Așteptare

Capela era rece, ca un mormânt ermetic în care își închipuia, uneori, cum își va înghesui picioarele lungi și mâinile firave până în viața veacului ce va să vie. Într-o clipă, un fior zdravăn îi zgudui trupul, din stomac până spre exterior, în protuberanțele mici până la piele. I se păreau povești „viețile de apoi” deși cele mai multe amintiri din copilărie le avea cu bunică-sa la biserică. 

Din loc în loc, fascicule de lumină caldă împungeau pereții prin imperfecțiunile unui vitraliu încropit de copiii și părinții găzduiți de-a lungul timpului în Secția de Pediatrie, fiecare cu visul lui, cu speranța și credința de a se face bine totuși, nimic nu-i părea cald și liniștitor în încăperea aceea. Doctorul care urma să o opereze pe mama ei o sfătuise să rămână acolo văzând-o sufocată de îngrijorare. 

Nici sfinții de pe pereți, nici mirosul de motorină de pe strana proaspăt curățată amestecat cu cel de tămâie, și nici iadul de pe peretele de la intrare nu o făceau să se încălzească pe dinăuntru. 

Era un octombrie capricios, dar în ziua aceea de luni, soarele nu mai mușca. A ieșit din capelă direct în curtea spitalului și s-a lăsat cu totul, moale, pe banca de lângă salcie. 

Pentru o clipă i-a trecut prin gând să se întoarcă, să stea cu Sebi în sala de așteptare, dar asta ar fi însemnat să fie martora altor drame care nu erau ale ei. O avea deja pe a ei proprie care îi apăsa tare pe inimă. 

A vrut să-și facă o cruce, dar o durea unghia de la degetul mare, ruptă din carne. Nici nu simțise când s-a rupt. Atârna acolo încă, precum un cordon ombilical netăiat. 

Nu putea să se liniștească. Operația dura deja de vreo 2 ore și Sebi nu avea noutăți. 

Cu piciorul drept bătea un ritm apăsat în betonul gri. Simțea mișcarea asta ca un puls exterior, eliberator, dar mult mai alert decât bătăile inimii. 
Pentru o clipă crezu că îi e foame și se gândise să-și desfacă banana pe care o băgase în geantă pentru maică-sa înainte să vină Sebi să le ducă la spital. 

Apoi își dădu seama că nu era foame ce simțea. Era durere, era panică, era furie, revoltă și dor. Toate amestecate și venite fără noimă în sufletul ei, așa cum vine potopul într-o zi caldă și senină de vară, fără preambul, fără prefață. 

Nu era chip să se liniștească. În loc de banană înghiți un Extraveral care-i rămăsese în gât. Mai înghiți în sec de câteva ori până simți pastila că-i alunecă lent pe esofag în jos. 

,,Atunci când cazi în adâncul tristeții te ții de bucuria din ochii celor cărora le faci bine și parcă nu te duci cu totul la fund.” 

Așa-i spusese Sebi când a aflat prima dată de boala mamei ei. Și de atunci făcea și ea ce putea ca să se mai agațe de câte o ancoră. 

Îi dăduse trei pulovere vecinei de la parter și aceasta i-a zis ,,Bogdaproste!”, dar nu era chip ca bucuria aceasta să o facă să uite de mama ei și operația dificilă prin care trecea. 

Acum, lângă salcia aceea mai mult goală, fără frunze, pe banca rece, se tot frământa. Își trosnea degetele cu tot cu unghia ruptă, iar buzele și le mușcase de multe ori. 

Cu cine să vorbească, cum să scoată plumbul acela care o apăsa în piept? Era atât de singură acolo și mică sub cerul de toamnă, că-i veni să zică „Doamne ajută!”, așa ca un acoperiș sub care să-și culce zbuciumul. 

Apoi își zise că mama îi e pe mâini bune, că domnu’ profesor doctor știe ce face, că nu e prima lui operație, că a mai salvat și alte creiere și nu-i despre „Doamne ajută!” aici, ci despre știință, precizie, profesionalism și experiență. 

Îl văzu apoi pe Sebi venind spre ea. Livid, cu pomeții ascunși de fire răzlețe de păr, cu mânecile cămășii suflecate. Era agitat după cum îi vedea mersul și veni fuga spre ea, o cuprinse tare și-i murmură printre suspine ținute strâns în barbă atâtea ore: ,,A reușit!” 

— Doamne, Sebi! Ce veste! Hai să-i luăm eclere și să-i ducem în salon. 

Maică-sa n-avea voie eclere și știa bine asta, dar nu putea să-i spună în alt mod că e fericită și că o iubește. 

Douăzeci de minute mai târziu, cu eclerele la pachet, dădu buzna pe holul îngust până la salonul 21 al secției de terapie intensivă, urmând-o pe Aura, fiica vecinei de la parter. I-a promis că o lasă zece minute să o vadă pe mama ei, dar mai mult nu are voie, că vine șefa și nu vrea să dea de bucluc cu ea. Îi lăsă ei pachetul după ce văzu că nu sunt șanse ca bolnava să poată înghiți vreun dumicat în următoarele ore. Apoi dădu nas în nas cu domnul profesor care, fără să mai aștepte întrebarea, îi spuse dintr-un automatism profesional: 

— Bună ziua! E bine doamna. A fost dificil să curățăm mizeria, dar e pe drumul cel bun. Voi veni la vizită mâine dimineață și îi scriu o rețetă. Doamne ajută! 

Murmură și ea un „Doamne ajută!” oglindind energia izbăvitoare a medicului din fața ei și ieși în curtea spitalului cu Sebi lângă ea. Își făcu o cruce fără să-și mai dea seama dacă o mai doare degetul și intră în capela care era parcă mai caldă. 

Doza de ficțiune: „Brânza, bat-o vina!” de Cristina-Maria Mitrea 

Doza de ficțiune: „Doulaura Balaura” de Ioana Serota 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.