Dacă ne imaginăm un pătrat
împărţit în patru pătrate, din care figurăm doar colţurile, adică punctele unde
se întâlnesc laturile imaginare ale celor patru pătrate, vom obţine nouă
puncte, opt dintre ele pe laturile pătratului mare – în colţuri şi la mijloc – şi
unul în centru. Un test vechi de inteligenţă cerea subiectului să 
unească cele
nouă puncte, din patru segmente de linie dreaptă, fără să ia creionul de pe
hârtie şi fără ca linia să treacă de două ori prin acelaşi punct. Rezolvarea
este posibilă doar dacă subiectul va ieşi din interiorul suprafeţei delimitate
de cele nouă puncte (a se vedea şi figurile alăturate). Tâlcul încercării bate
însă dincolo de problema în sine: adesea, în situaţii de viaţă, adevăratele
rezolvări pot fi găsite doar dacă putem privi lucrurile şi din perspectiva
celorlalţi, ieşind în afara cadrului de multe ori limitat al propriului
domeniu...
Aveam să redescopăr
acest adevăr simplu, axiomatic chiar, în timpul unui interviu cu prof. dr. Dorin Chiseliţă, şeful
Clinicii de oftalmologie din Spitalul de Urgenţă „Sf. Spiridon“ şi şeful
Disciplinei oftalmologie de la Facultatea de Medicină din Iaşi.
– Domnule
profesor, aţi intrat în Clinica de oftalmologie sub directa îndrumare a
profesorului P. P. Vancea, începând din
1982, adică de 30 de ani. Ce s-a
schimbat de atunci?
– A crescut calitatea actului medical, legată
de deschiderea spre Occident după 1990, o bună parte din doctori a trecut în
sistemul privat, au făcut împrumuturi, şi-au adus tehnologie de ultimă oră,
logistica s-a îmbunătăţit; cea mai importantă schimbare ţine însă de calitatea
actului medical – diagnostic, intervenţii, tratament, urmărirea pacienţilor –
un motor important în calitatea actului medical reprezentându-l competiţia.
N-ai cum să fraudezi, trebuie să te autodepăşeşti, să fii în faţă, altfel nu te
caută pacienţii... Dar competiţia reală a fost dată de dezvoltarea sistemului
privat, de şansa pacientului de a-şi alege doctorul şi a doctorului de a
investi şi pune accentul pe calitate. Există şi o competiţie nescrisă între clinici,
între centrele universitare, o competiţie istorică, e bună...
– Dacă
faci o greşeală, se duce vorba ca de popă tuns, vorba lui Creangă. Dar se duce
la fel şi când faci o operaţie reuşită?
– Da, se răspândeşte vorba şi atunci. Chiar
dv. îmi povesteaţi cum aţi ajuns să-mi solicitaţi acest interviu, pornind de la
anume persoane operate în diverse locuri din ţară...
– Dacă
ar fi să duc această idee dincolo de limitele ei iniţiale şi să dezvolt primele
observaţii făcute asupra unui „lot“ de foşti pacienţi ai unor clinici/medici,
ar fi cazul să mă opresc şi la o altă constatare: cei care au plecat la drum cu
încredere în medici au trecut mai uşor şi cu rezultate foarte bune peste operaţie;
ceilalţi, mai temători, cu frici, parcă şi-au atras asupra lor o suită de
ghinioane... Cum vedeţi dv. această situaţie?
– Aţi deschis o temă de tratat şi, cred,
importantă... Trebuie să recunosc, cu o anumită amărăciune, că puţintel s-a
schimbat şi relaţia dintre medic şi pacient.
– În rău?
– Nu, spun cu amărăciune, sentimental
vorbind... Relaţia medic–pacient în momentul de faţă mi se pare o relaţie
corectă, echilibrată, cu excepţia, să zicem, a micilor stringenţe care apar
prin mass-media.
– Ce
înţelegeţi dv. prin aceasta?
– Pacientul vede în doctor un profesionist,
care trebuie să-i rezolve o situaţie, doctorul vede în pacient un semen de-al
lui sau chiar se pune chiar în pielea lui, căruia trebuie să-i ofere un
serviciu medical de cea mai bună calitate. Dar să revin la cuvântul amărăciune.
Înainte vreme, pacientul avea un respect mai mare faţă de doctor, faţă de
doctorul în vârstă şi aşa mai departe. Era în cutuma românească: un pacient,
mai des dintre cei vârstnici, să vină şi să spună: „Săru’ mâna, domn’ doctor!“.
Nu pare plăcut la prima vedere, dar arăta o anumită relaţie de substrat. Omul
acela îl învestea pe doctor cu profesionalism, responsabilitate, dacă vreţi cu
tot ce ţine acum de acel termen atât de vag definit – „calitatea actului
medical“...
– Şi
astăzi?
– Aproape că nu mai există asemenea termeni
în relaţia dintre doctor şi pacient. Profesionalismul puţintel a îndepărtat
sentimentele, relaţia sufletească. Vorbim despre alte generaţii, posibilităţile
de informare sunt altele. Nu aş spune că acest lucru a generat o lipsă de
respect. Dar, în atitudine, constat o diluare a respectului. Ca să fiu corect,
în momentul de faţă, medicul e considerat un tehnician. Şi asta nu corespunde
adevăratelor stări de fapt. Medicina este o îmbinare armonioasă între artă şi ştiinţă.
Nu putem să scoatem din această ecuaţie cuvântul artă şi nici darul doctorului
de a oferi pacientului îngrijire, nici abilitatea lui, înzestrarea, talentul...
Or, astea nu sunt lucruri care se cuantifică, astea nu sunt lucruri care se plătesc
şi nici nu se cer plătite, dar, neglijându-le, cred eu, începem să pierdem.
Când intrăm în scheme terapeutice, în scheme lingvistice, în protocoale, în
lucruri tehnice... şi când noi explicăm pacientului ce se poate întâmpla, care
este parcursul... ceva nu e cum trebuie. Din punct de vedere medical şi deontologic,
este absolut corect, numai că, relaţional, aceasta nu este nuanţa caldă,
sufletească a dialogului. Este doar aspectul tehnic, profesionist. Încărcătura
emoţională în momentul de faţă este mai redusă.
Frica din sala de operaţie
– Ce
rol are încărcătura emoţională pentru
dv.?
– Este foarte important, de exemplu, să simt
că pacientul are deplină încredere în mine. Este, de asemenea, foarte important
să îl văd că înţelege şi acceptă momentele grele pe parcursul evoluţiei unei
boli sau unui tratament, la care eu sunt parte. Îmi place să-mi văd propriul
pacient optimist. Şi ceea ce eu pot să ofer în schimbul acestei aprecieri
afective este coparticiparea mea, alta decât cea strict tehnică, la acest
proiect continuu pentru mine: relaţia mea cu pacientul... 
Să-l conving pe
pacientul meu că se găseşte în faţa unei persoane sigure pe ceea ce face, să-mi
ascund propriile trăiri şi emoţii vizavi de parcursul actului chirurgical sau
medical. Emoţii avem în fiecare zi....
– Ce
faceţi cu emoţiile dv.? Le puteţi ascunde? E sănătos să le ascundeţi?
– Probabil, sunt într-un fel controlate...
Foarte mulţi pacienţi mă întreabă: „Dar operaţia pe care o faceţi e una de
rutină; am înţeles că o faceţi de o mie de ori pe an...“. Şi eu le spun: „Pe măsură
ce trece vremea, şi, să zic eu, contabilizez operaţiile pe care le-am făcut şi
aşa mai departe, fiecare caz pentru mine este unul special. Eu nu-l cataloghez
ca fiind simplu sau complicat, pentru mine cazul este special. Mesajul este de
a individualiza situaţia. Îmi mai spun pacienţii înainte de operaţie: „Îmi este
frică, domnule doctor!“. Şi le răspund: „Şi mie, la fel!“. Şi ei sunt contrariaţi:
„Cum adică să vă fie frică?!“. Şi eu le spun: „În clipa în care va dispărea
frica din mine, atunci va trebui să decid să nu mai intru în sala de operaţie“.
Cu alte cuvinte, participarea emoţională este prezentă. Este controlată, să
zicem, în comunicarea cu pacientul, da’ o simţi, o simţi la fiecare intervenţie
chirurgicală...
– Câţi
pacienţi aţi avut?
– Probabil că în viaţa mea oftalmologică am
operat un număr de oameni echivalent cu populaţia oraşului Târgu Frumos: peste
30.000! Şi am consultat în aceeaşi perioadă de timp o populaţie echivalentă cu
cea a judeţului Iaşi, poate chiar spre un milion de cazuri.
– Asta
înseamnă şi experienţă?
– Am
urât cuvântul experienţă la începutul intrării mele în medicină. Fiind foarte
citit, foarte instruit, şef de promoţie, realizam că nu puteam totuşi să depăşesc
o anumită barieră. Şi această barieră era lipsa de experienţă. Şi am urât acest
cuvânt, pe care, ulterior, l-am înţeles şi l-am acceptat... Şi, uitaţi-vă, în
momentul de faţă divinizez termenul de experienţă. Din fericire, medicina nu
este precum domeniul IT, unde o minte superbă, strălucitoare, poate să se
remarce foarte repede. Medicina înseamnă, în fond, diferenţa între suma pacienţilor
avuţi şi suma eşecurilor. Şi lucrul cel mai important este grija faţă de
pacient...
Principii de etică elementară
– Şi
am omis să vă spun că, în relaţia mea cu pacientul, el trebuie să vadă în mine
un om sigur, care-i oferă calitate actului medical, acesta este lucrul pe care
eu doresc ca el să-l simtă. Şi să nu-mi simtă îndoielile, să nu simtă limitele
cunoaşterii noastre, să nu simtă limitele tehnologiei, iar eu, niciodată în
relaţia cu el, nu trebuie să-i dau dovadă de superioritate... Este un principiu
de etică elementară: eu să nu-l tratez pe el din poziţia unuia care ştie tot.
El este într-o situaţie critică, boala e o situaţie critică, e prea mult să
adâncesc şi eu acest sentiment.
–Vă rog să traduceţi cele spuse acum. Simt
doar că mergeţi către o zonă extrem de interesantă şi sensibilă a relaţiei
medic–pacient şi nu numai a unei astfel de relaţii...
–
Vreau să spun că nu trebuie ca eu să profit de competenţa mea profesională şi
de autoritatea pe care o am, încercând să-i arăt că el îmi este inferior mie ca
relaţie umană.
–Care ar fi riscul, dacă aţi face o
asemenea greşeală?
–
Nu este etic să-l consideri pe el, într-un astfel de moment, ca un obiect de
lucru... Eu trebuie să-l consider egalul meu şi să nu-mi demonstrez superioritatea
alta decât cea profesională şi nu altfel demonstrată decât în plan strict
profesional. Nu-mi pot permite, n-am dreptul să discut cu el în termeni:
„Dumneata nu înţelegi...“, „Dumneata nu pricepi lucrurile astea...“, „Lasă-mi
mie grijile astea...“ şi aşa mai departe. Simplul fapt de a folosi în discuţia
cu pacientul o astfel de replică: „Dumneata nu pricepi...“ înseamnă a te plasa
pe o poziţie de superioritate. Pentru acel om este o umilire. În faţa unei
astfel de replici, el nu se mai poate simţi, uman vorbind, egal cu tine. Dacă
relaţia mea cu pacientul este una de egalitate, atunci şi încrederea lui în
actul meu este mult mai mare. Aderenţa lui la proiectul meu este mult mai
puternică.
– Şi are consecinţe acest fapt? Se vindecă mai
repede? În ce momente, în timpul operaţiei sau după, vă ajută optimismul sau
încrederea lui?
Optimiştii şi...
pesimiştii
–
(...) Să discutăm despre un pacient care este optimist. Şi care spune că e
optimist şi căruia îi explici: „Uite, boala pe care o ai pune anumite probleme,
poate să determine anumite complicaţii“, iar el spune: „Da, înţeleg. Şi eu cred
că o să trecem peste ele cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul dumneavoastră“.
E un aspect al lucrurilor, în cazul când pacientul e optimist. Şi, de regulă,
pacienţii din această categorie trec cu succes. Vin alţi pacienţi, cărora, la
fel, le explici. Şi ei spun: „Şi dacă mi se întâmplă şi mie chestia asta?“. Şi
mai adaugă: „Eu am auzit că rezultatele nu sunt cele mai bune în boala, afecţiunea
aceasta?!“. Adică se referă la cazul lor. Sau: „Am mai fost şi la alţi
oftalmologi şi mi-au spus nu ştiu ce...“. Informarea, sigur, este foarte bună.
Dar...
– Pacientul pesimist îşi sistematizează
informaţiile pe partea negativă a lucrurilor...
–
Asta e problema! Sunt unii pesimişti din fire. Ştiu pacienţi la care actul
medical a decurs normal, nu pot să spun excepţional, dar lucrurile s-au
finalizat prost, spre deosebire de alţi pacienţi optimişti, la care actul
medical a avut să zicem „elemente controversate“ şi în care succesul final a
fost constant bun. De asta am spus că, în relaţia dintre medic şi pacient, este
foarte important ca pacientul să aibă încredere, iar medicul să ştie să o obţină.
Am trăit situaţii când relaţia medic–pacient se consolidează într-o secundă. Ca
dragostea la prima vedere. Or, lucrurile astea nu pot fi explicate altfel decât
intrând pe un tărâm care
pentru mine e mai puţin clar, al meditaţiilor,
psihologiei şi aşa mai departe. Eu încă rămân un om al lucrurilor precise, mai
degrabă riguroase, prefer să las acest subiect de discuţie să fie dezvoltat de
psihologi. Poate că latura emoţională a relaţiei medic–pacient ar merita
cercetată...
– Observaţiile dv., în mii de cazuri operate,
în sutele de mii sau poate la un milion de pacienţi consultaţi, pledează pentru
importanţa unor asemenea cercetări...
– Mă
bucură că am canalizat acest interviu tocmai spre această zonă. Sigur, noi, ca
medici, avem grijile noastre legate de ceea ce înseamnă instrucţie cotidiană,
performanţă sau abilităţi, parcursul nostru profesional. Dar, lăsând la o parte
lucrurile acestea, esenţială rămâne relaţia mutuală dintre medic şi pacient.
Esenţială! Calitatea relaţiei medic–pacient este o sursă consistentă a
succesului. De aici, din această relaţie, vin diferenţele. De aici vine
performanţa. Pe această zonă lucrează
şi o parte importantă a experienţei personale. Nici nu prinzi de veste cum şi
când o observaţie (şi-apoi alta, şi alta...) devine reflex, gest, subtilitate,
vorbă spusă la momentul potrivit.
Maestrul şi libertatea
– Aţi
lucrat mult timp împreună cu profesorul P. P. Vancea? Câţi ani?
– Da. Am lucrat în perioada 1982–1995,
ultimul an marcând şi momentul când profesorul s-a retras din activitatea
universitară. A rămas în continuare ca medic practician. Am lucrat şi am
colaborat cu profesorul Vancea până când a murit, în 2006. A fost un om
formidabil, iar pentru mine o experienţă formidabilă...
– Cum
era profesorul Vancea?
– Un om inteligent, liber, un doctor
deosebit şi un cercetător exemplar... Era o persoană extrem de inteligentă şi
de şarmantă, colocvial, extrem de prietenos. Spre deosebire de tatăl lui,
membru corespondent al Academiei Române, bun oftalmolog, dar extrem de rigid,
cu educaţie militară. Ştiţi ce-mi spunea: principala mea grijă este să nu repet
greşelile lui taică-meu. Şi una din prostiile pe care considera profesorul (şi
maestrul meu) că le-ar fi făcut tatăl lui era o relaţie extrem de conflictuală
cu colegii din breaslă. Or, această relaţie conflictuală puţintel s-a răsfrânt
asupra fiului, Petre P. Vancea. Iar el a avut grijă să întreţină o relaţie de
amiciţie cu toţi şefii de clinică. Eu vreau să vă spun, ceea ce nu se mai
întâmplă în momentul de faţă, erau adversităţi între şefi de clinică, până la
moarte. Nu se salutau, nu discutau, nu participau la aceleaşi conferinţe, era o
atmosferă... Acum, atmosfera este mult mai lejeră, atunci nu... De multe ori,
asemenea adversităţi au dispărut, ceea ce este un lucru bun. Este aici, vedeţi,
şi problema libertăţii. Libertatea intervine nuanţat, de la caz la caz.
Profesorul Vancea-fiul era inteligent, liber în gândire, îi plăcea muzica,
jazul, avea un discurs plăcut, coerent, distins; era un intelectual de clasă.
Dar mie profesorul P. P. Vancea mi-a lăsat amintirile cele mai importante, prin
faptul că mi-a dat libertate deplină. Fireşte, cu un anume risc: dându-mi şansa
să fac ceea ce vreau, am făcut realmente ceea ce am vrut. Dar dându-le aceeaşi şansă
şi altora, lucrurile n-au mai stat la fel, alţii nu s-au realizat...
– Doar
oamenii cu adevărat puternici îşi pot gestiona propria libertate...
–
Dându-ţi independenţă totală şi nemaiexistând, să zicem, controlul sau
mijloacele de coerciţie, un feedback important pentru unii, activitatea lor s-a
diluat. Pentru mine a fost o şansă, fiind un luptător, ştiind care-mi este
misiunea, eu n-am avut nici cea mai mică problemă. Nefiind controlat, m-am
putut dezvolta. Nu mă întreba nimeni dacă citesc, dacă mă informez, dacă fac
asta, şi asta, şi asta. Nu! Aceasta a fost şansa mea: mi-a dat ceea ce el
credea că trebuie unui doctor, libertatea. În plus, profesorul era un cercetător
formidabil...
O viaţă trăită în şi pentru oftalmologie
– În
ce sens era un „cercetător formidabil“?
– Prin ceea ce profesorul a intuit, încă de
pe la 1965, când intra în oftalmologie: idei dezvoltate ulterior, unele dintre
ele, vreau să vă spun, nici în momentul de faţă nu sunt rezolvate. Sunt şi astăzi
probleme de frontieră în cercetările din oftalmologie. Şi sunt probleme
calde...
– De
exemplu? Puteţi dezvolta o astfel de temă?
– De
exemplu, în glaucom, o boală asimilată la modul general termenului de „presiune
intraoculară crescută“. Profesorul şi-a trăit perioada când era aşa-numitul
„glaucom tonometric“, ceea ce în accepţiunea de atunci însemna presiune mare,
deci glaucom. Or, profesorul nu a acceptat termenul acesta. Şi, ulterior, s-a văzut
că sunt glaucoame cu tensiune normală. Ba sunt presiuni intraoculare crescute
la pacienţi care niciodată nu fac glaucom. Şi încă de pe atunci, profesorul
Vancea s-a gândit că fiecare dintre noi avem o „presiune intraoculară
individuală“ şi a introdus acest termen de „toleranţă presională oculară
individuală“, adică fiecare dintre noi are o anume presiune. O presiune scăzută
pentru mine poate să fie nocivă faţă de aceeaşi presiune scăzută pentru dv.,
când nu e nocivă. Şi nu numai că a introdus acest termen, dar a încercat să-l şi
cuantifice... În momentul de faţă, nu mai folosim termenul de presiune oculară
individuală, ci folosim un termen englezesc, „target IOP (intraocular pressure)“, care înseamnă presiune
intraoculară în sarcină/în regim de funcţionare...
– Aceeaşi Mărie cu altă pălărie...
–
Exact. Dar şi acest parametru, „target
IOP“, abia dacă putem s-o estimăm, nu o putem calcula. Profesorul Vancea
încercase, încă de pe atunci, să o calculeze. Dotat cu o intuiţie genială, a
încercat să rezolve o problemă care nu este rezolvată nici în momentul de faţă.
A muncit, din ce ştiu eu, peste 20 de ani la acest proiect... Bine, el s-a
concretizat în lucrări prezentate în străinătate, în teze de doctorat, dar nu a
avut succesul pe care l-ar fi meritat. Nu erau pe atunci şansele zilelor
noastre, acum sunt alte posibilităţi de a comunica, de a deschide proiecte,
colaborări. Atunci însă...
– Continuaţi acest proiect?
– În
momentul de faţă, conceptul s-a schimbat totalmente... Cercetările sunt
altele, standardele de cercetare sunt altele. Nu mai putem să ne pliem cu acelaşi
vechi proiect. În ce mă priveşte, urmând tradiţia maestrului meu, am rămas cu
acest interes deosebit pentru glaucom şi nu numai pentru glaucom... Sunt
lucruri de care să-mi amintesc cu plăcere, este o viaţă trăită în şi pentru
oftalmologie, sunt 30 de ani de activitate...
– Se spune – e deja un postulat – că meseria
se fură, nu se învaţă. În specialitatea dv., ce se învaţă totuşi din cărţi şi
ce doar din activitatea practică, alături de cei care au experienţă?
– Eu
sunt un împătimit al cărţii, cred în rostul educaţiei şi cred, pornind de la
această platformă, că lucrul cel mai important este educaţia şi instrucţia
continuă. Şi-apoi, al doilea lucru ca importanţă, având informaţii de bază din
literatura ştiinţifică, este să încerci la fiecare caz pe care-l ai să vezi cum
se aşază acel caz în raport cu informaţiile avute, care îi sunt particularităţile...
Şi încetul cu încetul, devii tu însuţi, se face o simbioză între practică şi
cunoaşterea teoretică. Nu se poate una fără cealaltă. Şi, pe măsură ce experienţa
ta creşte, vezi tot mai uşor ce are particular fiecare pacient nou. Poţi
individualiza cazul, descrierea lui, şi în consecinţă diagnosticul şi
tratamentul...
– Şi rolul profesorului?
– În
zona de practică, profesorul intervine în situaţii din ce în ce mai dificile,
el încearcă să-ţi ghideze parcursul tău profesional, pe perioada rezidenţiatului
şi pe urmă, în clinică. Şi avantajul de a sta lângă un om care are experienţă
rezidă şi din faptul de a afla adevăruri altfel spuse... Doctorul cu experienţă
poate să spună: „Într-o anume situaţie trebuie făcut asta“. Cartea nu o să spună
„în asemenea situaţie“ şi nici nu o să tipărească afirmaţia cu litere de-o şchioapă
sau să le boldească... Sunt propoziţii scurte sau fraze sau chiar gesturi –
elemente de comunicare nonverbală – ce exprimă chintesenţa unei atitudini, iar
acea atitudine este rezultatul unei munci de-o viaţă. Aşa ceva nu poţi găsi în
carte, în nicio carte...
Valoarea maestrului,
prin discipoli
– Dv. cum procedaţi?
– Eu
le spun uneori câte o glumă, dar care are un anume substrat; în transplantul de
cornee, o intervenţie chirurgicală suficient de laborioasă şi de delicată –
întreb doctorii care sunt în jurul meu şi mă asistă: „Ştiţi care este cel mai
important lucru în operaţia de transplant de cornee?“. Unul spune una şi altul
alta, iar eu le zic: „Nu, trebuie să ai grijă de vârful acului, să nu-l toceşti...“.
Pentru că operaţia se încheie cu o sutură perfect făcută şi-atunci tu trebuie să
ai grijă de ac. Este ultimul lucru în angrenaj, dar în această „comutare“ stă şi
farmecul şi rostul replicii... Sunt lucruri pe care le înveţi auzindu-le, văzându-le,
făcându-le...
– Şi doar „auzindu-le, văzându-le, făcându-le“
la momentul potrivit...
– Şi
– de ce să nu recunoaştem? – cel care are urechi, ochi, minte pentru medicină,
care „calcă a doctor“, dacă e să parafrazez acea sintagmă „calcă a popă“, merge
mai departe... De pe urma unui doctor cu experienţă – să audă ce spune, să vadă
dincolo de cuvinte, să asimileze şi nu doar ca depozitar de informaţii ci să
introducă în practica lui lucrurile astea – atunci, da, se poate merge mai
departe...
– Valoarea unui maestru o dă, o dovedeşte cu
adevărat doar discipolul...
–
Sigur, discipolul va adapta cele preluate la propria lui fire. Este şi marele
avantaj, să vezi cum face, să-i vezi mişcările, poate chiar ceea ce se află în
spatele unei anumit gest. Intervine libertatea. Altfel am produce roboţi pe
bandă.
– Ce urmează?
– Să
te duci acasă şi să scrii ce a mai spus printre rânduri, acolo, profesorul. Şi
să-ţi aminteşti: nu face cutare, nu pune acolo nu ştiu ce preparat, vezi că un
anume medicament are nu ştiu ce efecte dacă pacientul e cu...
– Aveţi un asemenea jurnal al dv.?
– Eu
n-am avut, n-am ţinut niciodată un jurnal. Ţin minte. Îmi amintesc de un
profesor celebru la Clinica medicală, profesorul Ion Negoiţă, internist. Îi plăcea
să i se scrie replicile. Dacă cineva s-ar apuca să-i culeagă din aceste ziceri
ale lui, realmente ar fi o lucrare utilă. Sunt interesante, sunt şi plăcute...
Eu îmi amintesc de pe vremea când eram student. La o vizită, a venit la un caz,
doctorul explica aşa, aşa, aşa şi a spus să scrie acolo: „Înclin să cred, dar
nu accept“...
– Ce înseamnă, în oftalmologie, a fi bun?
– Eşti
bun şi atunci eşti mai bun, când laşi în locul tău pe cineva, o echipă
consolidată, care să ducă lucrurile mai departe. Am fost mândru că sunt din
Clinica de oftalmologie Iaşi: în tinereţea mea, această clinică a fost un
„brand“...
.jpg)
