Posomorâţi
şi îngânduraţi, pacienţii îşi petrec noaptea de Crăciun ascultând colinde şi
sperând la mai bine, spune dr. Adeline Ţintilă, medic rezident la Institutul
Regional Oncologic Iaşi. Fiecare retrăieşte Crăciunul altor ani – unii se văd
iar copii pe uliţele satului, alţii din nou în sânul familiei, alţii admirând
străzile frumos decorate. Acel „a fost odată ca niciodată“ capătă acum mai mult
sens şi mai multă încărcătură emoţională decât în oricare altă noapte din an.
Durerea
din suflet este, în aceste momente, mai mare decât suferinţa trupului. Este o
hemoragie sufletească, iar medicii se văd neputincioşi în faţa ei: „Suntem pe
scena unui teatru trist“. Doar bradul de pe hol şi colindele aduc a Crăciun.
Toţi şi-ar dori acelaşi cadou: sănătate.
Căutând
prin cutia cu amintiri a mai multor medici am descoperit poveşti, unele chiar
bizare, despre cazuri trăite şi petrecute de ei alături de pacienţi, în
perioada sărbătorilor de iarnă.
Cadoul primului Crăciun din viaţă
Dr.
Gabriela Mihăilescu, medic primar neurolog la Spitalul Clinic Colentina: Se întâmpla la începutul anilor 2000,
în preajma Sărbătorilor de iarnă, când am primit în gardă, duminica, o
ambulanţă din Galaţi cu o urgenţă majoră. Era Valerica S., o femeie tânără, şi
soţul ei, care era atât de speriat încât aproape că putea fi şi el o a doua
urgenţă.
Valerica
născuse de aproximativ o săptămână, era lăuză. Fusese adusă în mare grabă, la
Clinica de Neurologie Colentina, fără a se mai ţine cont că nu suntem spital de
urgenţă şi nu avem secţie de obstetrică-ginecologie. Pacienta febrilă, cu
leziune herpetică la buza superioară, prezenta crize convulsive generalizate
frecvente. A fost internată imediat în secţia de urgenţe neurologice şi i s-a
administrat tratamentul specific.
Anamneza
a fost extrem de dificilă, pacienta neputând furniza informaţii. Soţul, prea
speriat, a reuşit să ne spună doar că Valerica născuse primul ei copil, o
fetiţă, că înainte de a naşte avusese valori mari ale tensiunii arteriale şi
edeme gambiere, că luase multe kilograme în greutate în timpul sarcinii.
Născuse, pe cale naturală, o fetiţă sănătoasă, rămasă în grija bunicii când
Valerica a pornit spre Bucureşti. După naştere s-a plâns de o cefalee care nu
răspundea la tratamente uzuale, a început să prezinte vărsături, i-a apărut
leziunea herpetică la buză, a devenit febrilă şi somnolentă, iar când s-a plâns
că nu mai vede şi prezenta convulsii a fost trimisă de urgenţă la Bucureşti.
După
cuparea crizelor convulsive, Valerica ne-a spus că nu vede, o doare capul
foarte tare şi nu ştie unde e fetiţa ei. Dorea să îşi strângă fetiţa în braţe.
Apoi a devenit confuză, agitată psihomotor şi a intrat în comă. Se punea o
problemă mare de diagnostic diferenţial şi tratament între o encefalită
herpetică, o encefalopatie posterioară reversibilă la o pacientă cu eclampsie
şi eventuale complicaţii infecţioase postpartum sau embolii septice cerebrale.
Examenul
fundului de ochi cu edem papilar nu permitea efectuarea unei puncţii lombare în
urgenţă. Era absolut necesară o investigaţie imagistică. Fiind duminica, am
rugat-o pe colega de la imagistică, dr. Georgeta Popa, să vină de urgenţă de
acasă. Examinarea CT cerebral a evidenţiat edem cerebral masiv posterior. A
fost investigaţia care ne-a orientat spre cel de-al doilea diagnostic, permiţându-ne
administrarea urgentă (desigur şi după consultarea telefonică a medicului
ginecolog, dr. Corina Grigoriu) de sulfat de magneziu (pe care soţul pacientei
l-a adunat de pe la toate farmaciile din jurul spitalului), care a fost
salvator.
Patologia
asociată a fost tratată cu colaborarea colegilor ginecologi din ambulatoriul
spitalului, sub atenta coordonare a dr. Inimioara Cojocaru, astfel încât
Valerica a devenit conştientă, a zâmbit pentru prima dată auzind colindele cântate
de corul studenţilor la teologie în holul spitalului, a supravieţuit, s-a
vindecat fără sechele şi s-a întors de Crăciun la fetiţa ei. Probabil că fetiţa
a primit în acel an, de primul ei Crăciun din viaţă, cel mai valoros dar: o
mamă care o iubea şi care era cât pe ce să-şi piardă viaţa pentru că o adusese
pe lume. Iar noi toţi, membrii echipei care am luptat cu boala ei, am fost
răsplătiţi cu imensa satisfacţie a salvării unei vieţi şi a unei familii.
Nu judeca pripit!
Dr.
Cristina Ceck, medic coordonator CPU-S, Institutul de Boli Cardiovasculare
„Prof. dr. C. C. Iliescu“ Bucureşti: Cu mai bine
de zece ani în urmă, iarnă grea, 24 decembrie, –24°C, ger şi viscol în partea
de sud şi est a ţării. Surprinzător, multe urgenţe rezolvate în cursul
dimineţii, pe la ora prânzului colegii începeau să plece trecând prin gardă, urându-mi
gardă uşoară şi lăsându-mi în grijă: „Te rog frumos, am pacientul X în salonul
Y cu boala…, te rog să urmăreşti…, mulţumesc! Crăciun fericit!“. Un soi de
revoltă simţeam la gândul că fetiţa mea iar îşi va împodobi bradul şi va
deschide cadourile fără mine. Dar mă mângâiam cu gândul că de ziua ei de
naştere, 26 decembrie, voi fi lângă ea, bineînţeles, cu un alt cadou şi va fi
bine.
Eram
pe punctul de a merge în aria de monitorizare pentru a prelua şi pacienţii
critici. Se deschide uşa de la camera de gardă şi pătrunde un echipaj de
ambulanţă zgribulit, îngheţat:
–
Bună ziua doamnă doctor, am adus un pacient pe care l-am găsit căzut în târgul
Europa. Ce credeţi că are? Mă tem să nu fi făcut un infarct.
La
prima privire, pacientul era evident hipotermic şi contura un tablou neurologic
clar. Am efectuat imediat un examen EKG, perfect normal.
–
EKG normal! S-a plâns de durere toracică?
–
Nu, că nu vorbeşte!
– Nu vedeţi că are hemipareză stângă, afazie?
Noi suntem spital de unică specialitate – Cardiologie! Acum trebuie să vorbesc
la clinica de Neurologie în spitalul Fundeni pentru acest pacient!
Am vorbit la Neurologie şi pacientul a fost
acceptat. Înainte de a-l trimite însă, am vrut să termin examenul cardiologic
cu ecografie cardiacă. Între timp, pacientul se încălzise uşor, privea atent,
nu era dispneic, nu se plângea de nimic, tensiunea arterială la braţul drept
120/70 mmHg, pulsul 75 bpm, regulat, ritm sinusal, SO2 = 97 % fără O2.
Prima imagine ecografică a fost
cutremurătoare: aorta ascendentă depăşea 50 mm, faldul de disecţie era foarte
vizibil. În secundele următoare nu ştiu cum am reuşit să anunţ terapia
intensivă şi chirurgul cardiovascular. Continuam să fac examenul ecografic şi
brusc observ sub transductor ruptura de aortă şi hemopericardul ce se instala
sub ochii mei. Am început să administrăm ser fiziologic în jet, am sunat la
blocul operator.
– Aveţi o sală liberă?
– E o sală liberă, dar pregătim o pompă.
– Urgenţă?
– Nu, e o operaţie electivă.
– Aţi făcut preanestezia?
– Nu, nu încă!
– Opriţi tot, pregătiţi sala. Este o disecţie
de aortă ruptă în pericard. Urc urgent direct în sală.
De gardă era colegul meu, dr. Andrei
Iosifescu. Cobora supărat.
– Ce e aşa urgent, să anunţi sala şi să
opreşti programul operator?
– Uită-te aici (păstrasem imaginile pe
ecograf), un caz într-adevăr urgent!
Nu a spus decât „Da!“ şi am şi zburat spre
blocul operator. După ce am reuşit să ajungem cu pacientul în viaţă în sală şi
s-a început intervenţia, m-am aşezat şi au început să îmi tremure mâinile. Ce
era să fac! Era să trimit cea mai mare urgenţă cardiovasculară la Neurologie?
Am
ieşit pe hol şi am căutat-o pe asistenta de la ambulanţă. Stătea pe o bancă, în
sala de aşteptare cu o cafea în mână şi cum m-a văzut a început:
– Vă
rog să mă iertaţi, nu am ştiut ce să fac cu el şi m-am gândit să-l aduc la
dumneavoastră…
– Nu
ştiu ce gând ai avut dar dacă pacientul ăsta va trăi, e datorită ţie! L-ai adus
la spitalul din Bucureşti care poate în zece minute să aibă toată echipa
necesară unei astfel de operaţii. Pacientul ăsta îţi datorează viaţa! Poate şi
hipotermia l-a ajutat…
Am urcat în aria de monitorizare, dar garda
continua cu alte probleme: rând pe rând asistentele de pe etaje veneau să îmi
spună că pacienţii ce trebuiau externaţi nu pot pleca din cauza vremii, iar
familiile apucaseră să vină. Pe la ora şapte seara, spitalul era plin ochi cu
pacienţi externaţi care nu mai aveau raţie de masă, familiile lor. Totul era
blocat. – Ce
ne facem? Trebuie să-i cazăm undeva, să le dăm un ceai, ceva, mâncare!
Începusem să strângem bani şi ne gândeam de
unde putem cumpăra ceva. În zi de Ajun, totul era închis.
–
Doamnă doctor, a venit dl prof. Apetrei!
Nu
mi-a venit să cred, dar profesorul Apetrei împreună cu soţia sa urcase deja
spre aria de monitorizare, aducând tot ce poate fi mai bun pentru o masă de
Crăciun şi în cantitate mare. Era de curând şef de clinică, iar în toţi anii
care au urmat a venit însoţit de soţie, în fiecare ajun de Crăciun, la spital,
cu tot ce este mai bun pentru o masă mare.
Din
când în când întrebam dacă pacientul meu cu disecţia de aortă a ieşit din sală.
Spre dimineaţă, după zece ore, m-au anunţat că este în terapie intensivă şi
trăieşte.
De atunci, în fiecare ajun de Crăciun mă gândesc
la domnul N.C. Şi la asistenta de pe ambulanţă, care au reuşit să mă înveţe să
nu judec pripit. Crăciun fericit, dragii mei colegi! Sănătate, bucurii, pace în
suflet şi înţelegere din partea familiilor voastre care îşi petrec ajunul de
Crăciun fără voi!
Am băut
ca să-mi amorţesc neuronii
Andreea Niculae, asistent medical şi voluntar
SABIF: Noaptea de
Sf. Andrei. Femeie de 62 de ani, intoxicaţie etanolică. Am fost solicitaţi de
familie (fiică, fiu, soţ, ginere – toţi speriaţi, pe lângă ea). Pacienta arăta
bine, cochetă, îmbrăcată frumos, parfumată şi purta nişte bijuterii deosebite.
–
Bună seara, doamnă, ce s-a întâmplat?
–
Nimic! Am băut! Şi ce dacă am băut?
– Nu
asta ar fi problema, numai că băutura nu se-mpacă bine cu pancreasul dv.
(suferea de diabet zaharat tip 1, echilibrat în acel moment, stabilă, cu
funcţii vitale în limite normale).
– Şi?
Să mor! Asta îmi doresc! (începe să plângă). Vreau să iau ceva să mor, dar sunt
ortodoxă, domnişoară. Din păcate! Sunt obosită, neiubită… Am băut ca să-mi
amorţesc neuronii ăştia, să nu mai simt durerea. Şi nu-mi iese. Ascultaţi-mă:
toată viaţa m-am considerat o proastă. Ca să nu mă mai simt proastă, am făcut o
facultate, am terminat-o cu zece (n.r. Facultatea de Istorie). Apoi am făcut un
master, tot să nu mă simt proastă. Şi pe acela tot cu zece l-am terminat.
Muncesc într-o arhivă (la o importantă instituţie a statului), tuşesc până nu
mai pot de la praful de acolo, îmi întreţin copiii, mama şi tatăl. Soţul meu e
pensionar, fost angajat MAPN, aş putea trăi bine mersi din pensia lui. Mi s-a
recomandat pensionarea pe caz de boală. Nu mi s-a părut decent să fac asta, să
nu-mi ajut familia. Familia, care trage de mine cât poate, considerând că li se
cuvine. Familia, care nu mă înţelege. Şi, da domnişoară, poate sunt pe marginea
prăpastiei, la graniţă cu depresia, dar seara asta am băut şi am răbufnit. Ce
mă sfătuiţi să fac?
Acesta a fost momentul în care, Iulian,
colegul meu, a ieşit din cameră cu toată familia după el, lăsându-mă singură cu
pacienta.
– Ce
să faceţi? Pensionaţi-vă, doamnă! Ajutaţi familia doar cât puteţi. Aveţi grijă
şi de dumneavoastră. Cereţi ajutorul şi, mai ales, învăţaţi să spuneţi „Nu!“.
– Şi
în restul timpului ce să fac?
–
Să vă plimbaţi, să mergeţi la film, la teatru, să citiţi. Să vă hrăniţi
sufletul, doamnă. Şi să nu uitaţi că sunteţi o norocoasă că simţiţi. Orice,
chiar şi durerea!
Zâmbeşte trist, mă întreabă cum mă cheamă
şi-mi zice:
–
De Sf. Andrei e ziua dumneavoastră, domnişoară. Vă mulţumesc din suflet şi, să
nu uitaţi că în noaptea de Sf. Andrei o babă nebună şi beţivă se va gândi la
dumneavoastră.
De la sarmale la spital
Dr.
Vasile Daraban, medic specialist ATI, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău: Sunt de gardă la ATI la cumpăna dintre ani. După
terminarea tratamentelor de rigoare pentru bolnavii rămaşi în secţie, masa cu
bucate specifice a fost întinsă chiar în camera de serviciu a asistentelor. Şampania
adusă tocmai cu acest scop se afla deja în frigider. Acele ceasului mare de pe
perete arătau apropierea miezului nopţii. Pentru a întregi romantismul scenei, în
întunericul de după lama de sticlă a ferestrei, s-a pornit o ninsoare slabă.
Nimic nu prevestea clipele dramatice care vor urma.
Exact
la două minute după miezul nopţii, când şampania turnată în pahare abia de a
fost atinsă cu prima sorbitură, telefonul fix interior (nu era încă epoca
telefoanelor mobile) sună prelung. Persoana aflată lângă aparat mă fixează din
priviri şi zice:
–
Domnule doctor, urgenţă!…
– Da,
confirm sentenţios disponibilitatea pentru conversaţie.
Sunt
chemat de urgenţă să examinez un grup de cinci persoane, în comă de gradul
patru. Ajung valvârtej la locul consultului. Ceea ce am văzut m-a impresionat
profund: cinci 
oameni aflaţi în comă. Mirosul acru-înţepător degajat de
vestimentaţia lor, de mult certată cu apa, se amesteca nestingherit cu mirosul
specific dat de un insecticid organo-fosforic de temut – parathionul, tradus în
limbaj comercial Entomoxan. Ce se putuse întâmpla?
Un însoţitor
al grupului, aflat şi el în stare avansată de ebrietate (doar era Anul Nou), îmi
relatează că venind acasă (un saivan pentru oi în care locuiau indivizii), i-a
găsit pe comatoşi, întinşi care pe unde apucase. Soţia ciobanului (indivizii
erau oieri de meserie), o femeie între două vârste, a pregătit sarmale pentru
Revelion. În masa de orez cu carne, a adăugat Entomoxan, în loc de ulei
comestibil. Entomoxanul este un produs organo-fosforic puternic, utilizat la
spălarea antiparazitară externă a oilor, după o diluţie prealabilă de 1/20.
Aflată sub imperiul alcoolului ingerat, gospodina a încurcat sticlele,
sarmalele fiind gătite cu Entomoxan concentrat. Familia le-a consumat exact aşa
cum au fost preparate în urmă cu două-trei ore. Este explicaţia unică şi
plauzibilă a stării de comă profundă. La fel, polimorfismul mirosurilor.
În
secţia de terapie intensivă nu se mai putea respira, din cauza mirosurilor urâte
degajate de intoxicaţi. Deşi aerisirea a avut loc în mai multe reprize, mirosul
specific de organo-fosforic a persistat mult timp, chiar pe coridorul aferent,
comun cu anticamera blocului operator.
După
dezbrăcarea şi spălarea cu apă şi săpun, victimele au fost îmbrăcate în
costumaţie de spital şi internate în salonul de terapie intensivă. Dar nu
pentru mult timp. S-a demarat tratamentul specific, dar pe la orele patru din
noapte tatăl a decedat. Era cel mai în vârstă dintre cei cinci, alcoolic,
fumător şi poate mai bine alimentat cu sarmalele incriminate. La scurtă vreme
i-a urmat soţia şi până pe la opt dimineaţa au murit şi ceilalţi intoxicaţi.
Nu a
fost necesară dezinfecţia salonului respectiv, că la scurtă vreme, pe la 8,30
au fost aduşi alţi doi tineri, din aceeaşi familie, în aceeaşi stare jalnică.
Ei fuseseră la o discotecă şi când s-au întors la domiciliu, pe la patru
dimineaţa, au consumat restul de sarmale toxice din oala trasă de pe foc. Deşi
au văzut că nimeni nu era acasă, nu s-au întrebat deloc de ce. Astfel, au urmat
şi ei soarta părinţilor şi fraţilor lor.
Evident,
că pe masa întinsă din camera de serviciu a asistentelor au rămas bunătăţile
culinare neatinse. Nimeni nu a mai dorit să mănânce. Mirosurile pătrunzătoare
au fost cei mai puternici inhibitori pentru foamea instalată în miez de noapte.
Sticla cu şampanie a fost reintrodusă în frigider şi nu se mai ştie cine a
consumat-o.
Sărbători de pomină, în
gară
Andreea
Niculae, asistent medical şi voluntar SABIF: De mică mi-au plăcut
gările, aşa încât nu am cum să uit o noapte la care a trebuit să facem faţă la
trei urgenţe simultan, în Gara de Nord, în pline sărbători de iarnă (între
Crăciun şi Revelion). Trei urgenţe şi un singur echipaj.
„292
(era indicativul ambulanţei în care mă aflam), bărbat 31 de ani, lipotimie, la
Mc Donald’s în Gara de Nord“. Ajungem la destinaţie, parcăm ambulanţa în faţă,
apare un bărbat şi zice: „Pe aici, pe aici… e pe peronul şase“. Nu mai înţelegeam
nimic: „Se mutase lipotimia noastră pe peron?“. Alergăm cu tot harnaşamentul
spre locul indicat şi, din mers, îi şoptesc doctorului: „Ăsta-i cazul serii“.
Am cobit! De fapt, nu era lipotimia pentru care venisem, ci un bărbat de
patruzeci şi ceva de ani, în stop cardiorespirator. Începem procedurile de
resuscitare, lume multă, „gură cască“, poliţie, călători, beznă. Mai ales,
beznă! La un moment dat, chiar m-am trezit spunând: „Vreau lumină mai mare!“,
de parcă eram la o şedinţă foto şi voiam lumină. În gară! N-am primit, evident.
Deci:
Fibrilaţie ventriculară (FV), defibrilare, intubare, şoc, FV, şoc, FV, şoc,
adrenalină, amiodaronă, respiraţie cardiopulmonară (RCP), aspiră, hai, hai!… 25
de minute. În sfârşit, ne vine în ajutor un alt echipaj cu medic. Predăm
pacientul, cu manevre de resuscitare în curs. Dispeceratul ţipă după noi: „292,
mergeţi la Mc Donald’s, acolo e cazul dumneavoastră!“. Mergem înapoi, spre Mac,
cu tot harnaşamentul pe targă, dar după zece metri, apare un călător: „Pe aici,
veniţi pe peronul patru, e un pacient, îi curge sânge de la cap“. Vai, viaţa
noastră! „Staţi puţin, solicităm o altă ambulanţa, noi avem alt caz“. Ajungem în
sfârşit la Mac: Pacient lipotimic, cu toxiinfecţie alimentară, vărsături în
jet, diaree, transpiraţii, frison. „Hopa sus pe targă“, monitorizare, perfuzie
endovenoasă, medicaţie, repede la maşină, să mergem şi la pacientul cu
traumatism craniocerebral (TCC) de pe peronul patru.
Rămân
cu lipotimicul la maşină, doctorul Cristian Grasu pleacă la peronul patru
cu Andrei Gabriel Uţă, voluntarul nostru, evaluează situaţia, îngrijesc TCC-ul,
până, într-un final, apare un echipaj de prim ajutor şi îl preia. În sfârşit,
ne îndreptăm cu lipotimia spre spital.
Nu am
să uit niciodată imaginea cu dr. Grasu, atunci directorul medical al SABIF, întins
pe burtă, pe peronul şase, să intubeze pacientul în stop cardiorespirator. Ce
imagine! Şi încă ceva: ajungem la dispecerat… „Vai de mine, ce murdari sunteţi!
De unde veniţi, dragă?“, ne întreabă medicul coordonator. „De la gară!“.
Bolile nu iau niciodată pauză
Dr.
Camelia Diaconu, medic la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti: În urmă cu doi ani, de Revelion, cu câteva minute înainte
de miezul nopţii, prin geamul de la Unitatea de primiri urgenţe, se vedeau
jocurile de artificii, care umpleau cerul. Colegii şi-au urat 
reciproc, un
rapid, „La mulţi ani!“, apoi s-au întors la pacienţii lor. Toate paturile din
UPU erau ocupate de pacienţi, cei mai mulţi cu stare generală gravă. O femeie vârstnică,
aflată probabil în ocluzie intestinală, gemea de durere. Lângă ea un tânăr cu
intoxicaţie acută voluntară cu substanţă necunoscută, adus dintr-unul din
barurile bucureştene. Alături, alţi bolnavi cu hemoragie digestivă,
insuficienţă cardiacă, insuficienţă respiratorie etc. Doar pentru că este
Crăciunul nu înseamnă că oamenii nu se mai îmbolnăvesc: bolile nu îşi iau
niciodată pauză.
Zorii
primei zile a noului an m-au găsit lângă un bolnav care făcuse stop cardiorespirator
pe secţie, încercând să-l resuscitez. Am ajuns acasă în jurul prânzului,
epuizată fizic şi emoţional, cu un uşor sentiment de vinovăţie că nu am fost
alături de copiii mei la trecerea dintre ani.
Era începutul
anului 2012 şi, zece minute după miezul nopţii şi după ce fumul artificiilor se
împrăştiase, am ieşit pe balconul apartamentului în care mă aflam, situat peste
drum de un important spital bucureştean. Acolo, în faţa intrării de la urgenţe,
am văzut cinci oameni îmbrăcaţi în halate albe şi cu stetoscoape agăţate la gât.
Nu vorbeau, nu râdeau. Fiecare a înălţat, în linişte, câte un lampion alb cu o
lumânare aprinsă înăuntru. S-au luat apoi de mâini şi au murmurat ceva, de
neauzit pentru mine, aflat prea sus. Dar lampioanele au plutit prin faţa mea şi
povestea spusă de ele am auzit-o prea bine. Povestea noastră, a halatelor albe în
nopţile de sărbători.
