Am stat de vorbă recent cu Georgiana Pascu, coordonatoare în cadrul CRJ, despre proiectul „Acasă – Aducem copiii acasă”, implementat de Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ) în cadrul programului „În Stare de Bine”. 

Prin acest proiect, peste 200 de copii cu dizabilități sau cu risc de separare de familie au primit sprijin psihologic, social și medical integrat, în comunități din România unde nu mai există nici asistență specializată, nici infrastructură, spun inițiatorii acestui demers. 

Plasarea într-un centru nu ar trebui să fie niciodată soluția pentru o dizabilitate sau pentru o familie săracă. Este esențial ca autoritățile să investească în prevenirea separării, în dezvoltarea rețelelor de asistenți maternali și în servicii de sprijin accesibile în comunitate – ca să nu mai existe cazuri în care un copil este rupt de un adult care îl îngrijea doar pentru că nu există bani de benzină - Georgiana Pascu.

Care sunt nevoile reale ale acestor copii cu dizabilități sau cu risc de separare de familie? 

Georgiana Pascu: Am să mă raportez pe larg la situația copiilor cu dizabilități din centrele de plasament din județul Mureș, dar trebuie spus din capul locului că probleme similare există și în alte părți din țară. E adevărat că nu peste tot în aceeași formă sau cu același nivel de gravitate, însă tendința de a-i separa pe copii de familie doar pentru că sunt săraci sau au o dizabilitate este o chestiune extrem de gravă. Încă se întâmplă ca acești copii să fie luați de lângă părinți nu pentru că sunt abuzați sau neglijați, ci pentru că autoritățile locale – primari, președinți de consilii județene – nu investesc în servicii de îngrijire primară și sprijin în comunitate. 

Legea privind drepturile copilului (lg. nr. 272/2004), care prevede excepția de la interdicția instituționalizării copiilor între 0 și 7 ani, permite ca un copil cu dizabilitate să fie plasat într-un centru dacă nu există servicii de recuperare în comunitate, iar decizia este luată de directorul DGASPC pe baza unei evaluări realizate de proprii săi angajați. Dacă o astfel de măsură poate fi înțeleasă ca intervenție de urgență, faptul că ea devine soluție pe termen lung arată lipsa de interes și de voință politică pentru drepturile copiilor și pentru sprijinirea familiilor lor. 

Toți copiii au nevoie să crească cât mai aproape de părinți. Iar dacă acest lucru nu este posibil, statul ar trebui să justifice temeinic de ce, dar și să arate clar ce măsuri concrete ia pentru a remedia situația. Am întâlnit copii scoși din grija unui asistent maternal profesionist și mutați în centre doar pentru că DGASPC-ul nu avea fonduri să plătească combustibilul necesar deplasării unui kinetoterapeut de două ori pe săptămână în același oraș în care locuiau atât terapeutul, cât și copilul. Și vorbim despre Târgu Mureș, nu despre un oraș întins cât New York-ul.

Copiii cu dizabilități instituționalizați în județul Mureș au, în mod clar, nevoie de altceva decât ceea ce primesc în prezent: îngrijire în centre aglomerate, murdare, cu paturi improvizate și fără personal suficient sau calificat. Au nevoie de un mediu familial sau apropiat de modelul familial, în care să primească afecțiune, sprijin individualizat, tratament medical și terapii de recuperare adaptate. 

Vizitele CRJ (Centrul de Resurse Juridice – n.red.) din 2024–2025 au scos la iveală situații revoltătoare – copii ținuți în camere încuiate, fără acces la activități, la educație sau la viață socială. Unii nu beneficiau de niciun fel de terapie, deși aveau nevoi severe, iar în unele centre s-au găsit chiar și medicamente expirate administrate copiilor. Plasarea într-un centru nu ar trebui să fie niciodată soluția pentru o dizabilitate sau pentru o familie săracă. Este esențial ca autoritățile să investească în prevenirea separării, în dezvoltarea rețelelor de asistenți maternali și în servicii de sprijin accesibile în comunitate – ca să nu mai existe cazuri în care un copil este rupt de un adult care îl îngrijea doar pentru că nu există bani de benzină. 

Explicați-ne care este situația copiilor cu dizabilități din centrele de plasament din județul Mureș. 

Situația copiilor cu dizabilități din centrele de plasament din județul Mureș nu poate fi înțeleasă fără a privi înapoi, spre familiile din care provin. Mulți dintre acești copii au părinți pe care îi căutăm și astăzi, oameni care trăiesc în sate izolate, pe dealurile orașului, în condiții precare, uneori fără apă curentă – apa este adusă de la vale – dar cu o demnitate care nu încape în nicio statistică. Unii dintre acești părinți au un nivel scăzut de educație, ceea ce a făcut dificilă înțelegerea explicațiilor și întrebărilor puse de asistenții sociali sau de instanțe în momentul în care li s-a propus – sau impus – ca propriii copii să fie plasați în centre. 

Statul ar fi avut posibilitatea să sprijine aceste familii în mod real, prin dezvoltarea unor centre de zi – un fel de ambulatorii sociale – în care copiii să poată primi îngrijire, terapie, hrană și socializare în timpul zilei, întorcându-se, în măsura posibilului, acasă seara sau măcar în weekenduri. În paralel, primăriile și consiliile județene ar fi putut interveni punctual pentru a îmbunătăți condițiile de locuit, astfel încât părinții să-și poată îngriji copiii în siguranță și demnitate. Ar fi putut să investească în echipe mobile și chiar într-o mașină tip minibus în care să desfășoare activități de recuperare în comunele sau comunitățile din care provin aceștia. 

Puteți să ne dați un exemplu, dacă o mamă ar cere sprijin de la stat, pentru alimentație și recuperare medicală?

Un exemplu grăitor este cel al unei mame pe care am întâlnit-o în ianuarie anul acesta, care locuiește pe un deal din Târgu Mureș, într-un cartier cu ulițe pline de noroi, unde am ajuns cu greu. Casa ei nu are apă curentă, dar are electricitate și gaz, și este una dintre cele mai curate locuințe pe care le-am văzut – mai curată decât multe locuințe conectate la toate utilitățile. Ani de zile, această femeie și-a dus pe brațe copilul cu dizabilitate neuromotorie în spitale, între Mureș și Cluj, cu trenul și autobuzul. Când a cerut sprijin de la stat pentru alimentație și recuperare medicală, răspunsul autorităților a fost să-i ia copilul și să-l instituționalizeze într-un centru de pe strada Trebely. 

Documentele analizate de CRJ împreună cu specialiști, precum și observația directă pe teren, ne-au arătat un tipar dureros: mulți dintre copiii din acest centru fuseseră luați de lângă familii pentru că părinții nu reușeau să-i hrănească din cauza spasticității. În loc să li se ofere ajutor medical, intervenții de specialitate cum sunt spre exemplu, fără a se limita la gastrostome sau sprijin logopedic pentru deglutiție, copiii au fost lăsați ani de zile (și în că sunt!) cu sonde nazogastrice. Kinetoterapie? Unul dintre specialiștii din centru ne-a răspuns cinic: „Nu-i vedeți cum arată? Ce vreți să fac cu ăștia?”. Hrana – o pastă lungă și apoasă trasă cu seringa, adesea din aceeași cană pentru mai mulți copii. Și totuși, în urma intervențiilor făcute de CRJ cu specialiști externi, unii dintre acești copii au început să se recupereze vizibil – să își țină capul, să reacționeze la stimuli, să râdă. Această schimbare, deși venită târziu, dovedește că niciodată nu este prea târziu pentru a face ceea ce este corect: să investim în copii, în familiile lor, și să încetăm să mai alegem calea comodă a instituționalizării. 

Ce lipsește din sistemul românesc în ceea ce privește sprijinul psihologic, social și medical integrat pentru copiii vulnerabili? 

Ce lipsește nu este doar o listă de resurse, ci o viziune coerentă și asumată despre cum trebuie să arate grija față de copil și familie în comunitate. În mod paradoxal, chiar legea care ar trebui să-i protejeze – Legea 272/2004 – permite printr-o excepție ca exact acest sprijin să nu fie furnizat. Dacă un copil are o dizabilitate și în comunitatea sa nu există servicii, statul nu este obligat să le creeze, ci îi permite directorului DGASPC să-l plaseze în instituție. Practic, această excepție devine pretextul sistemic pentru lipsa de acțiune. În loc să se construiască rețele locale de sprijin și îngrijire, statul continuă să izoleze copiii în centre, cu costuri umane și financiare uriașe.

Lipsește voința politică de a investi în infrastructura umană și materială de care au nevoie aceste familii: echipe multidisciplinare locale și mobile, formate din psihologi, terapeuți, asistenți sociali, educatori specializați și mediatori sanitari. Ar fi relativ simplu ca statul să achiziționeze rulote special echipate, mobile, care să aducă terapii și îngrijire primară în cartierele izolate, acolo unde copiii nu pot ajunge la servicii. Lipsesc mecanismele prin care furnizori privați acreditați să poată fi contractați pentru a suplini lipsa de servicii publice. 

Lipsesc asistenții sociali comunitari suficienți numeric și bine pregătiți, care să însoțească familiile vulnerabile în fiecare zi – nu doar pentru anchete sociale – ci în organizarea vieții cotidiene, a igienei, alimentației, educației. Statul nu investește nici în școlile sau cabinetele medicale locale, nici în formarea și implicarea asistenților medicali din medicina de familie în activități de prevenție, educație și monitorizare. 

La modul ideal, cum credeți că ar trebui să arate un stat funcțional? 

Un stat funcțional ar aduce educația și recuperarea aproape de casă: ar derula caravane de alfabetizare, socializare și logopedie, ar informa părinții despre ce înseamnă un diagnostic și ce servicii concrete pot cere, ar educa medicii să îi sprijine activ, de la momentul eliberării scrisorii medicale. Ar duce judecători, procurori, polițiști, avocați și medici să vadă direct centrele și să înțeleagă de ce un copil nu are ce căuta acolo – și cât costă cu adevărat această alegere: de trei ori mai mult decât sprijinul în familie. 

Statul ar contracta servicii reale de terapie și sprijin psihologic, nu formale sau pe hârtie. Și, mai ales, și-ar asuma un rol activ în monitorizare, inspecție și remediere: nu doar să bifeze controale, ci să contribuie la creșterea reală a calității vieții fiecărui copil. Până atunci, ceea ce lipsește nu e doar sprijinul integrat – lipsește exact sensul său: apropierea umană, responsabilă, de cel vulnerabil.

În opinia dvs., ce soluții funcționează pentru copiii cu dizabilități sau cu risc de separare de familie? 

În opinia mea, sunt trei soluții esențiale care pot schimba radical viețile copiilor cu dizabilități sau cu risc de separare de familie:

1. Dezvoltarea serviciilor comunitare integrate și a echipelor mobile specializate – Copiii nu au nevoie de instituții, ci de sprijin aproape de casă. Centrele de zi sau cămin ori creșă socială – un fel de ambulatorii sociale – pot asigura recuperare medicală, hrană, terapie, igienă, educație și socializare într-un cadru sigur și structurat. 

Complementar, statul ar putea investi în echipe mobile dotate cu vehicule adaptate (rulote echipate medical și terapeutic) care să ajungă în comunități izolate, aducând îngrijirea direct în teren. Acolo unde nu are capacitate, statul poate contracta servicii de la furnizori privați acreditați.

2. Sprijinirea reală a familiei în loc de separarea copilului de părinți – Cele mai eficiente intervenții sunt cele care întăresc familia, nu cele care o înlocuiesc. Părinții care trăiesc în sărăcie și cu un nivel redus de educație nu trebuie abandonați de sistem, ci însoțiți de profesioniști: asistenți sociali comunitari, mediatori sanitari, educatori de sprijin care să-i ajute să înțeleagă ce au de făcut, cum să-și organizeze viața și să-și îngrijească copiii. 

O gospodărie curată și o mamă devotată nu ar trebui niciodată să fie ignorate doar pentru că lipsesc apa curentă sau un echipament medical. Statul poate și trebuie să intervină punctual pentru a completa lipsurile materiale și pentru a preveni separarea de familie.

3. Asigurarea accesului real la justiție – cu avocați, procurori și judecători formați în dreptul persoanelor cu dizabilități și sprijiniți de specialiști independenți. Toți copiii instituționalizați ajung în această situație printr-o decizie judecătorească. Dar aceste decizii sunt luate aproape exclusiv pe baza rapoartelor furnizate de DGASPC – adică exact autoritatea care, de multe ori, nu a furnizat serviciile necesare și acum propune instituționalizarea ca soluție. Dacă profesioniștii din justiție ar avea acces la formare de specialitate, la consultanță din partea psihologilor și asistenților sociali independenți, dacă ar putea cere opinii fundamentate din surse alternative și ar avea o înțelegere profundă a nevoilor acestor copii, deciziile ar fi diferite. Un judecător federal din SUA, de la care am învățat acum 20 de ani, mi-a spus că sprijinul cel mai important în luarea unei decizii vine de la echipa lui: asistentul social și psihologul din cabinetul său, care îi oferă bibliografie, cercetări și perspective relevante. În România, facultățile de drept nu includ nici măcar un curs de bază despre dreptul persoanelor cu dizabilități, în timp ce în SUA există universități renumite care oferă programe de master și chiar licență în acest domeniu. Dacă și la noi dreptul copilului cu dizabilitate ar fi tratat cu aceeași seriozitate și profesionalism, sistemul s-ar putea transforma profund. 

În ce localități s-a desfășurat programul proiectul „Acasă – Aducem copiii acasă” și în ce perioadă? 

În Târgu Mureș și București, în perioada iunie 2024 - aprilie 2025.

De ce v-ați axat pe partea de sănătate mintală a celor mici? 

Sunt una dintre cele mai vulnerabile categorii, adesea uitate sau etichetate greșit, atât de sistem, cât și de societate. Studiile realizate de Centrul de Resurse Juridice, inclusiv cele din județul Mureș în perioada 2024–2025, au arătat clar că acești copii nu sunt „bolnavi psihic” în sensul clasic în care sunt adesea percepuți, ci sunt copii cu nevoi medicale reale și urgente, care au fost neglijate: tulburări de hrănire, dificultăți neuromotorii, lipsa terapiilor timpurii esențiale, privarea de afecțiunea părintească. Iar în lipsa acestor intervenții, apar suferința, izolarea, regresul și etichetele psihiatrice puse prea ușor. 

Sănătatea mintală și dizabilitățile intelectuale ale acestor copii nu reprezintă de cele mai multe ori cauza separării și a internării, ci o consecință directă a ruperii de familie și a condițiilor instituționale inadecvate. Să ne amintim că în 11 ianuarie 2025, CRJ a găsit copiii din două dormitoare ale centrului de plasament de pe Str. Turnu Roșu – închiși cu zăvorul pe timpul nopții în dormitoare. Acum aceste centre sunt desființate, dar cei mici nu sunt mai bine. Unul dintre cei închiși, am aflat în această săptămână – a fost lăsat în curtea casei de echipa DGAPSC Mureș – pe motiv că s-a închis centrul. El, sora și fratele lui sunt trei copii cu boli rare (aparent doar 6 în România) care necesitau intervenții paliative!

Dar trebuie spus limpede: este aproape imposibil să ajuți un copil dacă acesta trăiește în suferința continuă a separării de familie. Este o rană emoțională care nu se închide, oricât de mult ai investi în terapii, dacă mediul rămâne același – instituțional, rece, fără afecțiune, fără atașament. E ca și cum ai pune un pansament scump pe o rană infectată: nu se vindecă, pentru că sursa durerii este mereu prezentă.

Un exemplu care m-a marcat profund s-a petrecut în aprilie 2024. Căutam mama unei fetițe de cinci ani – îi voi spune Ioana – care era instituționalizată de aproximativ șase luni într-un centru din Târgu Mureș, pe strada Trebely. Ce ne-a atras atenția era cât de tristă părea – o tristețe profundă, greu de descris. Am reușit să dăm de mama ei și, ca în multe alte cazuri, i-am arătat fotografii cu fetița. Ne-a spus că nu i se permite să o vadă, decât uneori, de la distanță, și niciodată să o atingă. A doua zi, eram în centru cu trei experți psihologi, aduși de CRJ prin acest program. Mama a venit și ea – nu cred că înțelesese exact cine suntem și că străbătuserăm jumătate de țară ca să o găsim. Am fost martoră la discuția cu psihologul centrului, când mama a cerut voie să își vadă și să-și ia copilul în brațe. Răspunsul a fost rece: „Vă dați seama că nu o lăsăm să vină când vrea ea să ia fetița în brațe.” Și totuși, în acel moment, fetița – care până atunci părea complet absentă, fără reacții, diagnosticată cu retard sever, fără gesturi sau contact vizual – a auzit vocea mamei și a surorii. A fost luată în brațe. Și a început să râdă. Cu o fericire pură, intensă, care nu se poate uita. A fost una dintre cele mai puternice confirmări că, înainte de orice etichetă sau diagnostic, copiii aceștia suferă pentru că sunt rupți de cei pe care îi iubesc. Iar sănătatea lor mintală – și nu numai – poate fi recuperată, dacă li se dă din nou dreptul la afecțiune, apartenență și contact uman real.

V-au ajutat voluntari? Dacă da, cum ați selectat oamenii care v-au oferit sprijin în activitățile cu copiii vulnerabili? 

Da, ne-au ajutat voluntari, iar sprijinul lor a fost esențial în activitățile desfășurate cu copiii vulnerabili. I-am selectat printr-un apel public postat pe site-ul nostru, adresat în special studenților și specialiștilor în kinetoterapie, psihologie, drept și educație. Aceștia au fost implicați direct în activități desfășurate cu copiii din centrul de pe strada Trebely din Târgu Mureș. 

Din păcate, în ciuda acordurilor scrise cu DGASPC Mureș, am întâmpinat un mediu extrem de ostil, în care angajații și conducerea centrului nu au arătat interes pentru activitățile noastre. Atmosfera a fost dificil de gestionat, probabil și pentru că prezența noastră a făcut vizibilă lipsa intervențiilor de specialitate și faptul că psihologul, kinetoterapeutul și asistentul social nu veneau constant la program.

Ce credeți că ar trebui să știe cei care ne citesc despre acest program? 

E important de spus că acest proiect nu s-a încheiat odată cu încheierea acestei finanțări. Centrul de Resurse Juridice continuă, zi de zi, să caute resurse și sprijin concret pentru copiii și familiile din județul Mureș, și nu doar acolo. Este un drum lung și anevoios, iar realitatea e că abia am început să construim alternative reale la instituționalizare. Suntem în continuare în contact cu medicii de la Spitalul Clinic de Recuperare „Dr. Nicolae Robănescu” din București – cărora le suntem profund recunoscători pentru efortul de a veni la Mureș, de a evalua copiii și de a-i aduce la tratament chiar și fără sprijinul DGASPC Mureș. Medicul chirurg și echipa medicală de la Spitalul de Urgență Gomoiu au salvat viața unui băiețel cunoscut în echipa noastră ca „cel mai frumos copil blond cu ochi albaștri”, iar echipa de la Asociația Don Orione l-a primit cu toată inima și a deschis ușa și pentru alți copii.

Dar avem în continuare nevoie de ajutor. Avem nevoie să găsim familiile copiilor și să le sprijinim să-i ia acasă sau cât mai aproape de casă. Avem nevoie de echipamente medicale (scaune adaptate, dispozitive de hrănire, saltele speciale, hrană specială), pentru că până să intervenim noi, aceste lucruri lipsiseră complet. Avem nevoie de sprijin juridic pentru a reprezenta acești copii în instanță și a obține măsuri care să le garanteze accesul la servicii în comunitate. Avem nevoie de susținere pentru a-i duce la tratament, pentru a-i însoți, pentru a le oferi șansa la o viață normală. 

Ce vă lipsește în acest moment? 

Vreau să vă spun o poveste care ne arată cât de mult se poate schimba viața unui copil: în iulie anul trecut, un băiețel era găsit de noi într-un pat din centrul de pe Trebely, aproape rupt în două, în agonie, piele și os. A fost tras de un cal și accidentat grav. Suferise mai multe operații în regim de urgență. Specialiștii din centrul de plasament ne-au spus inițial că are dizabilități intelectuale grave din naștere, fapt demonstrat de noi ca fiind fals. Astăzi, după intervenția medicilor de la Robănescu, merge cu sprijin, este prezent, zâmbește. Ieri, la termenul din instanță pentru schimbarea măsurii de protecție, în sală a intrat tatăl lui – pe care îl căutam de zece luni. Suferise un infarct și fusese internat în străinătate unde și muncea. Când l-a văzut, copilul i-a căzut în brațe plângând, cu speranța că îl va putea lua acasă. Dar procesul durează. Familia trebuie să dovedească că are „resurse” pentru a crește un copil cu dizabilități, în timp ce statul nu e niciodată obligat să demonstreze nimic în mod real – doar să arate o licență de furnizor de servicii sociale. 

Pentru ca acest băiat să ajungă acasă în siguranță, avem nevoie urgentă de un asistent maternal profesionist sau o familie de plasament dispusă să-l îngrijească, să-l ducă la recuperare și să-i ofere afecțiune. Salariile și accesul la servicii pot fi asigurate de stat. Avem încă un alt copil, și mai mic, cinci ani, aflat într-o situație similară. Așadar, dacă ne întrebați ce ne trebuie cel mai urgent – sunt oamenii. Asistenți maternali profesioniști, familii de plasament, echipe mobile dispuse să intervină acum. Putem să-i găsim? 

Cum pot ajuta oamenii care citesc acest interviu? Cum pot dona? 

Ne pot ajuta în mod concret și direct. Avem nevoie de sprijin, nu doar financiar, ci și uman. Căutăm specialiști – medici, psihologi, logopezi, kinetoterapeuți și avocați– care să fie dispuși să ne ajute în evaluarea, recuperarea și reprezentarea în justiție a copiilor. Dar mai ales, căutăm asistenți maternali profesioniști sau familii de plasament dispuse să îngrijească un copil cu dizabilitate, să îl însoțească la tratamente, să îi ofere afecțiune și stabilitate. Avem nevoie de locuri la recuperare, de avocați care să stea în instanță alături de noi, ca să cerem, legal, ceea ce statul ar trebui să asigure – servicii în comunitate, nu în centre.

Dacă am avea resursele necesare chiar acum, ar trebui să găsim soluții pentru cel puțin 60 de copii și pentru familiile lor – ceea ce înseamnă, de fapt, sprijin pentru zeci de alte mame, frați, surori care trăiesc în aceeași vulnerabilitate. Munca aceasta este pe termen lung, dar fiecare donație, fiecare implicare face diferența reală în viața unui copil. 

Activitatea Centrului de Resurse Juridice în apărarea drepturilor omului poate fi susținută prin donații la datele de mai jos: 

Cod fiscal: 11341550

IBAN Ron: RO79 RZBR 0000 0600 2224 6988

Donații prin Paypal.

Donații formular 3,5%.