Dacă asculţi cu atenţie oamenii perpetuu critici despre această ţară, despre lucrurile care se (tot) petrec în ea, ajungi inevitabil la concluzia că e un miracol că nu ne scufundăm în apele mării. Nu e niciodată clar ce merge bine. E cristalin ce merge rău. Nu pare c-am cultiva bune practici sau reușite de moment. Ne pricepem măiastru la săpat morminte.

Astfel că, privind în urmă, cel mai ades comitem păcatul ferparului. Ne mai uităm la ce-a mai picat, ce-a mai căzut, ce s-a mai întâmplat negru, dar mai ales ce n-a mers.

Ce n-a mers, bunăoară, e că am avut un scandal monstruos la Iași, unde echipa de medici condusă de doctorul Tesloianu, cu Tesloianu însuși, a fost săltată sub acuzaţia de constituire a unui grup infracţional organizat, acceptarea de foloase necuvenite, dar și de implantarea de tehnologie medicală cardiologică recoltată de la cadavru. Presa a avut un deliciu din asta. Ţara, previzibil, s-a trezit din nou într-un film de groază. Până să ajungem să ne dumirim ce e cu acea tehnologie, la ce o fi bună, cât e de igienic s-o refolosești și care-o fi fost, mutatis mutandis, infracţiunea lui Tesloianu et co., subiectul s-a fâsâit.

Ce n-a mers iarăși, ca să continuăm, e cazul oncoloagei de la Suceava. Aceasta a fost reţinută pentru sute de acte materiale în care accepta cadouri bănești de la pacienţi, sub raţionamentul că, dacă nu le-ar fi acceptat, le-ar fi transmis (subliminal?) mesajul că-s oricum condamnaţi la moarte. Căci, în România numai morţii primesc – aparent – servicii medicale etic în sistemul nostru sanitar.

N-a mers nici cazul chirurgilor de la Institutul „Marius Nasta”, acuzaţi și ei c-ar fi primit plăţi informale, caz care s-a terminat în tragedie. Unul dintre cei nominalizaţi de procurori în dosar, recent, s-a sinucis.

Anul acesta, fără neapărat tam-tam, s-au împlinit și zece ani de la primul meu editorial în Viaţa Medicală. S-au adunat, probabil, peste 200 de texte, unele mai bune, altele mai puţin bune. Am devenit cronicar al problemelor care fie fac zarvă mediatic, fie vorbesc de cât de multă suferinţă rămâne, încă, în patria medicilor. Rămânem o comunitate fragmentată, fragilă, expusă nu doar intemperiilor, dar și ruperilor de ritm, de rând, de noimă sau de sens. La fel ca în cazurile ilustrate mai sus. Îmi pare egalmente grav că astfel de situaţii apar, periodic, în piaţa publică, dar și că noi, comunitar, n-am dezvoltat încă mijloace de-a interpela situaţiile încât să ne putem gestiona ca atare, ca obște, ca grup profesional.

Îmi doresc să avem un 2024 cu adevărat nou. Un an în care noii specialiști să se simtă mai confortabil cu practica lor la început. Un an pentru noii rezidenţi, admiși anul acesta, mai potrivit așteptărilor, aspiraţiilor lor la o carieră medicală. Și un an în care noi, editorialiștii, comentatorii, „pandiţii” medicali, să continuăm să cernem momente ale vieţii sanitarilor. Pentru că medicina românească rămâne, și trebuie să rămână, demnă de o cronică fără de sfârșit.