Mă
scuzaţi, m-am răzgândit. Ba nu! M-am răzgândit iar...
Debutul în lungmetraj al lui Paul Negoescu
spune o poveste simplă despre decizii, acelea importante, menite să schimbe
existenţa. În bine sau rău, dar o
schimbă. O lună în Thailanda spune povestea lui Radu (interpretat de
Andrei Mateiu), care, în noaptea Anului Nou, nemulţumit de viaţa sa sentimentală,
decide să se despartă de actuala prietenă şi să pornească în căutarea fostei. Şi
uite aşa, începe o călătorie prin cluburile bucureştene, o călătorie decisivă
în privinţa viitorului său. Rămâne de văzut dacă ea este cea de care are nevoie cu adevărat. Zarurile au fost
aruncate imediat după miezul nopţii, când se desparte subit de Adina (Ioana
Anastasia Anton). Dincolo de toate elementele de suprafaţă, filmul vorbeşte
despre generaţia celor de aproape 30 de ani, oameni confuzi din punct de vedere
sentimental, obişnuiţi să ia decizii pripite şi imprevizibile, fără a rumega
prea mult situaţiile, din dorinţa de a fi cât mai cool cu putinţă. Povestea lui
Radu este una tristă: un bărbat care nu reuşeşte să se hotărască ce vrea,
încurcă femeile din viaţa lui, le complică inutil existenţa, pentru simplul
motiv că a fost laş la momentul X. De fapt, problema lui Radu este răsfăţul
exagerat de care se agaţă, fără prea multe remuşcări. Prea puţin îi pasă de
Adina, iar sărbătorirea a nouă luni de când sunt împreună şi cadoul (o ramă
foto colorată simpatic) par să îl lase rece. Din păcate, relaţia lor ajunsese
în acel punct în care ea visa linişte, petreceri aşezate, ieşiri la restaurant,
mese de prânz cu părinţii. Dar lucrurile de genul acesta sperie şi poate nu
doar pe Radu, ci chiar pe orice alt bărbat. Pentru că ar presupune o maturizare
şi o stabilizare imediată. Or, cine îşi mai doreşte astfel de lucruri în zilele
noastre?! Viteza în care trăim ne şantajează
să ne dorim lucruri imediate, la îndemână, comode şi fără prea multe complicaţii.
Nu mai vedem oamenii din jurul nostru, iar pe primul loc începe să fie, din ce
în ce mai des, propriul interes, propria persoană.
Povestea
e plină de ironii şi replici acide, iar atmosfera Bucureştiului în noaptea de
Revelion rivalizează cu orice altă metropolă: cluburile sunt pline, muzica este
antrenantă, petrecerile sunt reuşite. Ceea ce îi iese foarte bine lui Negoescu şi
prea tinerei echipe (atât cea artistică, cât şi cea de producţie) este
contrastul evident între starea neplăcută a lui Mateiu şi atmosfera veselă din
jurul său. Radu este neplăcutul de serviciu, omul care nu îşi găseşte locul
defel până nu o întâlneşte pe Nadia, să îi spună ce simte. Pare a fi singurul
lucru care trebuie rezolvat şi cât mai repede cu putinţă. De fapt, pare a fi
seara în care toate coincidenţele şi-au dat întâlnire. Povestea Emiliei este
suficient de percutantă, având în vedere povestea lui Radu: „Chestia asta cu
îndrăgosteala e ca o vrăjeală-n cap care nu te lasă să judeci corect. De fapt,
orice relaţie se bazează pe respect“. Dar teoria lor referitoare la cum să (nu)
îţi pierzi capul în dragoste se dovedeşte a fi relativă. Fiecare prieten din
grupul său avea o poveste ciudată în acest sens. Fiecare acţionase instinctiv
la un moment dat. Dar dragostea e extrem de imprevizibilă şi nu e simplu să raţionezi
atunci când ţi se întâmplă. Şi numele celor două fete sunt la fel de strâns
legate între ele: Adina e anagrama Nadiei, iar prietenul Alex (Tudor Istodor)
glumeşte pe seama lui Radu încercând să îl scoată din starea depresivă. Fără
rezultate, dar cu umor şi plin de viaţă: „Mi s-a părut că am văzut-o azi în
supermarket. – Să mori tu! Pe Nadia Comăneci?“.
Titlul vorbeşte, de fapt, despre visul lui
Radu de a-şi duce iubita în vacanţă: „Ce-ai zice să mergem o lună în Thailanda?
/ Ai înnebunit?!“. Nu sunt acestea cele mai frumoase şi spontane reacţii atunci
când eşti îndrăgostit? Parcă numai atunci totul e posibil şi credibil.
Stilul lui Negoescu e fresh, imaginea lui
Andrei Butică decupează altfel Bucureştiul şi, în general, curajul acesta de a
face un film despre ceea ce simţi, ai putea simţi sau chiar ai trăit mi se pare
extrem de onest, sincer, autentic. Cu atât mai mult cu cât vine de la o echipă
tânără care demonstrează clar că poate realiza şi alt gen de poveşti româneşti.
Poate nu la fel de puternice, dar sinceritatea în film e esenţială. Iar dacă te
vei regăsi măcar într-o secvenţă, replică, privire, înseamnă că filmul românesc
merită încurajat. Şi asta pentru că vom obosi la un moment dat să rostim doar
anumite nume de regizori, nu vom şti decât de cei din jur, ne vom
superficializa la maximum primind de-a gata doar filme de Cannes. O lună în Thailanda n-a fost gata pentru
Cannes, dar a ajuns la Settimana della
Critica (Venezia) şi la încă o serie de alte prestigioase festivaluri. Un
început promiţător. Merită încercat!