Icterul (gr. ikteros) caracterizează coloraţia galbenă a tegumentelor, conjunctivelor, mucoaselor şi a produselor de excreţie din cauza creşterii concentraţiei plasmatice a metaboliţilor pigmenţilor biliari (1–3). Este pus în evidenţă la examenul fizic al tegumentelor şi conjunctivelor şi este asociat, în general, cu bolile ficatului şi ale tractului biliar. Este vizibil la nivelul sclerelor când bilirubina depăşeşte concentraţia plasmatică de 34 µmol/L (2 mg%), iar la nivelul tegumentelor – 80 µmol/L (5 mg%). Icterul cutanat trebuie deosebit de coloraţia dată de: ingestia excesivă de caroten, tratamentul cu mepacrină şi expunerea excesivă la fenoli.

   Sindromul icteric era cunoscut de Hipocrate (460–370 î. Hr.). Cea mai veche scriere din „Corpus Hippocraticum“ pare să fie tratatul „Despre natura omului“ (Perì physios anthrópou), în care se vorbeşte despre cele patru umori: pituită, sânge, bilă galbenă şi bilă neagră (4). Aceasta „este natura corpului şi prin aceste elemente se manifestă suferinţa sau sănătatea“ (5). În „Aforisme“ (IV 62; IV 64; V 72) găsim referiri la icter, precum: „Ictericii afebrili, cu ficat dur, au prognostic prost“ (6). Aristotel denumea bila „melancolie“, sugerând că bila neagră era prezentă în stările depresive (7). Studiul componentelor bilei a început în urmă cu trei secole, iar izolarea constituenţilor majori ai bilei, sărurile biliare, s-a realizat din sec. XIX. În sec. XX au fost lămurite mecanismul molecular al metabolismului bilirubinei, metodele biochimice şi tehnice de identificare a cauzelor icterului (1, 7).

Metabolismul bilei