În opinia dvs., ca psiholog, de ce credeți că bărbații evită, în general, să meargă la medic?

Cred că mulți bărbați nu evită medicul doar din nepăsare, ci pentru că au fost educați, direct sau indirect, să își trateze corpul ca pe un soi de mașină care trebuie să funcționeze până se strică sau se oprește în drum. Atât timp cât „mai pot”, „mai duc”, „nu e chiar așa grav”, amână și evită. În spatele acestei amânări este adesea o combinație de frică, rușine și o credință destul de rigidă despre ce înseamnă să fii bărbat: să nu te plângi, să nu pari slab, să nu deranjezi, să nu ai nevoie de ajutor. În cabinet, văd uneori bărbați care ajung să vorbească despre sănătatea lor abia după ce corpul i-a forțat să se oprească: au atacuri de panică, insomnii severe, hipertensiune, dureri digestive, episoade de burnout sau de epuizare. Până atunci au încercat să normalizeze totul. „Așa sunt eu”, „am o perioadă mai grea”, „trece”, „nu am timp acum”. Problema este că uneori tocmai acest „trece” devine mecanismul prin care o dificultate care de fapt este tratabilă se cronicizează.

Cum se manifestă la bărbați stresul cronic?

La bărbați, stresul cronic nu apare întotdeauna sub forma unei fraze clare de tipul „sunt copleșit”. De multe ori se manifestă prin iritabilitate, nerăbdare, retragere, cinism, izbucniri de furie, nevoie de control sau printr-o senzație constantă că orice cerință în plus este deja prea mult. Bărbatul nu spune neapărat „nu mai pot”, ci poate spune „lasă-mă în pace”, „nu am chef”, „nu mă mai bate la cap”, „toți vor ceva de la mine”. Somatic, bărbații au tendința să simtă și să exprime stresul cronic prin tensiune musculară, dureri de cap, tulburări de somn, palpitații, probleme digestive, scăderea libidoului, oboseală permanentă sau dificultăți de concentrare. Uneori bărbații vin la terapie nu spunând „sunt stresat”, ci „nu mai dorm”, „mă enervez din orice”, „nu mai am răbdare cu copilul”, „mă doare stomacul”, „simt presiune în piept, dar analizele ies bine”. Corpul vorbește înainte ca omul să își dea voie să spună că îi este greu.

Dar epuizarea emoțională cum se manifestă?

Epuizarea emoțională este mai tăcută decât stresul. Stresul încă are energie, chiar dacă este o energie tensionată. Epuizarea vine cu o senzație internă de golire. Bărbații  nu mai au resurse, indiferent că vorbin de curiozitate sau disponibilitate afectivă. Devine prezent fizic, dar absent emoțional. Poate funcționa la muncă, poate face lucrurile necesare, dar nu mai simte că trăiește cu adevărat în propria viață. În cabinet, epuizarea emoțională apare des prin formulări simple, aproape banale: „nu mai simt nimic”, „nu mă mai bucur de nimic”, „vreau doar să fiu lăsat în pace”, „nu mai am chef nici de familie, nici de prieteni, nici de mine”. La unii bărbați apare ca retragere, la alții ca furie, la alții ca muncă excesivă, alcool, mâncat compulsiv, scroll interminabil sau refugiu în activități care îi țin departe de contactul cu propria stare.

De ce ajung bărbații de multe ori să nu recunoască manifestările stresului sau burnoutului?

Pentru că mulți bărbați au fost antrenați sau programați să recunoască și să valorizeze performanța, nu suferința. Știu când au livrat, când au ratat, când au fost eficienți, când au pierdut controlul, dar nu știu întotdeauna să numească oboseala emoțională, frica, tristețea, rușinea sau nevoia de sprijin. Dacă nu ai limbaj pentru ce trăiești, ajungi să interpretezi totul ca pe o problemă de voință: „sunt leneș”, „m-am înmuiat”, „nu mai sunt în stare”, „trebuie să trag mai tare”. Burnoutul este periculos tocmai pentru că poate fi confundat mult timp cu responsabilitatea. Omul spune „am mult de muncă”, „asta e viața”, „toți trecem prin asta”, dar în realitate sistemul lui nervos nu mai recuperează. Când munca devine singura dovadă a valorii personale, oprirea nu mai pare grijă față de sine, ci eșec. Și atunci mulți bărbați continuă până când corpul, relația sau psihicul cedează.

De ce este mai greu pentru bărbați să ceară ajutor de la un psiholog?

Pentru mulți bărbați, a cere ajutor psihologic se simte ca o expunere și o vulnerabilizare, iar asta se simte ca o slăbiciune. Credința de bază în multe cazuri la bărbați este ceva de genul „dacă apelez la ajutor, dacă am nevoie de ajutor, sunt slab” și niciun bărbat nu vrea să pară sau să fie slab. Nu pentru că nu ar avea nevoie, chiar au nevoie în unele momente, ci pentru că au fost învățați că nevoia este periculoasă. Să spui „nu mă descurc” poate atinge rușinea foarte adânc. Pentru unii, psihologul pare locul în care trebuie să recunoască exact ceea ce au încercat ani întregi să ascundă: că sunt speriați, triști, confuzi, singuri, obosiți sau că nu mai știu cum să fie soți, tați, parteneri, profesioniști. Dar terapia nu este un spațiu în care bărbatul își pierde forța. Dimpotrivă, poate fi locul în care învață să nu mai confunde forța cu închiderea emoțională. 
Vestea bună este că tot mai mulți bărbați ajung la terapie în ultimii ani. Nu vreau să generalizez, aceasta este o constatare empirică, o observație bazată pe evoluția clienților care ajung în cabinet. Eu, ca psiholog și ca terapeut, am observat o deschidere mai mare a bărbaților spre terapie în ultimii ani. Și nu vorbesc doar de București, sunt și mulți bărbați care muncesc în străinătate, de exemplu, și apelează la terapie online.

Cum se leagă sănătatea mintală de boli somatice frecvente la bărbați?

Legătura este foarte strânsă. Nu putem separa mintea de corp ca și cum ar fi două sisteme diferite. Stresul cronic activează constant sistemele de alarmă ale organismului: tensiunea musculară, sistemul cardiovascular, digestia, somnul, imunitatea, hormonii de stres. Dacă această stare se menține luni sau ani, corpul începe să plătească un preț. La bărbați eu am observat destul de frecvent somatizări digestive, cum ar fi dureri abdominale, reflux, colon iritabil sau senzație de nod în stomac, mai ales în perioade de conflict, presiune profesională sau anxietate mascată. Mai apar palpitații, presiune toracică, senzația de lipsă de aer, tensiune crescută, dureri de cap, dureri de spate, oboseală cronică sau scăderea imunității. Evident, orice simptom somatic trebuie evaluat medical, nu explicat automat psihologic. Dar atunci când investigațiile nu arată o cauză clară sau când simptomele se intensifică în contexte emoționale, merită explorată și componenta psihologică.

În societatea românească credeți că mai există ideea că bărbatul trebuie să fie „puternic”?

Oooo, da, și încă foarte mult. Din nou, observațiile mele sunt empirice, nu se bazează pe studii psihosociale sau sociologice, însă pentru mine ca psiholog este observabilă această presoiune pusă pe bărbați de a fi „puternici”. Poate nu întotdeauna exprimată deschis, însă este transmisă prin glume, prin modele de familie, prin așteptări sociale, ca de exemplu că bărbatul trebuie să rezolve, să ducă, să protejeze, să câștige, să nu se plângă, să nu fie „prea sensibil”. Problema nu este ideea de putere în sine. Avem nevoie de bărbați puternici, responsabili, prezenți. Problema apare când puterea este definită ca absență a vulnerabilității. O putere fără contact cu propria fragilitate devine rigiditate. Iar rigiditatea se rupe sau explodează. Un bărbat care nu are voie să spună că îi este frică va transforma frica în control. Un bărbat care nu are voie să plângă poate transforma tristețea în furie. Un bărbat care nu are voie să ceară ajutor poate ajunge să se izoleze exact atunci când ar avea cea mai mare nevoie de apropiere. 

Credeți că bărbații români își dau voie să fie vulnerabili? Să plângă?

Unii da, dar pentru mulți este încă foarte greu. Și nu pentru că nu simt. Bărbații simt și ei profund, doar că uneori au avut mai puține spații în care să învețe să exprime ce simt fără să fie rușinați. Mulți bărbați nu plâng nu pentru că nu au lacrimi, ci pentru că au învățat devreme că lacrimile îi pot costa respectul celorlalți. În terapie, când un bărbat plânge pentru prima dată, de obicei după își cere scuze ca i cum ar fi făcut ceva greșit. Sensibilitatea nu îl face pe bărbat mai puțin bărbat. Îl face mai viu, mai disponibil, mai conectat cu sine și cu cei apropiați.

Care sunt semnalele de alarmă pe care bărbații români le ignoră cel mai frecvent?

Cred că cele mai ignorate sunt schimbările de dispoziție care nu sunt recunoscute ca suferință psihică: iritabilitatea constantă, furia disproporționată, retragerea, pierderea interesului pentru lucruri care înainte contau, oboseala care nu trece, insomnia, consumul crescut de alcool, munca excesivă, lipsa de răbdare cu familia, sentimentul că viața a devenit doar o listă de obligații. Un alt semnal important este cinismul. Când un bărbat începe să spună despre orice că „nu mai contează”, „toți sunt la fel”, „nimic nu are rost”, poate părea doar obosit sau ironic, dar uneori acolo este o formă de depresie sau epuizare. La fel, corpul trebuie ascultat: palpitații, dureri digestive, tensiune, dureri de cap, scăderea libidoului, senzația de apăsare în piept sau atacurile de panică nu ar trebui tratate doar cu „lasă că trece”. Sunt și altele, dar acestea sunt poate cele mai frecvente.

Ce mesaj doriți să le transmiteți bărbaților care citesc acest interviu? 

Aș sublinia un lucru: sănătatea bărbatului nu înseamnă doar analize bune, forță fizică sau capacitatea de a munci mult. Înseamnă și somn, relații, capacitatea de a cere ajutor, contact cu propriile emoții, libertatea de a spune „nu sunt bine” înainte ca totul să se transforme într-o criză. Cred că avem nevoie să schimbăm felul în care vorbim despre bărbați și sănătate. Nu să îi patologizăm, nu să îi certăm că nu cer ajutor, ci să înțelegem ce i-a învățat să tacă. Mulți bărbați nu au nevoie să li se spună încă o dată că trebuie să fie puternici. Au nevoie să audă că pot fi puternici și atunci când se opresc, când merg la medic, când intră în terapie, când plâng, când spun adevărul despre ei. Uneori, cel mai matur gest de masculinitate nu este să duci totul singur, ci să nu îți abandonezi propria sănătate.