Este incontestabil că în România s-au
petrecut mutaţii esenţiale în ultimii 23 de ani. Până în 1989, deciziile
privind sănătatea erau impuse pe principiul forţei, de sus în jos. În context,
actanţii, de teamă şi din spirit de conservare, plecau capul, mustăcind în
surdină, iar rezultatele au fost pe măsură – indicatorii de sănătate publică
falşi ori cosmetizaţi ne-au ţinut la coada Europei.
După ’89, şi în sănătate, refulările, frustrările,
complexele au cunoscut defulare perpetuă. S-a deschis drum „individualismului sălbatic“,
autoritarismului local şi central, rutina s-a asociat cu platitudinea, adesea
înregimentate politic. Drept urmare, şi regulile jocului au îmbrăcat mantia
unor regulamente care ne protejează sinecura şi îngrădeşte tinerilor accesul la
performanţă.
Idealul medicinii a fost înlocuit de o
gândire pervertită, iar parvenirea cu orice preţ stă la loc de cinste, în
frunte fiind „al şaselea simţ – banul – pentru că el le întreţine pe celelalte
cinci“ (Churchill).
Când s-a expus „conflictul de interese“ în
practica medicală, adică şi patron (acţionar, rudă) într-o instituţie medicală
privată, şi şef în alta publică, s-a creat mare vânzoleală. Se pare că a învins
paradigma: noi suntem cei mai buni, fără noi sistemul public se prăbuşeşte.
Se pare că, într-adevăr, „suntem sclavii
cuvintelor spuse şi stăpânii vorbelor nerostite“ (Ileana Vulpescu). Şi că
acestea sunt adevărate putem confirma prin faptul că 30% din medici au ales ţări
cu alte reguli şi în jur de 15% din populaţia României (tinerii) au optat
pentru un alt mod de gândire, prin emigrare.
Reuşite se pare că au fost privatizarea
medicinii de familie, a reţelei farmaceutice, a distribuţiei, dar şi aici pluteşte
dezinformarea sau informaţia viciată. Desfiinţăm casele judeţene de asigurări
de sănătate, desfiinţăm autorităţile judeţene de sănătate publică, desfiinţăm...
Niciunde filosofia sau viziunea fezabilă a
viitoarei „construcţii funcţionale de sănătate“. Doar desfiinţăm.
Nostalgia după tinereţea de dinainte de ’89
este anulată de regretul că două generaţii au rămas prizoniere gândirii acelor
vremi. Aceasta se vede din indicatorii de sănătate publică pentru anul 2012,
tot la coada Europei. În loc de rezolvare, rigoare, mai mult aporie. Ce a ţinut
de profesiunea medicală a fost îndeplinit, de-a lungul vremurilor; ce a ţinut
de deciziile (indeciziile) sociale, economice ori politice care concură la sănătatea
populaţiei au şchiopătat. Memoria...
