Nu
știu dacă sintagma „întâlniri astrale” – derivată din
titlul unei celebre cărți a lui Stefan Zweig „Orele astrale ale
omenirii”, denaturată prin uz îndelungat și însemnând șansa
pentru destinul cuiva ca la un moment dat în viață să se
intersecteze cu o personalitate care să-i influențeze sau chiar
să-i schimbe drumul vieții – a fost potrivită și în cazul
tinerei Anca-Michaela
Israil.
Cred în rolul acestor intersectări providențiale de a marca
definitoriu devenirea profesională a cuiva, iar literatura
subiectivă, de pildă, abundă în destăinuiri de acest fel. Citind
cu deosebit interes Amintirile
unui cantacuzinist,
carte recent apărută la editura Sfera (Bârlad, 2016), capăt
convingerea că, într-adevăr, mă aflu în fața unui nou și
elocvent exemplu de întâlnire fastă, care confirmă o dată în
plus valabilitatea evenimentului existențial în discuție. Este un
moment pentru care beneficiarul trebuie să fie permanent „pregătit”:
să recepteze și să evalueze corect oferta „astrală”, să-și
pună la bătaie dota de care dispune – pentru a-și valorifica
șansa, unică, poate, într-o viață.
Absolventă
a examenului de stat susținut la Institutul Medico-Farmaceutic din
București în 1962 – echivalentul examenului de licență de
astăzi –, reușind și la concursul de Internat pentru
Microbiologie, Anca-Michaela Israil a fost repartizată să lucreze
la Facultatea de Perfecționare și Specializare a Medicilor și
Farmaciștilor, la catedra condusă de profesorul Nicolae Nestorescu
(succesor al renumitului profesor Mihai Ciucă). Aceasta își avea
sediul la Institutul fondat în 1921, sub auspiciile unui decret
regal, de savantul I. Cantacuzino, structură emblematică unde avea
să se dezvolte școala românească de microbiologie. Profesorului
Nestorescu i se conferiseră toate titlurile științifice care-i
validau competența în microbiologie, de la acela de membru al
Academiei Române, al Academiei de Științe din New York și al
Societății Regale de Medicină din Londra, până la cooptarea ca
membru în prestigioase societăți științifice. Sub patronajul
acestuia și în ceea ce numește „templul” cantacuzinist al
științei, tânăra internă a intrat pentru doi ani (cât dura
această formă de studiu) și a rămas – acesta fiindu-i destinul
profesional – preț de aproape 50, adică până la pensionare.
„Aveam să trăiesc, să învăț și să lucrez, la umbra unor
monștri sacrii, ultimii reprezentanți au unei pleiade de
personalități științifice de excepție, care au marcat profund
știința românească, timp de aproape un secol.” Personalitățile
din jurul profesorului Cantacuzino și a urmașilor săi, tot unul și
unul, „pot servi de modele și repere morale lumii noastre, ce are
atâta nevoie de ele, mai ales astăzi când vulgaritatea,
samavolnicia, lăcomia, promovarea mediocrității, disprețul pentru
semen, desconsiderarea valorii umane devin tot mai acute și mai
nocive” –menționează
undeva fosta internă, ajunsă la capătul desăvârșirii
profesionale.
Chiar și într-o lucrare
memorialistică, precum este aceea pe care o semnalăm și care
îngăduie într-o însemnată măsură subiectivismul asupra
situațiilor și lucrurilor, Anca- Michaela Israil rămâne omul de
știință riguros, căutând cauzalitatea faptelor, exprimându-se
cu limpezime și evitând digresiunile fastidioase. Autoarea adoptă
în redactarea „Amintirilor” sale criteriul temporal în
separarea „materiei” și în derularea poveștii sale, acoperind
o jumătate de veac.
Anii
1964–1966sunt
astfel cei ai Internatului în Microbiologie. Își descrie mentorii,
relevându-le calitățile profesionale și umane: conf. dr. doc.
Marcella Popovici (1913–1993), continuatoarea operei de cercetare a
profesorului M. Ciucă în problematica bacteriofagilor și
bacteriofagiei, dr. Al. Săsărman – specialist în genetică
bacteriană și, nu în ultimul rând, profesorul Nestorescu, cel
care decidea cu cine anume și în ce laboratoare ale propriului
Institut ori ale altora învățăcelul trebuia să lucreze și,
astfel, „să se formeze”. Memorialista își menționează și
colegii și pe toți cei care cu bunăvoință i-au condus stagiile
și i-au împărtășit din experiența lor. O dărnicie pe care, la
rându-i, Anca-Michaela Israil o va arăta studenților și unora
dintre colaboratorii săi. Din aceeași perioadă de „intern
preclinic”, autoarea consemnează cum în anul 1964 a avut șansa
să asiste la o conferință internațională sub auspiciile OMS,
unde l-a putut audia conferențiind, într-o desăvârșită limbă
franceză, pe profesorul Matei Balș, specialist în boli
infecțioase. Tema conferinței, actuală atunci ca și acum, a fost:
rigorile antibioticoterapiei.
În
perioada1967–1979,
Anca-Michaela Israil devine cadru didactic universitar și cercetător
științific, susținându-și teza de doctor în medicină și
trecând concursul de medic primar. Va conduce lucrările practice
săptămânale de bacteriologie și imunologie cu studenții anului
III de Medicină generală, apoi și pe cele de parazitologie. Face
un bilanț: „Grupele erau constituite din câte 10–14 studenți.
În acest fel, în cei doisprezece ani cât am stat la Catedră, am
lucrat cu circa 1.200 de studenți”. Susține și cursuri,
dirijează cercul studențesc de bacteriologie, conduce lucrări de
diplomă, participă la redactarea unor manuale de învățământ
postuniversitar și a Tratatului de bacteriologie medicală.
În iunie 1978 are loc un devastator
incendiu în Institut, care distruge laboratoare și aparatură, dar
și colecția cărților legate în piele, lăsate urmașilor de
profesorul Cantacuzino, pe coperta cărora figurau numele unor
celebrități precum Landsteiner, August Paul von Wassermann, P.
Meinike, Jules Bordet. Crede că salvează, dintre volumele mistuite
aproape în totalitate de foc, „Tratatul de parazitologie” al lui
Emil Brumpt – „o adevărată comoară atât științifică, dar
și artistică”. A doua zi însă, când revine în Institut,
observă la locul dezastrului un morman de cărți cu pagini smulse
și coperte sfâșiate, între care „salvatul Brumpt”. Tezaurul
bibliografic adăpostit în biblioteca profesorului Cantacuzino
fusese destinat gunoiului din ordinul unui purtător de „cap
pătrat” sosit în inspecție de la Rectorat. „Am pus pe hârtie
această întâmplare trăită de mine, care poate părea, la prima
vedere, neînsemnată, dar care după puțină reflecție, îți dai
seama că demonstrează superficialitatea și incompetența anumitor
cadre așezate în posturi decizionale, la acea vreme, în unitățile
de învățământ superior.”
Capitolul descrie în continuare
scenele de tensiune și vulgaritate întreținute la obligatoriile
ședințe de sindicat de către un președinte al acestei organizații
pe facultate, pe care nu-l iartă, ci îl numește, făcându-i
„serviciul” de a-l scoate măcar astfel din meritatul anonimat.
Descrie cu ironie modul de susținere a examenelor de către
studenții străini, bursieri ai statului român, compromisurile pe
care erau nevoiți să le facă profesorii față de unii dintre
aceștia, pentru a nu se pierde, dacă rămâneau repetenți, valuta
adusă de ei drept taxă de studiu. Amintește de munca
„voluntar-obligatorie”, numită „patriotică”, depusă de
studenți și îndrumătorii lor la strânsul recoltelor, în
condiții igienice precare, periculoase chiar pentru sănătatea lor.
În această perioadă, autoarea promovează concursul de primariat,
unul cu nedreptăți flagrante, și descrie avatarurile susținerii
examenelor și tezei sale de doctorat, „pentru care doctorandul
trebuia să obțină întâi aprobarea de la Comitetul de Partid al
Centrului Universitar”. După doi ani de așteptare și intervenții
personale pe la diverși șefi – care motivau că nu primiseră
teza spre a o cerceta, descoperă minciuna: lucrarea zăcea
intenționat uitată într-un sertar. Aceeași perioadă menționată
include și anul de bursier prin concurs al „Fundației Von
Humboldt” (anii 1973–1974), precum și activitatea la Institutul
de Imunologie și Microbiologie al Universității din Bonn, extrem
de benefică pentru a învăța și afla noutățile din domeniul
său. Capitolul este completat cu minibiografii ale unor figuri
importante de cercetători și universitari din Republica Federală
Germană, precum și amănunte privind viața științifică și
culturală pe care a avut șansa de a o trăi. Sunt pagini care cu
siguranță vor captiva cititorul, în pofida anilor scurși de
atunci.
Treptat, la scadențele legiuite,
Anca-Michaela Israil devine prin concurs cercetător științific
gradul I, coordonator de proiecte de cercetare și șefă de
laborator „Vibrio” în Institut. Desfășoară în continuare
activitate profesorală și realizează un bogat portofoliu de
lucrării științifice, articole publicate, comunicări științifice
la reuniuni și cărți scrise; ocupă funcții de conducere și
dobândește premii și recunoașteri ale activității sale
profesionale.
Urmează „Revenirea la Bonn în
ʼ78” și perioada 1979–1990, marcată de activitatea în
laboratorul „Vibrio” din Institut, prilej de a-și descrie
colegii, între care pe doctorul – viitor profesor – Constantin
Ciufecu. Relatează, de asemenea, despre epidemiile de holeră, care
agitau spiritele în Ministerul Sănătății, de teama legată mai
degrabă de nemulțumirile „cabinetelor 1 și 2” decât de
situația epidemiologică în sine. „La izbucnirea fiecărei
epidemii, Ministerul Sănătății ne promitea, de fiecare dată, că
ne va pune la dispoziție tot ce vom avea nevoie dar apoi uita cu
desăvârșire și nu ne mai dădea nimic. Nu uita însă să ne
asalteze cu nenumărate telefoane în fiecare zi, pentru a ne
solicita raportări urgente cu situația ultimelor cazuri de holeră,
diagnosticate în diferite județe ale țării. (...) Au fost 18 ani
epidemici, dar activitatea noastră a trebuit să rămână
«secretă», deoarece pe teritoriul României nu era permis să
apară epidemii de holeră, în timpul «perioadei de aur», când la
conducerea statului era «tovarășul Nicolae Ceaușescu – iubitul
conducător». Totul trebuia să fie numai lapte, miere și fericire
totală.”
Un subcapitol citează numele unor
„cantacuziniști”, cercetători de mare valoare, nevoiți să
emigreze sau odată plecați în afara țării să renunțe a se mai
întoarce – pierdere considerată de autoare de-a dreptul
păguboasă pentru noi și câștig pentru străini. Nu pot să
nu citez din acest capitol relatarea autoarei despre profanarea
Camerei memoriale „Profesor doctor Ioan Cantacuzino”, pentru a se
instala în loc Biroul Organizației de Bază a PCR. În condițiile
mutării, multe documente, fotografii, diplome și cărți rare s-au
pierdut pentru totdeauna. Memorialista scrie: „Îmi aduc aminte cum
prin curtea Institutului ajunseseră în băltoace fotografii cu
semnificație istorică, zburând din gălețile care le duceau la
crematoriu”.
Amintirile continuă cu perioada
1991–1992, când va fi din nou bursieră a Fundației Humboldt, cu
descrierea în detaliu a cercetărilor efectuate, dar și relatarea
unor noi aspecte ale vieții – inclusiv culturale – din fosta
capitală a RFG, la câțiva ani după căderea Zidului Berlinului
(noiembrie 1989) și reunificarea Germaniei (octombrie 1990). Apoi,
relatarea se derulează cu revenirea în propriul laborator și munca
de cercetare dusă până în anul 2015, cu detalierea drumului spre
colaps al Institutului, de care – cu mai multe sau cu mai puține
detalii – cititorii noștri au aflat. Dacă aș avea îndemânare
de scenarist sau altcineva ar recepta ideea și s-ar angaja,
întâmplările din „Amintirile unui cantacuzinist” s-ar putea
constitui într-un zguduitor scenariu de film documentar despre
ruinarea „postrevoluționară” a Institutului – patrimoniu
național, cu un final, poate, plin de speranță: renașterea
acestuia din propria cenușă în anii ce vin.
Volumul Ancăi-Michaela Israil se încheie cu un excurs biografic și
profesional, o addendade
lucrări publicate ori susținute oral (câteva inserate și în
seria „Caietele Vieții medicale”), dar și cu un frumos album
fotografic, înfățișând-o pe autoare alături de colegi ori
surprinzând imagini din călătoriile sale, unele cu interes
științific.
Dincolo de plăcerea intelectuală pe
care o garantez cititorului „Amintirilor...”, aș include volumul
între sursele fiabile de documentare pentru iatroistorici ori pentru
iubitorul de istorie a medicinii românești.
