Doza de ficțiune: „Prelata” dr. Adriana Spineanu 

Doza de ficțiune: „Roșu” de Dana Voicu 

Un caz de patologie psihiatrică

Nu mai ştia când începuse totul. Remarcase doar că Simina se purta din ce în ce mai ciudat. De fapt, asta îi spusese şi maică-sa.

— Mă, muică, ce are mă, fata asta a ta? Cât e ziulica de lungă se uită în oglindă de zici că e fermecată. Asta, îţi zic eu, nu-i lucru’ curat. E lucru’ dracului. El şi-a vârât coada, îţi spui eu.

— Lasă-mă, mamă, şi matale! Nu vezi că-s obosit? Ce-s vorbele
astea?

— Muica îţi spune să ai grijă! Să nu te trezeşi că o ia razna şi nu ne
mai putem înţelege cu ea.

— Mamă, matale şi-aşa nu te-ai putut vreodată înţelege cu ea.

— Păi ce? Eu zic despre mine? Eu zic de copii. Că dacă mă-sa o ia razna, cine mai e acolo pentru ei? Cine se ocupă? Tu eşti mereu
plecat.

— Păi mă-sa, cine să se ocupe? Hai, muică, parcă tu tragi a rău. Vezi-ţi mai bine de bobii ăia ai matale, că de Simina mă ocup eu.

Lunile au trecut şi Simina s-a schimbat cu totul. Purta nişte ţoale lălâi, diforme şi se privea cât era ziua de lungă în oglindă, mângâindu-se pe burtă. Începuse, aşa cum îl avertizase maică-sa, să neglijeze copiii. Cei doi băieţi profitau din plin şi îşi vedeau de ale lor. Stăteau ore întregi în faţa televizorului sau butonau de zor la telefoane. Noroc că muica fusese de acord să-şi lase gospodăria pe mâna lui tanti Fănica şi rămăsese peste iarnă la ei. Dar problema se punea: ce aveau să facă din primăvară? Siminei i se încheia perioada de stat acasă şi ar fi trebuit deja să vadă la serviciu cum avea să lucreze. Acum părea însă mai absentă ca oricând. 

— Muică, hai să chemăm Părintele, să-i citească ceva, poate îşi revine. Eu îţi spusei ţie că poate are pe Necuratu’. 

— Muică, iar începi? Ce necurat? Ce părinte? Uite, vorbii cu Dănuţ azi la serviciu şi îi povestii şi lui. 

— Aoleu, muică! Păi cum făcuşi tu una ca asta? Nu ştii că oamenii e răi? Vrei poate să te râdă toţi, că ai femeie nebună? 

— Of, muică! Termină şi matale şi ascultă-mă până la capăt!

— Eu te-oi asculta, dar îţi spui că nu e bine, muică, ce făcuşi. Uite, na, cum se pornii să-mi arză urechea dreaptă! Asta-i rost de bârfă. Care n-oi mai putea tu de grija mea! Da-ţi-ar Dumnezeu necazuri, să ai la ce te gândi! 

— Muică, mă asculţi şi mata pe mine? Dănuţ îmi zise că să mă duc cu ea la psiholog, că psiholog îi trebuie ei.

— Aoleu muică! Văzuşi că avui dreptate? E nebună mititica. Păi vezi? Că muica ţi-a spus ţie să fi luat pe Maricica a lu’ dom’ primar, că e fată de casă şi e gospodină şi e cuviincioasă. Când intră duminica în Biserică se opreşte şi întreabă toate babele de sănătate şi are aşa o vorbă, de-ţi ia durerea cu mâna. Mânca-o-ar mama pe ea de fată frumoasă! Ce buzişoare şi ce guriţă are ea! Și era şi singură, bată-o-ar norocul de fată cuminte! Dar tu nu. Ai luat pe cine ai vrut tu şi uite unde am ajuns! Săracu’, taică-tu’, dacă ar vedea el ce necaz a dat peste noi, s-ar ridica din groapă sărăcuţu’ de el. Of, Ionele, Ionele, cum te-ai dus tu, măi, Ionele, şi uite câte avem de pătimit cu băiatu’ aista. 

— Muică! Tata e mort de douăzeci de ani. Lasă-l acolo să se odinească în pace unde e. Zii mai bine aicea: să o duc pe Simina la un psiholog? Mata ce spui? Că mata te pricepi la trebi d-astea muiereşti.

— Eu ştiu ce să spui? Nu ştiu ce să spui. Că dacă pe urmă iese rău, tot în capu’ meu se sparge. Eu zic mai bine să mă laşi de m-oi duce eu la piaţă, că sigur o avea careva şi ierburi de leac şi om vedea, poate om scoate-o cumva la capăt.

*

Cu timpul, Simina a abandonat oglinda şi, în schimb, stătea ore întregi în pat cu ochii închişi de parcă dormea. Uneori li se părea chiar că o aud sforăind uşor. De mâncare nu se mai atingea. Cel mai tare îl speria atunci când îi vorbea şi ea nu-i răspundea, privea undeva în gol de parcă nici nu mai era acolo cu el.

Ceaiurile din buruieni ale maică-sii nu au servit la nimic. Poate doar ca diuretic. 

Când mergea abia se târa. Ziceai că îi legase cineva nişte ghiulele de tun cu lanţuri de picioare. 

Mai zilele trecute, i-a făcut surpriza şi i-a adus un buchet cu exact douăzeci şi nouă de trandafiri. I-a luat din mână de zici că era teleghidată. Oare să-i fi făcut careva farmece? Prostii! Astea sunt numai vorbele lu’ mămica. Cine mai crede azi în aşa ceva? Nişte aberaţii! Asta dacă nu cumva... oare să fie cu putinţă? Să fi aflat despre el şi Mirela, Mirela de la contabilitate? Ce naiba, că doar fusese destul de prudent. Și ea era destul de discretă, îşi ţinea gura, că doar avea tot interesul. Dacă afla bărbată-su, o snopea în bătaie. 

Simina stă pe marginea patului matrimonial, se mângâie pe burtă cu mâna dreaptă, care i s-a făcut osoasă de când nu mai mănâncă. Buzele i se mişcă încontinuu, dar nu scoate niciun sunet. Parcă ai spune că rosteşte o rugăciune. Simina nu a fost niciodată aşa cu Biserica. De fapt, dacă se gândea mai bine, era o vreme când mergea la slujbă duminica de dimineaţă, avea un duhovnic cu care vorbea atunci când făceau tratamentele alea de fertilizare. Dar pe urmă, după ce a murit ăla micu’, de atunci s-a certat cu Dumnezeu. A scos toate icoanele din casă, a aruncat până şi un calendar bisericesc de i-l adusese maică-sa. Oare să aibă vreo legătură? Dar nu se poate! Asta a trecut deja. Și, până la urmă, au doi băieţi sănătoşi, ar trebui să se bucure de asta. Oare chiar o fi din cauza lu’ Mirela? Mâine o să o ia deoparte la serviciu să o întrebe. Și o să-i facă şi Siminei o programare la doctorița de familie, să-i dea o trimitere la psiholog, cum i-a spus Dănuţ, bărbatu’ lu’ Mirela. 

Doza de ficțiune: „La mama dracului” de Laura Stanciu 

Doza de ficțiune: „Tunsoarea” de Ioana Novac 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.