Se împlinesc 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Cajal ca membru corespondent al Academiei Române. Este un bun prilej de evocare a celorlalţi medici evrei primiţi în înaltul for ştiinţific. O trecere în revistă a vieţii şi operei acestora, desfăşurate pe parcursul celui mai zbuciumat secol din existenţa ţării, este semnată de prof. dr. Peter Manu.

"> Medici evrei în Academia Română - Viața Medicală
OPINII

Medici evrei în Academia Română

de Prof. dr. Peter MANU - iun. 6 2013
Medici evrei în Academia Română

Se împlinesc 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Cajal ca membru corespondent al Academiei Române. Este un bun prilej de evocare a celorlalţi medici evrei primiţi în înaltul for ştiinţific. O trecere în revistă a vieţii şi operei acestora, desfăşurate pe parcursul celui mai zbuciumat secol din existenţa ţării, este semnată de prof. dr. Peter Manu.

   Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Cajal (1919–2004) ca membru corespondent al Academiei, ultimul medic evreu din România căruia i s-a acordat această onoare. Înaintea lui, începând din 1948, deveniseră membri în Secţia de ştiinţe medicale a înaltului for Arthur Kreindler, Oscar Sager, Simion Iagnov şi Benedict Menkeş. Viaţa şi opera acestor oameni au însemnătate pentru înţelegerea istoriei medicinii din România în secolul cel mai zbuciumat al existenţei ţării şi mai ales a anilor în care şi-au pierdut viaţa sau au avut de suferit, din cauza ideologiei genocidare a celor de la putere, sute de mii de oameni a căror singură vină era aceea de a se fi născut evrei.
   Un punct de reper tradiţional pentru evoluţia istorică a României în secolul XX este anul 1938, înainte de instalarea la conducerea ţării a guvernului antisemit condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza. În acel an, ţara, întregită la Marea Unire, avea 8.767 de medici, din care 4.386 (50%) erau români, 3.104 (35,4%) evrei, 569 (6,5%) germani, 387 (4,4%) unguri şi 321 (3,7%) de alte naţionalităţi. Evreii asigurau îngrijirea medicală primară în toate regiunile istorice ale ţării şi erau bine reprezentaţi printre specialiştii de medicină internă, pediatrie şi obstetrică-ginecologie, dar nu şi printre chirurgi. Pe de altă parte, medicii evrei constituiau o proporţie infimă a corpului didactic al celor trei facultăţi de medicină din România. La Cluj, de exemplu, un oraş în care mai mult de jumătate dintre medici erau evrei, Facultatea de Medicină avea doi preparatori cu această origine etnică. Situaţia era atribuită faptului că, până în 1923, o covârşitoare majoritate a evreilor din România nu avea cetăţenie română şi nu putea, prin lege, să fie angajată în învăţământul public.
   La putere numai câteva luni, guvernul Goga-Cuza a „reuşit“ să deposedeze mai mult de 200.000 de evrei de cetăţenia română, prin Decretul-lege nr. 169 din 21 ianuarie 1939. Au fost afectaţi, cu precădere, evreii din Bucovina şi Basarabia, iar pierderea cetăţeniei a permis deportarea lor în Transnistria (regiune cuprinsă între Nistru şi Bug), în 1941–1942, cu importante pierderi de vieţi omeneşti. La 8 august 1940, prin Decretul-lege nr. 2.650, elaborat de guvernul condus de Ion Gigurtu, s-a formulat definiţia calităţii de evreu, pe baze religioase şi genetice. În acelaşi text de lege, s-a introdus distincţia între categoria „cetăţeni români“ (care includea şi evrei) şi cea „români de sânge“. Decretul interzicea evreilor să fie „funcţionari publici, de orice fel, cu şi fără salariu şi colaboratori direcţi la activitatea serviciilor publice“. În urma acestei legi, toţi medicii de plasă evrei, ca şi cei care lucrau în spitale publice sau în cadrul armatei, au fost imediat concediaţi.
   Legislaţia antisemită a fost continuată de guvernul naţional-legionar prin Decretul-lege nr. 3.438 din 14 octombrie 1940, semnat de Ion Antonescu în calitate de conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, şi de Traian Brăileanu (decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, membru al Senatului Legionar), ministrul educaţiei naţionale, cultelor şi artelor. În acest act, se stabilea că evreii „nu pot funcţiona în calitate de personal didactic şi administrativ şi nu sunt admişi ca elevi sau studenţi în şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particular şi nici în şcolile celorlalte unităţi etnice creştine“. Ca urmare a acestui decret, Oscar Sager şi Arthur Kreindler au fost daţi afară de la Clinica de neurologie de la Colentina, Benedict Menkeş şi-a pierdut postul de la Catedra de anatomie, iar studentul Nicolae Cajal a fost exmatriculat din Facultatea de Medicină.
   Marginalizarea medicilor evrei a continuat într-o formă nemaiîntâlnită până atunci în Europa (cu excepţia Germaniei), prin Decretul-lege nr. 3.789 din 12 noiembrie 1940, semnat de generalul Ion Antonescu şi de Vasile Iaşinschi (farmacist, comandant legionar al regiunii I, Bucovina), ministrul muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale. Prin această lege, medicii evrei au fost „excluşi din Colegiul medicilor români“, iar scopul practicii lor a fost limitat la a „îngriji numai bolnavi evrei, fie în particular, fie în sanatoriile şi spitalele evreieşti“. Legea impunea ca firmele profesionale să aibă „înscris în mod vizibil cuvintele «medic evreu»“, iar pentru reţetele emise de medici evrei era obligatoriu un timbru fiscal care „va purta în mod vizibil inscripţiunea «medic evreu»“. Dispoziţia cerea deci evreilor să plătească pentru a semnala faptul că erau discriminaţi. Medicii evrei nu aveau dreptul să „facă consult medical cu medicii creştini“. În plus, „medicii evrei nu vor putea edita nici un fel de revistă sau publicaţie ştiinţifică sau profesională“ şi „nu vor putea colabora la revistele ştiinţifice sau publicaţiile profesionale româneşti sau creştine“. Se specifica, de asemenea, că medicii evrei „nu pot fi membri şi nici asista la şedinţele societăţilor ştiinţifice“ şi se impunea obligativitatea purtării unei insigne care să indice calitatea de medic evreu. Sute de medici evrei din întreaga ţară au pierit în Transnistria, unde se aflau fie ca deportaţi, fie ca medici trimişi la muncă obligatorie.
   Legislaţia antisemită a fost abolită printr-un decret al regelui Mihai I, la 13 decembrie 1944, prin care s-a restaurat egalitatea în drepturi pentru medicii evrei. În 1945, sunt numiţi primii profesori universitari dintre medicii evrei, Oscar Sager şi Benedict Menkeş, la nou înfiinţata Facultate de Medicină din Timişoara. Medici evrei au intrat în învăţământul superior şi la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, unii fiind promovaţi rapid ca şefi de clinică sau catedră. Prezenţa lor în aceste posturi a fost luată în consideraţie cu ocazia reorganizării Academiei Române în 1948, o acţiune condusă de cel mai proeminent medic român al vremii, profesorul Constantin I. Parhon, pe atunci preşedintele în exerciţiu al statului român.
   Reorganizarea a înlăturat din Academie peste 80 de membri titulari şi corespondenţi, cei mai mulţi dintre ei fiind scriitori, filosofi, istorici şi politicieni. În ce-i priveşte pe medici, au fost excluşi Iuliu Moldovan, Sabin Manuilă, Marius Sturza şi Constantin Levaditi. În Secţia de ştiinţe medicale au continuat profesorii Mihai Ciucă şi Daniel Danielopolu, aleşi în 1938, Constantin Parhon şi Nicolae Ionescu-Siseşti, membri din 1939, şi Constantin Ionescu-Mihăieşti, ales în 1945. Li s-au adăugat Ştefan Milcu, Ştefan S. Nicolau, Ştefan Gh. Nicolau, Vasile Mârza, Nicolae Hortolomei, Nicolae Gh. Lupu, Ilie Ardelean şi doi medici evrei, Arthur Kreindler (membru titular) şi Simion Iagnov (membru corespondent). În 1952, a fost ales Benedict Menkeş, iar în 1963 au intrat în Academie Oscar Sager şi Nicolae Cajal.
   S-au spus multe, începând dinainte de 1989, despre „iudaizarea“ Academiei Române de după schimbarea la faţă din 1948. Aproape întotdeauna este dată drept exemplu alegerea în Academie a lui Mihail Roller (1908–1958), un activist din aparatul de agitaţie şi propagandă al Partidului Comunist Român. Roller făcuse studii tehnice la Berlin şi Paris, în intervalul 1926–1931, dar, după întoarcerea în ţară, se „specializase“ in istorie. Prolific, Roller a lăsat în urmă o operă simplistă, de pură îndoctrinare prosovietică, nulă din orice punct de vedere ştiinţific. Întrebarea pe care se cuvine să ne-o punem este în ce măsură se aplică „stereotipul Roller“ celor cinci medici evrei aleşi în Academie în timpul regimului comunist, iar răspunsul nu poate veni decât printr-o analiza sine ira et studio a reputaţiei pe care ei şi elevii lor au avut-o în ştiinţa timpului. Există, aşa cum vom vedea, diferenţe în vizibilitatea internaţională a performanţelor acestor oameni. Pe de altă parte, ei sunt la fel, în măsura în care nu există nicio dovadă şi nicio suspiciune că aceşti cinci bărbaţi ar fi plagiat, autoplagiat sau şi-ar fi însuşit pe nedrept munca altora; că s-ar fi autocitat mai mult decât era strict necesar; că ar fi făcut parte din structuri de control sau cenzură ale statului sau parti­dului unic; sau că ar fi colaborat ca informatori cu Securitatea, în toate ipostazele ei.

 

Arthur Kreindler

   Arthur Kreindler (1900–1988) poate fi considerat cel mai strălucit elev al lui Gheorghe Marinescu, sub conducerea căruia s-a format în clinica şi laboratoarele de la spitalul Colentina din Bucureşti. A publicat, înainte de război, două monografii care au influenţat decisiv neurologia europeană, Des Reflexes Conditionnels (împreună cu Gheorghe Marinescu, la editura Alcan din Paris, în 1935) şi Le Tonus des Muscles Striés (împreună cu Gheorghe Marinescu, Nicolae Ionescu-Siseşti şi Oscar Sager, la Moniteur Officiel et Imprimeries de l’État, în 1937). Din 1948, a condus Institutul de Neurologie al Academiei, la Spitalul Central, care a devenit cea mai performantă unitate de cercetare din medicina românească.
   Baza de date Pubmed, care ţine de National Library of Congress din Statele Unite, conţine 159 de articole semnate de Kreindler. Reputaţia internaţională a savantului este demonstrată, printre multe alte exemple asemănătoare, de cele 133 de citări ale articolului său Electroclinical features of convulsions induced by stimulation of brain stem, publicat în Journal of Neurophysiology în 1957. Arthur Kreindler este şi autorul unui volum intitulat Experimental Epilepsy, publicat în seria Progress in Brain Research (vol. 19) de Elsevier, în 1965, care a fost citat de 86 de ori de cercetători din ţările dezvoltate. Cu titlu de comparaţie, voi menţiona doar că cel mai cunoscut articol al profesorului Constantin I. Parhon  a fost citat, după Google Scholar, de 13 ori. La „şcoala“ lui Kreindler s-au format toţi cei care au dus mai departe renumele neurologiei româneşti, dintre care amintim numai pe Mircea Steriade, State Drăgănescu şi Vlad Voiculescu.

Oscar Sager

   Coleg cu Arthur Kreindler în clinica profesorului Gheorghe Marinescu, la Colentina, unde ajunsese şef de lucrări înainte de a fi concediat în 1940, Oscar Sager (1894–1981) a fost, începând din 1945, profesor la Timişoara, iar apoi, în 1955, a preluat clinica de la Colentina după decesul profesorului Nicolae Ionescu-Siseşti. Cu ajutorul lui Marinescu, Sager a făcut un stagiu îndelungat în Olanda, unde a lucrat cu faimosul neurofiziolog J. G. Duser de Barenne. Împreună cu de Barenne, Oscar Sager a făcut cercetări pe primate şi s-a făcut cunoscut prin lucrarea Sensory findings of the optic thalamus of the monkey, publicată în 1937 în Archives of Neurology and Psychiatry, un „clasic“ al literaturii domeniului. Destul de mult citată în străinătate a fost şi monografia The Diencephalon (Romanian Academy of Sciences Press, Bucharest, 1962). La Colentina, Oscar Sager a influenţat decisiv formarea şi parcursul iniţial în cercetare al lui Valeriu Neştianu, personalitate remarcabilă a neurofiziologiei din România.

Benedict Menkeş

   Născut la Rădăuţi, Benedict Menkeş (1904–1987) şi-a făcut studiile liceale la Viena, după care a absolvit, în 1930, Facultatea de Medicină din Bucureşti. Remarcat din timpul studenţiei de Francisc Rainer, a fost luat de acesta ca preparator şi ajunsese asistent universitar înainte de a fi dat afară, împreună cu Zalman Iagnov, de la Catedra de anatomie, în octombrie 1940. Sub direcţia lui Rainer, începuse studii de embriologie, la care colaborase cu George E. Palade şi Ilie Th. Riga. În 1945, Menkeş a fost numit profesor de histologie la Timişoara (Zalman Iagnov era titular la anatomie), iar între 1946 şi 1957, a fost titularul Catedrei de anatomie patologică. Menkeş este considerat părintele-fondator al cercetării medicale din Timişoara, desfăşurată mulţi ani sub conducerea sa, în filiala locală a Academiei, unde a înfiinţat, mai târziu, primul centru de embriologie normală şi patologică din ţară. Intens, pătrunzător şi tenace, profesorul Menkeş a ajuns în anii ’60 unul dintre cei mai respectaţi embriologi din Europa. Ecoul internaţional al studiilor lui este ilustrat de faptul că lucrarea Cell Death in Teratology (împreună cu S. Sandor şi A. Ilieş), publicată în Advances in Teratology în 1970, a fost citată de 63 de ori între 1972 şi 2004. Preocupările profesorului Menkeş în anii ’70 s-au concentrat pe somatogeneză (Menkeş B, Sandor S – Somatogenesis, în volumul colectiv Vertebrate limb and somatic morphogenesis, Cambridge University Press, 1977), cu succes similar celor din deceniul anterior.

Simion Iagnov

   Traiectoria profesională a lui Simion Iagnov (1892–1958) a fost cea a unui clinician de mare valoare. Educat la Bucureşti şi Paris, Iagnov a primit titlul de doctor docent după întoarcerea în ţară (1931) şi a devenit cunoscut pentru cercetările în patologia ficatului. Exclus din viaţa ştiinţifică între 1940 şi 1944, a revenit în 1945 ca profesor şi şef al Clinicii medicale de la Spitalul „I. C. Frimu“, mai târziu numit Spitalul de Urgenţă Floreasca. Printre cei formaţi de Simion Iagnov se numără regretatul profesor Vladimir V. Maximilian, de la Institutul Clinic Fundeni, şi distinsul gastroenterolog Aristide Pappo, de la Institutul de Medicină Internă „N. Gh. Lupu“.

 

Nicolae Cajal

   Ajungem acum la Nicolae Cajal (1919–2004), figură emblematică atât pentru medicina academică, cât şi pentru comunitatea evreilor din România, pe care le-a condus, cu devotament şi abnegaţie, în ultimul deceniu al vieţii sale. O comunitate etnică redusă în număr, de la 785.000 (4,5% din populaţia României Mari) la cel mult 8.000 de persoane la începutul anilor ’90, din cauza Holocaustului şi emigrării. Şi o comunitate profesională sărăcită în anii naţional-comunismului şi în România nesfârşitei tranziţii de după 1989, prin neglijarea cercetării, încurajarea pseudoştiinţei şi promovarea mediocrităţilor. Victimă a persecuţiilor antisemite în 1940, Cajal s-a remarcat repede, după război, în Institutul de Inframicrobiologie al Academiei, înfiinţat în 1949 de Ştefan S. Nicolau.
În baza de date Pubmed, profesorul Nicolae Cajal apare cu 198 de articole publicate de-a lungul a 40 de ani de activitate neîntreruptă în cercetare (1954–1993). O operă a cărei valoare a fost de mult recunoscută şi care este greu de rezumat în câteva fraze. Vom menţiona cercetările despre variabilitatea agenţilor infecţioşi în hepatita virală (cu Ştefan S. Nicolau, 1954); identificarea virusurilor Coxsackie (cu Y. Copelovici, 1959); etiologia virală a reticulosarcoamelor cutanate (cu M. Cepleanu, 1961); explorarea oncovirologică a bolii Hodgkin (cu A. Schaechter, 1963); inovaţii în vaccinarea antirujeolică (începute cu C. Cernescu, în 1972, şi continuate aproape un deceniu).
   Profesorul Cajal are şi meritul de fi reuşit să menţină integritatea şi independenţa Institutului în anii în care Nicolae Ceauşescu hotărâse desfiinţarea bazelor de cercetare ale Academiei. În acest fel, Nicolae Cajal a făcut posibile caracterizarea epidemiei de SIDA la copiii din România şi contribuţiile ştiinţifice de deosebită însemnătate ale echipei conduse de C. Cernescu, la studierea epidemiei cauzate de virusul West Nile.

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe