O televiziune publică este publică dacă şi numai dacă are grijă, în acelaşi timp – şi nu în ultimul rând! –, ca discernământul şi atitudinile publicului larg să evolueze constant spre un nivel tot mai educat, mai rafinat, mai eficace, ca mai marii zilei să aibă permanent parte de un feedback corespunzător la spusele şi acţiunile lor. Dacă scapă ceva din vedere postul pretins public, dacă uită să dea informaţii complete, sau să servească factorilor de putere un feedback cinstit, dacă nu ştie cum să rafineze spiritele, să crească exigenţele şi autoexigenţa publicului şi a decidenţilor, el devine din ce în ce mai puţin public, până la transformarea în contrariul său, devenind un post elitist sau manelist, un post de nişă.
   De ce sunt necesare precizările de mai sus privind misiunea postului public? Pentru că televiziunea noastră publică dă semne de involuţie.

   Cu o sfiiciune demnă de un autentic post de nişă, TVR arată cât a fost dânsa de refuzată de către candidaţii la preşedinţie când i-a întrebat dacă n-ar dori cumva să participe la tradiţionala „dezbatere“ electorală în grup. Dânşii n-au dorit. Dânsa ce putea face?! Nimic – fireşte. Şi nimic a făcut.
   Încercând mai întâi o aplicare a prezumţiei de nevinovăţie, ne permitem o sugestie, evident tardivă: dacă domnilor candidaţi nu le convenea acel format, considerat de dânşii superficial, pentru că le-ar fi evidenţiat mai mult spontaneitatea decât valoarea, putea fi găsit, de comun acord, un alt format. Creativitatea proprie oamenilor de televiziune putea să iasă în faţă şi, împreună cu creativitatea candidaţilor, să găsească formatul potrivit. Crede, oare, cineva că aşa ceva nu există? Ba, există. Există şi creativitate şi o diversitate de formate. Dar… s-a confundat forma cu fondul şi – cum se spune – împreună cu apa murdară din copaie s-a aruncat şi copilul: candidaţii au rămas, pentru publicul larg, nişte iluştri necunoscuţi.
   Iar dacă renunţăm la prezumţia de nevinovăţie, vom critica aspru televiziunea publică că n-a întors pe toate feţele personalitatea fiecărui candidat, că nu i-a adus pe toţi, separat şi împreună, în faţa camerelor de luat vederi. Vom condamna televiziunea publică pentru vina de a fi abdicat de la misiunea sa de informare corectă şi completă a plătitorilor de taxe. Dispreţul faţă de nevoia de cunoaştere a publicului este imens. Dispreţul faţă de nevoia de exprimare a candidaţilor, a tuturor candidaţilor, este o gafă de proporţii.
   A urmat ziua alegerilor. Febra profesională a unor posturi private, cu implicări tensionate, relatări şi comentarii vii, n-a fost în stare să molipsească postul pretins public. Televiziuni comerciale care se respectă au dedicat programul întregii zile acestui eveniment, reuşind să-şi informeze amănunţit telespectatorii şi cu bune şi cu mai puţin bune, cu atitudini şi fapte de pe teren. Iar televiziunea publică ce făcea? Amintea în răstimpuri câte ceva despre alegeri, folosind forţe puţine (unele aparţinând postului public de radio), cu un aer vetust şi febră puţină. La un moment dat, ne chema să votăm… doar pentru restaurarea unei clădiri, apoi difuza pe larg glumiţele îndoielnice ale „Dănutz SRL“-ului şi multă, foarte multă, publicitate. (Analizând atent toate acestea, aşteptăm, cu nerăbdare, vestea cea bună: TVR să renunţe la încasat taxe şi la titulatura de televiziune publică, ca să-şi poată satisface necondiţionat apetitul exacerbat pentru celelalte eventuale câştiguri care-i întunecă misiunea.)

   Nu, domnule Sassu, nu sunteţi vinovat, nici Consiliul de Administraţie nu e. Vinovată e numai televiziunea aşa-zis publică care ne demonstrează convingător că se trage direct din metehnele (nu din meritele) fostei televiziuni publice şi că, din păcate, nu s-a tras de tot.