Aceștia copii și adolescenți „invizibili” rareori pot avea condițiile prielnice pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă, pentru că tot timpul și resursele familiei sunt puse în sprijinul membrului bolnav, atrag atenția reprezentanții Asociației Lumina din Bacău. 

Asociația Lumina lucrează din 1998 cu copiii și adulții diagnosticați cu boli cronice progresive. Acest ONG contribuie la dezvoltarea serviciilor de îngrijire paliativă pentru bolnavii incurabili și promovarea serviciilor la nivel regional prin programe de educație și informare în județul Bacău. 

În 2026, ca ONG finanțat prin programul În Stare să Ajut – parte din „În Stare de Bine”, program coordonat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, cei de la Asociația Lumina și-au îndreptat atenția către acești tineri invizibili (cei care trăiesc în umbra părinților sau a fraților diagnosticați cu boli incurabile ori cu boli limitatoare de viață). 

Suport emoțional pentru a traversa boala părintelui sau fratelui

Reprezentanții acestei organizații neguvernamentale încearcă să-i ajute și să le suplinească suportul emoțional de care au nevoie pentru o dezvoltare echilibrată, dar și pentru a traversa boala părintelui sau fratelui. Din păcate, tinerii și copiii aceștia se pot confrunta cu sentimente intense de abandon, vinovăție, furie și singurătate, fiind adesea „invizibili” pentru familiile concentrate exclusiv pe copilul bolnav. 

Recent, au fost organizate două expoziții cu picturi (foto mai jos) ale tinerilor implicați în program, dar și o tabără terapeutică (foto sus) dedicată tinerilor din aceste familii. 

Pentru a afla mai multe despre provocările acestor adolescenți și tineri, am stat de vorbă cu Mihaela Dumitrache, președinta Asociației Lumina, și cu Lavinia Porubiu, manager de proiect. În esență, proiectul „În stare de Bine” creează un spațiu sigur unde acești adolescenți pot fi ascultați, înțeleși și susținuți – și unde pot învăța să-și gestioneze emoțiile și să-și spună povestea. 

Cum ați identificat nevoia de a lucra cu acești adolescenți și tineri „invizibili”?

Mihaela Dumitrache, președinta Asociației Lumina: Nevoia a devenit evidentă în urma activității noastre directe cu familii în care există o persoană diagnosticată cu boală incurabilă. În aceste contexte, întreaga atenție se concentrează asupra pacientului, iar copiii sănătoși ajung să fie neglijați emoțional. Am observat frecvent la acești adolescenți sentimente de vinovăție, abandon și izolare, care nu erau adresate în mod sistematic. Sunt copiii care nu cer nimic – și, tocmai de aceea, de cele mai multe ori, nu primesc nimic. Am înțeles că acești adolescenți duc o povară emoțională uriașă, dar invizibilă. 

Ce v-a determinat să vă concentrați asupra lor în acest an? 

Lavinia Porubiu, manager de proiect: A fost, într-un fel, o datorie morală. După ani în care am lucrat cu familii afectate de boli grave sau chiar incurabile, am realizat că o parte importantă din suferință va rămâne neadresată. Nu puteam să continuăm să ajutăm doar o parte din familie și să îi ignorăm pe ceilalți. Anul acesta, am decis să le oferim acestor adolescenți spațiul pe care, poate, nu l-au avut niciodată.  

Resursele necesare pentru intervenții structurate

Cum v-a ajutat „În Stare de Bine”? Spuneți-ne și de ce este important apelul pentru ONG-uri. 

Mihaela Dumitrache: Programul „În Stare de Bine” a fost esențial pentru lansarea proiectului, oferind resursele necesare pentru intervenții structurate. Pentru că apelul a fost dedicat tinerilor din comunități mici, precum cele în care lucrăm noi, am putut să facem lucruri pe care adolescenții de aici poate că n-ar fi avut niciodată șansa să le primească: consiliere psihologică, ateliere, campanii de conștientizare.

Astfel de apeluri sunt vitale pentru ONG-uri, deoarece permit dezvoltarea unor programe inovatoare și acoperirea unor nevoi ignorate de sistemul public, cum este sănătătea emoțională a adolescenților din rural și urbanul mic. Sprijinul oferit de program a făcut diferența dintre o idee, care ar fi putut rămâne doar pe hârtie, și un proiect real, cu impact în comunitate și în viața acestot tineri. 

Care sunt cele mai frecvente dificultăți emoționale cu care se confruntă acești tineri „invizibili”?

Lavinia Porubiu: Tinerii care se confruntă cu cazuri de boli grave în familie trăiesc mai ales un sentiment de abandon foarte puternic – simt că toate resursele familiei se îndreaptă către membrul bolnav, iar ei dispar de le lista de priorități. Mulți se simt vinovați dacă se întâmplă să aibă o zi bună, deoarece consideră că nu le e permis, au multă furie reprimată, sunt anxioși și foarte des, izolați social. Mulți dintre ei simt că nu au dreptul să sufere. Că trebuie să fie puternici pentru ceilalți – iar asta este o presiune emoțională enormă pentru un adolescent. 

Cum se manifestă în viața de zi cu zi?

Mihaela Dumitrache: Adolescenții din familiile care au pe cineva aflat în suferință nu se manifestă – ei stau în tăcere, în retragere. Suferința lor se poate vedea în rezultate școlare care scad fără explicații evidente. De cele mai multe ori, devin invizibili și în școală, și în comunitate, nu doar în familie.

În ce regiuni ale țării vă desfășurați activitatea pentru a-i ajuta pe tinerii „invizibili”?

Lavinia Porubiu: Proiectul a fost implementat în 24 de localități din județul Bacău – atât din mediul rurale, cât și orașe mici – acolo unde accesul la sprijin psihologic este foarte limitat sau nu există. 

Un spațiu în care să fie văzuți și ascultați 

Cum îi sprijină, concret, proiectul pe acești adolescenți și tineri? 

Mihaela Dumitrache: Intervenția a fost structurată pe mai multe componente: consiliere psihologică individuală și de grup; ateliere de art-terapie și dezvoltare personală; o tabără terapeutică; campanie de conștientizare. Le-am oferit, în primul rând, un spațiu în care să fie văzuți și ascultați, iar prin consiliere, grupuri de suport, ateliere creative și tabără, adolescenții au început să vorbească, să simtă, să se exprime. Pentru unii dintre ei a fost prima dată când cineva i-a întrebat sincer: „Tu cum ești?”. Rezultatele au fost vizibile: mai multă încredere, mai multă deschidere, mai puțină singurătate. La finalul acestor activități, am măsurat impactul, iar 82% dintre participanți au înregistrat o îmbunătățire măsurabilă a stării lor emoționale. 

Cum reacționează familiile când atenția este extinsă și asupra copiilor „invizibili”? 

Lavinia Porubiu: Inițial, unele familii sunt surprinse de ideea că și copilul „sănătos” are nevoie de sprijin. Ulterior, majoritatea devin receptivi și conștientizează impactul emoțional asupra întregii familii. Dar, pe măsură ce au participat la sesiunile din cadrul proiectului și au văzut schimbările, a apărut înțelegerea impactului pe care boala din familie l-a avut și asupra lor.

În familiile lor există rezistență sau, dimpotrivă, deschidere? 

Mihaela Dumitrache: Am întâlnit ambele situații, atât rezistență – mai ales legată de teama de a vorbi deschis despre emoții și de a cere ajutor sau de lipsa timpului, dar și deschidere – odată ce beneficiile au devenit vizibile. Uneori ne-am lovit de teamă, de lipsă de timp sau de convingerea că „nu este necesar”. De exemplu, în cazul taberei, doar o parte dintre părinți au permis participarea, invocând diverse constrângeri. 

Procesarea emoțiilor

Care este rolul activităților creative, precum expozițiile de pictură și tabăra, în procesul de vindecare emoțională a acestor tineri?

Lavinia Porubiu: Activitățile creative au fost esențiale. Acestea au oferit un canal non-verbal de exprimare, au facilitat procesarea emoțiilor și au crescut stima de sine prin expunere publică, iar prin pictură sau storytelling, copiii au reușit să scoată la suprafață lucruri pe care le țineau în ei de ani de zile. 

Ce schimbări ar trebui la nivel de societate, pentru ca acești copii să nu mai rămână „invizibili”? 

Mihaela Dumitrache: Ne-am dori ca acești copii să nu mai fie invizibili nici pentru familie, nici pentru sistem. Avem nevoie de mai multă empatie și de servicii reale de sprijin emoțional, mai ales în comunitățile mici unde acccesul la servicii este imposibil, iar resursele financiare sunt direcționate, în mod firesc, spre nevoile celui bolnav. Este o problemă care există, dar nu este încă suficient recunoscută. Noi, cei din ONG-uri, o cunoaștem foarte bine, pentru că o întâlnim zi de zi, în povești reale, în ochii copiilor care nu spun nimic, dar transmit totul prin tăcere. O vedem în familii în care atenția este absorbită de boală, iar ceilalți copii învață să se retragă, să nu mai ceară, să nu mai deranjeze. Pentru noi, nu este un concept abstract, ci o realitate concretă, trăită: discuții în care un adolescent spune pentru prima dată ce simte, momente în care un părinte realizează că și copilul „sănătos” are nevoie de sprijin. Tocmai de aceea, știm cât de important este ca această problemă să fie recunoscută, pentru că doar atunci putem vorbi despre soluții reale și despre sprijin accesibil pentru toți acești copii. 

Tabără terapeutică 

Dați-ne mai multe detalii despre cele două expoziții cu picturi ale tinerilor implicați în program și despre tabăra dedicată tinerilor din aceste familii. 

Lavinia Porubiu: Expozițiile au fost momente extrem de emoționante – organizate la Bacău și la Slănic Moldova, la hotelul unde s-a desfășurat tabăra terapeutică și unde lucrările copiilor au fost văzute de comunitate. Am inclus lucrări realizate de cei 50 de adolescenți implicați în cadrul atelierelor creative, însă doar 10 dintre ei au dorit să își și spună povestea.

Tabăra, desfășurată în perioada 23–27 februarie 2026, la care au participat zece adolescenți și cinci părinți, a fost un spațiu în care, pentru câteva zile, copiii au putut să respire, să fie ei înșiși și să se simtă cu adevărat văzuți. Aici au învățat să-și recunoască emoțiile, să aibă încredere în propria voce, să se sprijine unii pe alții și să-și spună povestea fără teamă, într-un cadru sigur și plin de acceptare. 

Ce mesaj de încheiere ați dori să transmiteți celor care ne citesc? 

Mihaela Dumitrache: Copiii invizibili nu sunt, de fapt, „invizibili”. Doar că noi nu ne uităm suficient de atent. Dacă învățăm să îi vedem, să îi ascultăm și să le oferim sprijin, putem preveni suferințe care altfel se adâncesc în timp. Uneori, tot ce au nevoie este cineva care să le spună: te văd, te aud, contezi.