Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la
alegerea lui Nicolae Cajal (1919–2004) ca membru corespondent al Academiei,
ultimul medic evreu din România căruia i s-a acordat această onoare. Înaintea
lui, începând din 1948, deveniseră membri în Secţia de ştiinţe medicale a
înaltului for Arthur Kreindler, Oscar Sager, Simion Iagnov şi Benedict Menkeş.
Viaţa şi opera acestor oameni au însemnătate pentru înţelegerea istoriei
medicinii din România în secolul cel mai zbuciumat al existenţei ţării şi mai
ales a anilor în care şi-au pierdut viaţa sau au avut de suferit, din cauza
ideologiei genocidare a celor de la putere, sute de mii de oameni a căror
singură vină era aceea de a se fi născut evrei.
Un punct de reper tradiţional pentru evoluţia
istorică a României în secolul XX este anul 1938, înainte de instalarea la
conducerea ţării a guvernului antisemit condus de Octavian Goga şi Alexandru C.
Cuza. În acel an, ţara, întregită la Marea Unire, avea 8.767 de medici, din
care 4.386 (50%) erau români, 3.104 (35,4%) evrei, 569 (6,5%) germani, 387
(4,4%) unguri şi 321 (3,7%) de alte naţionalităţi. Evreii asigurau îngrijirea
medicală primară în toate regiunile istorice ale ţării şi erau bine reprezentaţi
printre specialiştii de medicină internă, pediatrie şi obstetrică-ginecologie,
dar nu şi printre chirurgi. Pe de altă parte, medicii evrei constituiau o
proporţie infimă a corpului didactic al celor trei facultăţi de medicină din
România. La Cluj, de exemplu, un oraş în care mai mult de jumătate dintre
medici erau evrei, Facultatea de Medicină avea doi preparatori cu această
origine etnică. Situaţia era atribuită faptului că, până în 1923, o covârşitoare
majoritate a evreilor din România nu avea cetăţenie română şi nu putea, prin
lege, să fie angajată în învăţământul public.
La putere numai câteva luni, guvernul
Goga-Cuza a „reuşit“ să deposedeze mai mult de 200.000 de evrei de cetăţenia
română, prin Decretul-lege nr. 169 din 21 ianuarie 1939. Au fost afectaţi, cu
precădere, evreii din Bucovina şi Basarabia, iar pierderea cetăţeniei a permis
deportarea lor în Transnistria (regiune cuprinsă între Nistru şi Bug), în
1941–1942, cu importante pierderi de vieţi omeneşti. La 8 august 1940, prin
Decretul-lege nr. 2.650, elaborat de guvernul condus de Ion Gigurtu, s-a
formulat definiţia calităţii de evreu, pe baze religioase şi genetice. În acelaşi
text de lege, s-a introdus distincţia între categoria „cetăţeni români“ (care
includea şi evrei) şi cea „români de sânge“. Decretul interzicea evreilor să
fie „funcţionari publici, de orice fel, cu şi fără salariu şi colaboratori
direcţi la activitatea serviciilor publice“. În urma acestei legi, toţi medicii
de plasă evrei, ca şi cei care lucrau în spitale publice sau în cadrul armatei,
au fost imediat concediaţi.
Legislaţia antisemită a fost continuată de
guvernul naţional-legionar prin Decretul-lege nr. 3.438 din 14 octombrie 1940,
semnat de Ion Antonescu în calitate de conducător al statului român şi preşedinte
al Consiliului de Miniştri, şi de Traian Brăileanu (decanul Facultăţii de
Litere şi Filosofie din Cernăuţi, membru al Senatului Legionar), ministrul
educaţiei naţionale, cultelor şi artelor. În acest act, se stabilea că evreii
„nu pot funcţiona în calitate de personal didactic şi administrativ şi nu sunt
admişi ca elevi sau studenţi în şcolile româneşti de grad primar, secundar sau
superior de stat sau particular şi nici în şcolile celorlalte unităţi etnice
creştine“. Ca urmare a acestui decret, Oscar Sager şi Arthur Kreindler au fost
daţi afară de la Clinica de neurologie de la Colentina, Benedict Menkeş şi-a
pierdut postul de la Catedra de anatomie, iar studentul Nicolae Cajal a fost
exmatriculat din Facultatea de Medicină.
Marginalizarea medicilor evrei a continuat
într-o formă nemaiîntâlnită până atunci în Europa (cu excepţia Germaniei), prin
Decretul-lege nr. 3.789 din 12 noiembrie 1940, semnat de generalul Ion
Antonescu şi de Vasile Iaşinschi (farmacist, comandant legionar al regiunii I,
Bucovina), ministrul muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale. Prin această
lege, medicii evrei au fost „excluşi din Colegiul medicilor români“, iar scopul
practicii lor a fost limitat la a „îngriji numai bolnavi evrei, fie în
particular, fie în sanatoriile şi spitalele evreieşti“. Legea impunea ca
firmele profesionale să aibă „înscris în mod vizibil cuvintele «medic evreu»“,
iar pentru reţetele emise de medici evrei era obligatoriu un timbru fiscal care
„va purta în mod vizibil inscripţiunea «medic evreu»“. Dispoziţia cerea deci
evreilor să plătească pentru a semnala faptul că erau discriminaţi. Medicii
evrei nu aveau dreptul să „facă consult medical cu medicii creştini“. În plus,
„medicii evrei nu vor putea edita nici un fel de revistă sau publicaţie ştiinţifică
sau profesională“ şi „nu vor putea colabora la revistele ştiinţifice sau
publicaţiile profesionale româneşti sau creştine“. Se specifica, de asemenea, că
medicii evrei „nu pot fi membri şi nici asista la şedinţele societăţilor ştiinţifice“
şi se impunea obligativitatea purtării unei insigne care să indice calitatea de
medic evreu. Sute de medici evrei din întreaga ţară au pierit în Transnistria,
unde se aflau fie ca deportaţi, fie ca medici trimişi la muncă obligatorie.
Legislaţia antisemită a fost abolită
printr-un decret al regelui Mihai I, la 13 decembrie 1944, prin care s-a
restaurat egalitatea în drepturi pentru medicii evrei. În 1945, sunt numiţi
primii profesori universitari dintre medicii evrei, Oscar Sager şi Benedict
Menkeş, la nou înfiinţata Facultate de Medicină din Timişoara. Medici evrei au
intrat în învăţământul superior şi la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, unii fiind
promovaţi rapid ca şefi de clinică sau catedră. Prezenţa lor în aceste posturi
a fost luată în consideraţie cu ocazia reorganizării Academiei Române în 1948,
o acţiune condusă de cel mai proeminent medic român al vremii, profesorul
Constantin I. Parhon, pe atunci preşedintele în exerciţiu al statului român.
Reorganizarea a înlăturat din Academie peste
80 de membri titulari şi corespondenţi, cei mai mulţi dintre ei fiind
scriitori, filosofi, istorici şi politicieni. În ce-i priveşte pe medici, au
fost excluşi Iuliu Moldovan, Sabin Manuilă, Marius Sturza şi Constantin
Levaditi. În Secţia de ştiinţe medicale au continuat profesorii Mihai Ciucă şi
Daniel Danielopolu, aleşi în 1938, Constantin Parhon şi Nicolae Ionescu-Siseşti,
membri din 1939, şi Constantin Ionescu-Mihăieşti, ales în 1945. Li s-au adăugat
Ştefan Milcu, Ştefan S. Nicolau, Ştefan Gh. Nicolau, Vasile Mârza, Nicolae
Hortolomei, Nicolae Gh. Lupu, Ilie Ardelean şi doi medici evrei, Arthur
Kreindler (membru titular) şi Simion Iagnov (membru corespondent). În 1952, a
fost ales Benedict Menkeş, iar în 1963 au intrat în Academie Oscar Sager şi
Nicolae Cajal.
S-au
spus multe, începând dinainte de 1989, despre „iudaizarea“ Academiei Române de
după schimbarea la faţă din 1948. Aproape întotdeauna este dată drept exemplu
alegerea în Academie a lui Mihail Roller (1908–1958), un activist din aparatul
de agitaţie şi propagandă al Partidului Comunist Român. Roller făcuse studii
tehnice la Berlin şi Paris, în intervalul 1926–1931, dar, după întoarcerea în ţară,
se „specializase“ in istorie. Prolific, Roller a lăsat în urmă o operă simplistă,
de pură îndoctrinare prosovietică, nulă din orice punct de vedere ştiinţific.
Întrebarea pe care se cuvine să ne-o punem este în ce măsură se aplică
„stereotipul Roller“ celor cinci medici evrei aleşi în Academie în timpul
regimului comunist, iar răspunsul nu poate veni decât printr-o analiza sine ira et studio a reputaţiei pe care
ei şi elevii lor au avut-o în ştiinţa timpului. Există, aşa cum vom vedea,
diferenţe în vizibilitatea internaţională a performanţelor acestor oameni. Pe
de altă parte, ei sunt la fel, în măsura în care nu există nicio dovadă şi
nicio suspiciune că aceşti cinci bărbaţi ar fi plagiat, autoplagiat sau şi-ar
fi însuşit pe nedrept munca altora; că s-ar fi autocitat mai mult decât era
strict necesar; că ar fi făcut parte din structuri de control sau cenzură ale
statului sau partidului unic; sau că ar fi colaborat ca informatori cu
Securitatea, în toate ipostazele ei.
Arthur Kreindler
Arthur
Kreindler (1900–1988) poate fi considerat cel mai strălucit elev al lui
Gheorghe Marinescu, sub conducerea căruia s-a format în clinica şi
laboratoarele de la spitalul Colentina din Bucureşti. A publicat, înainte de război,
două monografii care au influenţat decisiv neurologia europeană, Des Reflexes Conditionnels (împreună cu
Gheorghe Marinescu, la editura Alcan din Paris, în 1935) şi Le Tonus des Muscles Striés (împreună cu
Gheorghe Marinescu, Nicolae Ionescu-Siseşti şi Oscar Sager, la Moniteur
Officiel et Imprimeries de l’État, în 1937). Din 1948, a condus Institutul de
Neurologie al Academiei, la Spitalul Central, care a devenit cea mai performantă
unitate de cercetare din medicina românească.
Baza
de date Pubmed, care ţine de National
Library of Congress din Statele Unite, conţine 159 de articole semnate de
Kreindler. Reputaţia internaţională a savantului este demonstrată, printre
multe alte exemple asemănătoare, de cele 133 de citări ale articolului său Electroclinical features of convulsions
induced by stimulation of brain stem, publicat în Journal of Neurophysiology în 1957. Arthur Kreindler este şi
autorul unui volum intitulat Experimental
Epilepsy, publicat în seria Progress
in Brain Research (vol. 19) de Elsevier, în 1965, care a fost citat de 86
de ori de cercetători din ţările dezvoltate. Cu titlu de comparaţie, voi menţiona
doar că cel mai cunoscut articol al profesorului Constantin I. Parhon a fost citat, după Google Scholar, de 13 ori. La „şcoala“ lui Kreindler s-au format toţi
cei care au dus mai departe renumele neurologiei româneşti, dintre care amintim
numai pe Mircea Steriade, State Drăgănescu şi Vlad Voiculescu.
Oscar Sager
Coleg cu Arthur Kreindler în clinica
profesorului Gheorghe Marinescu, la Colentina, unde ajunsese şef de lucrări
înainte de a fi concediat în 1940, Oscar Sager (1894–1981) a fost, începând din
1945, profesor la Timişoara, iar apoi, în 1955, a preluat clinica de la
Colentina după decesul profesorului Nicolae Ionescu-Siseşti. Cu ajutorul lui
Marinescu, Sager a făcut un stagiu îndelungat în Olanda, unde a lucrat cu
faimosul neurofiziolog J. G. Duser de Barenne. Împreună cu de Barenne, Oscar
Sager a făcut cercetări pe primate şi s-a făcut cunoscut prin lucrarea Sensory findings of the optic thalamus of
the monkey, publicată în 1937 în Archives of Neurology and Psychiatry, un
„clasic“ al literaturii domeniului. Destul
de mult citată în străinătate a fost şi monografia The Diencephalon (Romanian Academy of Sciences Press, Bucharest,
1962). La Colentina, Oscar Sager a influenţat decisiv formarea şi parcursul iniţial
în cercetare al lui Valeriu Neştianu, personalitate remarcabilă a
neurofiziologiei din România.
Benedict Menkeş
Născut
la Rădăuţi, Benedict Menkeş (1904–1987) şi-a făcut studiile liceale la Viena,
după care a absolvit, în 1930, Facultatea de Medicină din Bucureşti. Remarcat
din timpul studenţiei de Francisc Rainer, a fost luat de acesta ca preparator şi
ajunsese asistent universitar înainte de a fi dat afară, împreună cu Zalman
Iagnov, de la Catedra de anatomie, în octombrie 1940. Sub direcţia lui Rainer,
începuse studii de embriologie, la care colaborase cu George E. Palade şi Ilie
Th. Riga. În 1945, Menkeş a fost numit profesor de histologie la Timişoara
(Zalman Iagnov era titular la anatomie), iar între 1946 şi 1957, a fost
titularul Catedrei de anatomie patologică. Menkeş este considerat părintele-fondator
al cercetării medicale din Timişoara, desfăşurată mulţi ani sub conducerea sa,
în filiala locală a Academiei, unde a înfiinţat, mai târziu, primul centru de
embriologie normală şi patologică din ţară. Intens, pătrunzător şi tenace,
profesorul Menkeş a ajuns în anii ’60 unul dintre cei mai respectaţi embriologi
din Europa. Ecoul internaţional al studiilor lui este ilustrat de faptul că
lucrarea Cell Death in Teratology
(împreună cu S. Sandor şi A. Ilieş), publicată în Advances in Teratology în 1970, a fost citată de 63 de ori între
1972 şi 2004. Preocupările profesorului Menkeş în anii ’70 s-au concentrat pe
somatogeneză (Menkeş B, Sandor S – Somatogenesis,
în volumul colectiv Vertebrate limb and
somatic morphogenesis, Cambridge University Press, 1977), cu succes similar
celor din deceniul anterior.
Simion Iagnov
Traiectoria
profesională a lui Simion Iagnov (1892–1958) a fost cea a unui clinician de
mare valoare. Educat la Bucureşti şi Paris, Iagnov a primit titlul de doctor
docent după întoarcerea în ţară (1931) şi a devenit cunoscut pentru cercetările
în patologia ficatului. Exclus din viaţa ştiinţifică între 1940 şi 1944, a
revenit în 1945 ca profesor şi şef al Clinicii medicale de la Spitalul „I. C.
Frimu“, mai târziu numit Spitalul de Urgenţă Floreasca. Printre cei formaţi de
Simion Iagnov se numără regretatul profesor Vladimir V. Maximilian, de la
Institutul Clinic Fundeni, şi distinsul gastroenterolog Aristide Pappo, de la
Institutul de Medicină Internă „N. Gh. Lupu“.
Nicolae Cajal
Ajungem acum la Nicolae Cajal (1919–2004),
figură emblematică atât pentru medicina academică, cât şi pentru comunitatea
evreilor din România, pe care le-a condus, cu devotament şi abnegaţie, în
ultimul deceniu al vieţii sale. O comunitate etnică redusă în număr, de la
785.000 (4,5% din populaţia României Mari) la cel mult 8.000 de persoane la
începutul anilor ’90, din cauza Holocaustului şi emigrării. Şi o comunitate
profesională sărăcită în anii naţional-comunismului şi în România nesfârşitei
tranziţii de după 1989, prin neglijarea cercetării, încurajarea pseudoştiinţei şi
promovarea mediocrităţilor. Victimă a persecuţiilor antisemite în 1940, Cajal
s-a remarcat repede, după război, în Institutul de Inframicrobiologie al
Academiei, înfiinţat în 1949 de Ştefan S. Nicolau.
În
baza de date Pubmed, profesorul
Nicolae Cajal apare cu 198 de articole publicate de-a lungul a 40 de ani de
activitate neîntreruptă în cercetare (1954–1993). O operă a cărei valoare a
fost de mult recunoscută şi care este greu de rezumat în câteva fraze. Vom menţiona
cercetările despre variabilitatea agenţilor infecţioşi în hepatita virală (cu Ştefan
S. Nicolau, 1954); identificarea virusurilor Coxsackie (cu Y. Copelovici, 1959); etiologia virală a
reticulosarcoamelor cutanate (cu M. Cepleanu, 1961); explorarea oncovirologică
a bolii Hodgkin (cu A. Schaechter, 1963); inovaţii în vaccinarea antirujeolică
(începute cu C. Cernescu, în 1972, şi continuate aproape un deceniu).
Profesorul Cajal are şi meritul de fi reuşit
să menţină integritatea şi independenţa Institutului în anii în care Nicolae
Ceauşescu hotărâse desfiinţarea bazelor de cercetare ale Academiei. În acest
fel, Nicolae Cajal a făcut posibile caracterizarea epidemiei de SIDA la copiii
din România şi contribuţiile ştiinţifice de deosebită însemnătate ale echipei
conduse de C. Cernescu, la studierea epidemiei cauzate de virusul West Nile.