Newsflash
Dosar

Mărturii din 1989. Dr. Lazăr Fulger, Timișoara

de Redacția Viața Medicală - dec. 20 2019
Mărturii din 1989. Dr. Lazăr Fulger, Timișoara

În decembrie 1989, medicul timișorean Lazăr Fulger avea 39 de ani și lucra în Spitalul Județean Timișoara, la Clinica a II-a Chirurgie, unde a trăit Revoluția pe viu.

Iată ce povestește dr. Fulger, încă marcat de evenimente și după 30 de ani. Citiți în revista Viața Medicală nr. 51, pe piață din data de 20 decembrie, și alte mărturii interesante ale medicilor implicați în evenimentele din decembrie 1989.

La Revoluția din decembrie 1989, Clinica a II-a Chirurgie a fost prezentă in corpore la serviciul de urgență, asistând răniții, victime ale represiunii. Garda de chirurgie de urgență din ziua de 17 decembrie 1989 a fost asigurată de dr. Bîrzeanu Anastasie, iar ajutoarele lui au fost dr. Ciprian Duță și dr. Marius Miclăuș, la vremea aceea medici stagiari.

Evenimentele din decembrie 1989 au marcat viața noastră individuală, dar și pe cea a colectivului. Amintirile acelei perioade au tendința să se estompeze, dar, distilându-se, îmi permit o nouă abordare.

Nu am intuit, niciun moment, evenimentele care aveau loc

Seara zilei de 16 decembrie m-a găsit în vizită la fostul meu coleg de internat, dr. Stan Cotulbea, de acum unul dintre ORL-iștii consacrați ai Timișoarei. Între orele 8 și 9, dinspre Parcul Rozelor se aude un vuiet de mulțime care ne-a făcut să ieșim din casă, pe terasă, și am constatat că zgomotul venea din partea cealaltă a Begăi, dinspre Complexul Studențesc. Am presupus că este ceva legat de un meci de fotbal. Nu am intuit, niciun moment, evenimentele care aveau loc. Prinși în munca de spital, eram relativ rupți de tulburările care începuseră încă din data de 14-15 decembrie.

„Domnule doctor, sunt oameni împușcați și răniți care au fost duși spre Clinicile Noi!”

În dimineața zilei de duminică, 17 decembrie, deja primisem oareșce informații referitoare la o anumită stare de neliniște. Îmi dăduse telefon mama mea, care locuia în Piața Maria, într-un apartament situat deasupra Farmaciei „Sf. Maria”, având geamurile orientate spre Biserica Evanghelică patronată de László Tőkés. Mesajul ei a fost foarte criptic și mi-a transmis să trec neapărat pe la ea. În plimbare spre Piața Maria, am întâlnit o mulțime de cunoscuți, am văzut pagubele produse de manifestanți de-a lungul bulevardului, între Pod și Piața Maria. Părinții mei mi-au povestit despre tulburările care au avut loc în cursul serii de 16 decembrie și, încărcat cu aceste informații, am pornit la plimbare prin oraș, să explorez pulsul evenimentelor. Pe la ora prânzului, între orele 13 și 14, s-au auzit primele împușcături. Eram undeva în spatele Băncii Naționale, moment în care a trecut pe lângă mine o persoană care alerga spre Clinicile Noi, strigându-mi peste umăr, probabil cunoscându-mă: „Domnule doctor, sunt oameni împușcați și răniți care au fost duși spre Clinicile Noi!” Deoarece răpăitul împușcăturilor devenea tot mai puternic, am făcut stânga-împrejur, m-am dus acasă și i-am telefonat domnului profesor Caloghera. Știam că garda de urgență o asigură clinica noastră. Exista un regulament de ordine interioară a clinicii, potrivit căruia, în cazul unor accidente colective sau situații de catastrofă, toți membrii colectivului aveau obligația, de principiu și chiar neanunțați, de a se prezenta la clinică. Profesorul Caloghera a preluat informația, l-am întrebat ce facem, acesta răspunzându-mi: „Deocamdată stai acasă, te anunț!”

„Domnule doctor, o să trăiesc? Oare aceasta a fost viața?!”

După mai puțin de o oră, am primit un mesaj telefonic prin care eram chemat la spital, unde până la ora 18 toată clinica a fost prezentă. Au urmat trei zile și trei nopți în care niciunul dintre membrii colectivului nu a părăsit spitalul, împreună cu medicii stagiari. Secundariat nu se mai dăduse de câțiva ani. Atmosfera în spital este greu de descris. Circulau zvonuri, informațiile erau trunchiate. Ceea ce era însă o realitate erau zecile de cadavre și de răniți care treceau fie prin sălile de operație, fie de pe culoare – direct la morgă. S-a lucrat la foc continuu în toate sălile de operație, colectivului clinicii noastre alăturându-se colectivele Clinicii I Chirurgie, Clinicii de Neurochirurgie și cel al Clinicii de Urologie. Îmi aduc aminte, cu strângere de inimă, de unul dintre răniții pe care i-am operat în acea noapte, un tânăr subțirel (Țințea sau Țințaru), părea un copilandru, care m-a întrebat înainte de a fi anesteziat: „Domnule doctor, o să trăiesc?” și, privind în gol, a continuat: „Oare aceasta a fost viața?!” Bilanțul leziunilor a arătat mai multe leziuni produse de o rafală de gloanțe care, în mod ciudat, nu erau toate identice: perforație gastrică pe ambele fețe, perforație a colonului transvers și a două anse intestinale, ruptură splenică, explozia rinichiului stâng. Operația a constat în: gastrorafie, rezecție enterală, rezecție colică tip Hartmann, splenectomie și nefrectomie. Din păcate, pacientul nu a supraviețuit nopții, decedând prin șoc hemoragic. Și astăzi mai păstrez cele trei gloanțe pe care le-am scos din abdomenul acestui băiat. Ulterior am aflat că tânărul era un absolvent al liceului de chimie, îi fusese elev soției mele și se remarcase prin poeziile scrise.

Forțele de pază împiedicau familiile
să-și caute rudele rănite sau decedate

Atmosfera era ciudată în spital. Începând de luni, spitalul a fost înconjurat de forțe de pază compuse din armată și civili care împiedicau familiile să-și caute rudele rănite sau decedate. S-a mai tras în cursul zilei de luni, după care s-a instalat, progresiv, o liniște. În ziua de miercuri, 20 decembrie, s-a răspândit un zvon: Ceaușescu a fugit în Cuba. În aceste condiții, miercuri după-amiază am mers la profesorul Caloghera și i-am spus că eu dau o fugă până acasă, să văd ce se întâmplă prin oraș. În pofida recomandării lui de a rămâne, am ajuns acasă, atmosfera din oraș părându-mi-se destul de calmă. După-amiază, împreună cu dr. Coltulbea, am ieșit în Piața Operei, unde se scandau lozincile cunoscute, dar unde am și auzit, personal, scandat numele lui Ion Iliescu.

Când a venit seara, ne-am întors la dr. Cotulbea acasă, unde am pornit televizorul. Surpriză! Pe ecran, emisiune specială: Ceaușescu împreună cu Biroul Executiv al C.C. al PCR, cu discursul cunoscut. Îngrijorați de situație, ne-am despărțit fără a mai spune nimic. În cursul nopții au pornit din nou răpăielile de armă și am primit telefon de la spital să mă întorc. Am transmis că nu am cum sa mă întorc în seara aceea și că voi aștepta dimineața, deoarece în jurul casei mele erau focuri continue de armă și nu vedeam cum aș putea să depășesc Podul Michelangelo și zona Liceului de Muzică, spațiu care era măturat de gloanțe. Spre miezul nopții primesc un telefon prin care sunt anunțat că a pornit o mașină către mine, să privesc pe geam și să cobor atunci când va opri în fața casei. Mașina a venit în următoarea jumătate de oră, era condusă de dr. Petru Deutsch, la vremea aceea stagiar, care se lipise de Terapia Intensivă și Urgențele spitalului. M-am urcat în mașină, Petru Deutsch a demarat în trombă, iar când am ajuns pe Podul Michelangelo, a stins farurile și mi-a spus să ne coborâm sub nivelul bordului mașinii, pentru a ne feri de gloanțe, în timp ce el conducea mașina cu viteză maximă, în linie dreaptă, prin zona aparent periculoasă dintre Liceul de Muzică și Complexul Studențesc. Strada era complet goală, atmosfera, de film polițist, dar la Urgență se lucra din plin. Am ajuns cu bine în curtea spitalului, iar bravada noastră din acea noapte a rămas subiect de amintiri „eroice”.

Victimele au continuat să vină chiar și după
execuția lui Ceaușescu

În ziua de joi, 21 decembrie 1989, în spital au intrat mai mulți procurori care ne-au interogat separat. Aveau o atitudine destul de rezervată, erau politicoși și ne păreau ușor descumpăniți, cel puțin cel cu care am interacționat eu, căruia, deși s-a prezentat, nu i-am reținut numele.

Mai departe, evenimentele au luat cursul pe care toți îl știm, dar, din păcate, victimele au continuat să vină la Spitalul Județean chiar și după execuția lui Nicolae Ceaușescu.

Ultima pacientă pe care am operat-o a fost o femeie venită în Timișoara în 27 decembrie și care a fost împușcată în hemitoracele drept, pe podul de la Fabrica de Țigarete. Prezenta o leziune a bifurcației bronșice, leziune ce a impus pneumonectomie dreaptă, dar, din nefericire, pacienta, care venise deja în șoc hemoragic și cu insuficiență respiratorie acută, nu a putut depăși situația.

În clinica noastră au fost tratați 61 de răniți cu plăgi împușcate complexe, la care s-au înregistrat 14 decese.

 Prof. dr. Lazăr Fulger este Șeful Clinicii a II-a ChirurgieSpitalul Clinic Județean de Urgență

„Pius Brînzeu” din Timișoara.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe