şi în primele decenii ale secolului trecut.
Omagiul
adus maestrului a constituit o certă reuşită, urmărită (surprinzător) şi de mulţi
tineri, ceea ce nu poate fi decât un semn bun. Expoziţia rămâne deschisă până
la 1 octombrie, iar revenirea acelui duo sper să se „întâmple“ cât de curând,
pentru că merită.
.jpg)
