Luna trecută, în 17 septembrie, a fost marcată Ziua Mondială a Siguranţei Pacientului. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), anual, se înregistrează circa 134 de milioane de prejudicii evitabile aduse pacienţilor în cursul asistenţei medicale oferite în cadrul spitalelor. Astfel, sunt afectaţi patru din zece pacienţi trataţi în cabinetele medicilor de familie și în ambulatorii, determinând circa 2,6 milioane de decese. Toate aceste evenimente nedorite cresc costurile serviciilor de sănătate cu peste 15%, potrivit ANMCS.

În anul 2021, OMS a adoptat Planul de acţiune global pentru siguranţa pacienţilor 2021-2030. Documentul* prevede eliminarea daunelor evitabile în îngrijirea sănătăţii și îmbunătăţirea siguranţei pacienţilor prin acţiuni multiple de politică privind siguranţa și calitatea serviciilor de sănătate. Din 2020, Guvernul României s-a alăturat instituţiilor naţionale și internaţionale care doresc să evidenţieze importanţa siguranţei pacientului și a solidarităţii, implicării și acţiunii în scopul îmbunătăţirii calităţii serviciilor medicale. Pentru 2024, tema stabilită de OMS pentru marcarea acestei zile este „Îmbunătăţirea diagnosticului pentru siguranţa pacienţilor” cu sloganul „Get it right, make it safe!”. Este astfel subliniată importanţa critică a diagnosticului corect și în timp util în asigurarea siguranţei pacienţilor cu ecou în îmbunătăţirea rezultatelor sănătăţii.

Unde încep problemele

Pe baza unui diagnostic corect și rapid se poate identifica problema de sănătate a pacientului, acesta fiind o cheie pentru accesul la îngrijirea și tratamentul de care are nevoie. Și de aici începe, dacă vreţi, nesiguranţa. Bolnavul vine târziu, temporizează internarea; bariera tratament ambulator - spitalizare devine extrem de fragilă. Pacientul și familia doresc ca la cazuri grave, la prima internare cu un cancer pulmonar, să aibă o rezolvare radicală. Înainte de a ajunge, forţat de explozia simptomelor, la pat, trec luni sau chiar ani. 

De multe ori, cancerul pulmonar este în stadiul IV la momentul internării și, din păcate, cu multe comorbidităţi asociate (boli cardiovasculare, diabet zaharat, obezitate, BPOC) care impietează asupra posibilităţii debutului investigaţiilor (în special al bronhoscopiei). Riscul vital este mai apropiat ca întotdeauna, iar practicianul trebuie să spună familiei că pacientul are o tumoră malignă și cu o confirmare histopatologică. Lăsând la o parte cutuma circulantă în lumea nescrisă a pacienţilor, cum că biopsia declanșează explozia cancerului, aceasta nu mai este realizabilă. Și atunci familia, firesc, are speranţe că nu este un cancer, dar în același timp cere imperativ un răspuns pentru a avea o terapie din sfera oncologică. Aceasta când, adesea, bolnavul este de fapt doar în zona paliaţiei.

Nesiguranţe și nemulţumiri

Mai există nesiguranţe alimentate de numărul mare de formulare de completat la internare, care induc anxietate la unii bolnavi. De exemplu, recent, am avut un pacient cu un sindrom de apnee în somn sever, aflat pe CPAP, cu regula impusă de CAS de reînnoire a verificării pe internare de zi a complianţei. Venise deja a patra oară pentru o astfel de procedură și, deși făcuse aceste lucruri de trei ori anterior, de data aceasta nu a mai vrut să semneze unele documente. Acum i se părea ciudat să existe anumite condiţii de internare de zi. 

Mai este și lista destul de lungă de pacienţi, aparţinători care, când ajung în saloane, sunt nemulţumiţi de ele. Doresc, pe bună dreptate, saloane cu maximum două paturi, WC singular etc. Culmea este că și personalul medical își dorește acest lucru, dar structurile multor spitale sunt învechite,  obosite, uzate și depășite. Ca să nu mai vorbim de monodisciplinaritatea unor spitale, o moștenire din epoca comunistă. În aceste condiţii, plimbarea pe la alte spitale, alte specialităţi poate fi, de asemenea, o sursă de nesiguranţă. Și lista rămâne permanent deschisă pe foarte multe subiecte, ca de exemplu: lipsa unor posibilităţi investigaţionale, tardivitatea lor din cauza  presiunii pe anumite servicii, lipsa unor specialiști, a căror densitate pe teritoriul ţării este în continuare neuniformă etc.

În concluzie, drumul de la siguranţă la nesiguranţă și întoarcerea în zona de siguranţă, atât pentru pacient, cât și pentru personalul medical, sunt legate inerent de mulţi factori. Aceștia pot fi corectaţi de autorităţile sanitare, personalul medical, manageri de spitale și de campaniile în masă de educaţie a potenţialilor pacienţi. La toate acestea ar trebui adăugat și un buget mai mare pe aria de prevenţie. Dacă privim la ce spune Beth Moore: „Cea mai bună acoperire a nesiguranţei este perfecţionismul. Acolo devine o formă de artă”, trebuie să căutăm și rezolvări și, poate, ar trebui să privim și la ce spune Albert Einstein: „Este un merit etern al știinţei că, acţionând asupra minţii umane, a depășit nesiguranţa omului în faţa lui însuși și în faţa naturii”.