Șeful
meu dintr-o perioadă a vieții, profesorul doctor B. Duțescu, redactor șef la
reînființata gazetă Muncitorul sanitar*, organ al
Ministerului Sănătății și al Uniunii Sindicatelor Sanitare, când mă chema să-mi
„traseze o sarcină”, îmi dădea și câte o carte „de recenzat”. Nu era
întotdeauna vreo monografie sau lucrare medicală, ci se întâmpla să fie vreun
volum de memorii al câte unui medic, trimis la redacție de autor, care – dacă
trecuse prin furcile caudine ale „autocenzurii” editurilor – putea fi
prezentat, fără emoții, și în prea obsecviosul nostru săptămânal. Cu acest
prilej, astăzi venerabilul iatroistoric, repeta mucalit, vorbindu-mi ca la
Cândeștii de Dâmbovița: „Scumpule, am observat că doctorii, după ce ies la
pensie vor parcă să uite de Medicină și se apucă mai toți să scrie cărți de
Istoria medicinei… Și mă întreb de ce?”.
Avea
dreptate. Ba chiar, lucru curios, chirurgii-pensionari – care prin profesia lor
dură, îndelungat exercitată, păreau mai puțin înclinați a-și „pierde timpul”
rămas cu medalioane de iatroistorie ori memorialistică – se luau la întrecere
cu psihiatrii, cunoscuți ca fraternizând adesea cu scrisul artistic. Iar după
Decembrie ʼ89 această „competiție” mi s-a părut că se ascute. Victor Gomoiu,
celebrul iatroistoric a fost chirurg, „strămoșul” C. D. Severeanu a scris
amintiri întinse pe mai multe decenii din îndelungata sa viață, iar o seamă de
ași ai bisturiului sau medici „cu profil chirurgical”, după depășirea hotarului
temporal al carierei, au scris lucrări de istorie a specialității practicate,
memorii, jurnale, eseistică (unii chiar și romane) – cărți de care uneori m-am
ocupat: Setlacec, Toader, D. Pascu, Cr. Mircioiu, P. Cernea, N. Botezatu, O.
Unc, D. Sarafoleanu, A. V. Ciurea.
Din
punctul meu de vedere este o muncă onorantă – aș zice chiar o datorie pentru posteritate
– ca vârfurile specialităților medicale să compună astfel de lucrări, chiar
dacă pretențiile „literare” nu sunt în acest context întotdeauna satisfăcute
iar unele scrieri dau impresia unor „rapoarte de activitate”.
E
rândul profesorului Viorel Tode, de la Universitatea „Ovidius” din
Constanța, fost șef al Clinicii de urologie (1986–2007) de la Spitalul de
Urgență „Sf. Apostol Andrei”, cu multe titluri academice, între care și acela
de președinte al Comisiei de Istoriografie a Urologiei din cadrul Asociației
Române de Urologie. Profesorul oferă cititorului File din Istoria
urologiei românești (1909–2017. 108 ani de urologie în România) lucrare
apărută la Editura Universitară „Carol Davila” în 2017 (coincidență sau nu, în
momentul când profesorul Tode împlinea 80 de ani, deloc arătându-i!).
Pe
copertă, două nume, cel binecunoscut al acad. Ioanel Sinescu, rector al
Universității de Medicină și Farmacie din București, președintele Asociației
Române de Urologie, director al Centrului pentru Uronefrologie și Transplant
Renal de la Institutul Clinic „Fundeni”, președintele „Fundației Medicale
«Prof. Petre Herescu» pentru Urologie și Transplant Renal” și cel al prof.
dr. Viorel Tode. Cel de-al doilea, în „Cuvânt înainte” se declară copleșit
de „marea responsabilitate în a deschide prima pagină scrisă despre istoria
urologiei românești”, încercând totuși mulțumirea de a se fi implicat în acest
proiect, care „demonstrează că urologii români își respectă trecutul și își
stimează părinții spirituali”, sperând că volumul va constitui și un mijloc de
educare a tinerilor specialiști în domeniu, „care trebuie să conștientizeze
faptul că istoria noastră face cinste științei românești”. Prefațatorul
încheie, propunând ca această carte să fie dedicată centenarului României Mari
– 1918–2018, nădăjduind că viitoarele ediții vor consemna progresele deosebite
ale Asociație Române de Urologie.
Prof.
dr. Viorel Tode își asociază ca autori urologi din 35 de centre universitare,
spitale și secții județene, inclusiv din capitala Republicii Moldova, care,
singuri sau în colaborare realizează cele 39 de capitole ale reeditatei
Istorii. Aceste capitole sunt microbiografii ale unor antecesori ori texte in
memoriam și, în subsidiar, cuprind informații uneori dezvoltate – despre nașterea
și evoluția unor clinici și secții de urologie. Drumul deschis de Petre Herescu
– ctitorul urologiei românești (despre care scrie în unul dintre primele
capitole prof. dr. Viorel Tode în asociere cu dr. Ionuț Poinăreanu, de la
Universitatea „Ovidius” din Constanța) va fi continuat de: Nicolae Hortolomei
(autori, aceiași doi constănțeni); Theodor Burghele ( prof. dr. Viorel Jinga,
Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”); Gh. Olănescu (prof. dr.
Petrișor Geavlete, dr. Doru Soroiu și conf. dr. Bogdan Geavlete, Spitalul
Clinic de Urgență „Sf. Ioan”, București); E. Țeposu (prof. dr. Ioan Coman –
Spitalul Clinic Universitar Cluj-Napoca și Demostene Șofron); Iosif Bulbuca
(dr. Răzvan Bardan și dr. Alin Cumpănaș, Spitalul Clinic Județean de Urgență
„Pius Brînzeu”, Timișoara); Oscar Franke (prof. dr. Cătălin Pricop, Spitalul
Clinic „Dr. C. I. Parhon”, Iași); Valentin Neagu („Schiță de portret”, prof.
dr. Viorel Jinga); Eugeniu Proca („creatorul școlii urologice moderne din țara
noastră”, despre care ni se promite o monografie redactată de acad. Ioanel
Sinescu); Dorin Nicolescu (în capitolul: „Clinica de Urologie Târgu Mureș”, sub
semnăturile profesorilor doctori Orsolya Mártha, Radu Mihail Boja, Virgil
Gheorghe Oșan); Petre Georgescu („Patronul Chirurgiei oltenești”, prof. dr.
Corneliu Sabetay); Petru Drăgan (dr. Alin Cumpănaș, dr. Răzvan Bardan); Nicanor
Mânecan și Cicerone Filimon (ambele capitole, de dr. Cătălin Pricop); conf. dr.
Dragoș Bocancea (prof. dr. Petrișor Geavlete, dr. Edmond Constantinescu, conf.
dr. Dragoș Georgescu, conf. dr. Bogdan Geavlete), Golimbu, Blaja și Ioanid. În
substanțiale capitole se vorbește despre „Revista Română de Urologie” (prof.
dr. Viorel Tode, dr. Ionuț Poinăreanu) apărută în 1934, dispărută în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial, unificată cu cea de „Chirurgie” în perioada
de după 1954 și renăscută după ʼ89, editor fondator fiind acad. Eugeniu Proca
și redactor-șef acad. Ioanel Sinescu. O poveste devenită realitate este cea cu
privire la recunoașterea specialității de Pediatrie urologică. Deși conturată
ca o specialitate cu un conținut distinct printr-o patologie specifică, abia în
1998 are loc la București prima întâlnire dedicată exclusiv urologiei
pediatrice. Numeroși urologi din Capitală, din alte centre universitare (Iași,
Timișoara), după exemplul și la sugestia unor specialiști străini au conlucrat
la conturarea acestei subspecialități. În continuare, prof. dr. Dan Mischianu
contribuie cu un frumos articol la rememorarea figurii bunului profesor doctor docent
Pavel Simici, un „senior al chirurgiei române a secolului al XX-lea”, dr. Tudor
Radu (Spitalul Clinic „Prof. dr. Theodor Burghele”) își amintește de profesorul
dr. Niculae Noica, iar dr. Nicolae Calomfirescu scrie istoria Spitalului „Prof.
dr. Dimitrie Gerota” – „punte urologică peste ani, 1907–2017”.
Capitolul
care dă și titlul cărții este unul important – alături de figurile înaintașilor
și punctarea evenimentelor care au marcat evoluția urologiei românești, autorii
(prof. dr. Viorel Tode, dr. Ionuț Poinăreanu) amintesc, poate pentru prima oară
fără inhibiții, pe reprezentanții urologiei naționale care stabilindu-se în
străinătate au făcut cinste școlii românești, precum: Mircea Golimbu și Harri
Ioachim (New York), Ion Albescu (Germania), Dinu Dimitriu (Canada), Erwin
Walter Rugendorf (Germania), Ovidiu Marina, Alexandru Placa și Ion Temeliescu
(Franța).
Lucrarea
anunțată apare în excelente condiții tipografice, e bogat ilustrată, dispune de
o cronologie a principalelor momente din evoluția urologiei și un index de
nume, acestea din urmă datorându-se inginer Ștefania Gheorghe, tehnoredactor.
*Muncitorul sanitar a
fost înființat în iunie 1948, desființat la 5 mai 1974 și reînființat la 10
octombrie 1979 (redactor șef, B. Duțescu).
