„Noi de-aicea nu plecăm“ a fost unul dintre
sloganurile-simbol ale manifestanţilor din 1990 din Piaţa Universităţii.
Complet, acesta suna astfel: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu
vom câştiga libertatea noastră“. Libertatea am câştigat-o, dar am plătit scump.
România a fost cumplit zdruncinată de evenimentele din 13–15 iunie 1990, iar
dezechilibrele de pe toate palierele au continuat. Unele nu s-au terminat nici
azi. Dar sloganul a rămas, iar cuvintele ascund şi mărturisesc totodată
îndârjirea unor oameni care nu numai că nu vor să plece din România, dar luptă
pentru vindecarea ţării. Mă refer direct la medicii şi personalul medical,
care, în ciuda graniţelor deschise şi a nenumăratelor locuri de muncă bine
plătite care li se oferă în ţări mai bogate ca a noastră, se încăpăţânează să
rămână acasă, să se lupte cu un sistem bolnav, adesea corupt, şi îşi fac treaba
aşa cum se cuvine.
Am scris şi am vorbit public de mai multe
ori despre fenomenul pe care l-am numit „exodul medicilor“. Sistemul e aproape
de colaps şi ne apropiem rapid de momentul în care nu vom avea numărul minim de
medici pentru a acoperi nevoile populaţiei. De ce pleacă medicii? Pleacă pentru
că acolo unde se duc sunt respectaţi, au salarii foarte bune, sunt integraţi în
comunităţile pe care le au în grijă. Europa dezvoltată are nevoie de medici,
iar transferul unui medic de la Strehaia, să zicem, la Lyon e floare la ureche.
Medicii mai pleacă şi pentru că, de 25 de
ani, administratorii sistemului de sănătate se bat în reforme inutile, conforme
doar intereselor politice sau financiare ale jucătorilor din prim-plan. Medicii
şi-au pierdut speranţa în schimbare, nu mai vor să întregească şirul lung de
generaţii de sacrificiu, nu mai văd lumină la orizont. Ei ştiu foarte bine ce
se întâmplă în sistem, ştiu că influenţa politică nu se termină niciodată, ştiu
cine are de câştigat din această joacă ticăloasă de-a reforma. Şi ei şi pacienţii
lor sunt mereu în poziţia de învinşi!
Un alt lucru trist care merită amintit este
defăimarea constantă a medicilor şi a personalului medical. Jurnaliştii, presaţi
la rândul lor de goana după audienţă cu orice preţ, amplifică până la nivelul
insultei cazurile în care medicii greşesc, dar evită să pomenească (sau o fac
foarte rar) reuşitele din domeniu, entuziasmul unor medici sau devotamentul
asistentelor. Presiunea mediatică e preponderent negativă şi se adaugă
peisajului sumbru din sistemul medical. Aş vrea să îi întreb pe jurnalişti cum
îşi explică faptul că încă pluteşte această corabie găurită care este sistemul
de sănătate? Sau dacă îşi dau seama aceşti reprezentanţi ai mass-media că,
atunci când terfelesc imaginea unui medic dintr-o comunitate mai mică (înainte
de a se stabili oficial vinovăţia acestuia), acesta îşi pierde respectul
comunităţii? Susţin libertatea de exprimare, dar constat adesea că nu toţi
jurnaliştii înţeleg că a te exprima liber înseamnă, în primul rând, a fi
responsabil.
Cu toate acestea, puţini şi istoviţi, sunt şi
medici care refuză să părăsească România. Strâng din dinţi şi îşi asumă
statutul de medic român. Adesea, fac minuni acolo unde lucrează, chiar dacă
spitalele sunt sărace, fără instrumentar, cu personal insuficient.
Grupul mare al medicilor de familie munceşte
din greu cu miile de pacienţi, cu tonele de hârtii care trebuie completate şi
nu cedează. Medicii de familie îşi cunosc bolnavii pe nume, le ştiu suferinţele
fără să fie nevoie să se uite în fişele lor, caută să le recomande cele mai
ieftine medicamente. V-aţi gândit cât de greu trebuie să îi fie unui medic de ţară?
Mulţi au în grijă câteva cătune deodată, fac naveta cu greu, dar se duc la
fiecare pacient, ori de câte ori e nevoie de ei.
O altă categorie de eroi include medicii
din spitalele mici, de ţară. Acelea care au mai rămas, întrucât unele au fost
desfiinţate anapoda în ultimii ani. Medicii nu au instrumentar şi aparatură, de
multe ori îşi cumpără singuri cele necesare, îi ajută uneori pe pacienţii
săraci cumpărându-le medicamente din banii proprii. Nu cedează şi în fiecare
dimineaţă se iau la trântă cu sistemul pentru a face bine în jurul lor.
Spitalele mari stau pe umerii cadrelor
medicale puternice. Pasiunea pentru medicină se îmbină cu grija pentru pacienţi,
dar şi cu sentimentul de apartenenţă la neamul nostru.
Foarte mulţi medici au plecat şi continuă
să plece din România. Mulţi visează să plece. Sistemul nostru de sănătate e
suferind. Vreau să subliniez însă încrederea pe care o am că nu ne vom prăbuşi
niciodată, chiar dacă aceia care ne conduc nu sunt în stare sau nu vor să îşi
facă treaba aşa cum se cuvine. Şi nu se va întâmpla să ne prăbuşim, tocmai
pentru că creşte îndârjirea de a rămâne a celor care se încăpăţânează să nu
abdice de la valorile profunde.
„Noi de-aicea nu plecăm“ este un slogan
valabil şi azi. Daţi-mi voie, doamnelor şi domnilor din sistemul de sănătate,
să vă felicit pentru efort, curaj şi îndârjire. Sunt cu totul alături de
dumneavoastră!