Adrian Bighea este conferențiar la UMF din
Craiova și medic primar de reabilitare medicală. Este președintele Societății
Române de Reabilitare Medicală.
Nu
cred că se poate începe o discuție despre abordarea non-farmacologică a durerii
altfel decât evocând articolul publicat în 1965 în revista Science de Roland
Melzack și Patrick Wall (1). Articolul începe cu următoarele cuvinte: „A
gate control system modulates sensory input from the skin before it evokes pain
perception and response”. Rămâne mereu o plăcere să citești acest articol,
chiar și după 50 de ani de la publicare.
Neuronii
senzitivi aduc la măduva spinării informații despre durere, despre rece, despre
cald ca și despre alte fenomene senzoriale. Mesajul de durere este transmis
prin cel puțin două tipuri de fibre nervoase, A-delta, mai rapide, și C, mai
lente. Dacă ne lovim, avem tendința aproape reflexă de a pune mâna sau de a ne freca
pe regiunea pe care ne-am lovit și durerea loviturii pare să diminueze. Gestul
nostru activează transmiterea din periferie a unor informații despre atingerea
sau presiunea pe tegument prin fibre nervoase chiar mai rapide decât cele
A-delta, informații care ajung la măduvă și la creier mai repede decât cele
provenite de la locul injuriei și împiedică astfel percepția durerii „închizând
poarta”. Așa se explică de ce aplicarea unui excitant termic rece sau cald,
masajul, diverse proceduri electroterapice sau chiar acupunctura au adesea un
bun efect în calmarea durerii.
Să
luăm un exemplu frecvent întâlnit în practica medicală, cel al durerii lombare,
care poate avea drept cauză acțiunea unui factor iritativ sau inflamator la
nivelul mușchilor, ligamentelor, articulațiilor sau discurilor intervertebrale.
Mesajul de durere transmis de la aceste structuri anatomice către măduva
spinării și scoarța cerebrală poate fi blocat prin aplicarea pe aceeași regiune
lombară a uneia sau mai multora dintre metodele enumerate mai sus.
Fenomenele
care au loc în realitate sunt mult mai complexe decât în succinta noastră
descriere. Modul în care funcționează teoria porții este influențat de mulți
factori, dintre care probabil cel mai important este intensitatea durerii.
Chiar și creierul transmite semnale către măduvă influențând modul în care îi
este permis semnalului dureros venit din periferie să se propage din cornul
posterior medular prin căile spinotalamice către creier, unde să se transforme
în senzație de durere. „Poarta” din măduvă poate să permită trecerea durerii
direct către creier, să diminueze semnalul dureros sau să-l blocheze de tot. Nu
trebuie să uităm că percepția unui stimul dureros este modulată în creier în
funcție și de contextul personal și social în care se află subiectul în acel
moment. Cantitatea de endorfine eliberate este strâns legată de starea de
moment și de activitatea desfășurată de fiecare dintre noi. Durerea provocată
de un traumatism suferit în timpul unui meci de fotbal va fi resimțită de sportiv
la adevărata ei intensitate abia după ce meciul s-a terminat. Același lucru
este valabil și în privința unei dureri cronice, care este percepută la un
nivel mai mic dacă subiectul desfășoară un program de exerciții fizice zilnice
care se știe că stimulează producția endorfinelor.
Exceptând
rarele situații când nu se poate interveni cu niciun medicament împotriva
durerii din cauza unor contraindicații, abordarea non-farmacologică este utilă
cel mai des ca adjuvant al terapiei farmacologice, fie adăugându-și efectul
antialgic la cel al medicației, fie permițând folosirea unor doze mai mici de
medicament, limitând astfel efectele adverse pe care practic toate antialgicele
le au.
Trebuie
precizat că managementul non-farmacologic al durerii poate cuprinde măsuri
terapeutice non-invazive (electroterapie, masaj, hidroterapie, termoterapie,
terapia cognitiv-comportamentală, tehnici de biofeedback etc.) sau invazive
(dry needle, acupunctură, stimularea electrică a măduvei spinării etc.). În
cele ce urmează ne vom ocupa de câteva din măsurile non-farmacologice
non-invazive de terapie a durerii, care fac obiectul activității de zi cu zi a
medicului de medicină fizică și de reabilitare și a echipei sale.
Electroterapia
Stimularea
electrică pentru ameliorarea durerilor s-a practicat încă de la descoperirea
electricității, dacă nu chiar cu mult mai înainte, dacă amintim obiceiul de a
pune un pește care descarcă potențiale electrice pe regiunea dureroasă. Există
o descriere din anul 47 în care o persoană suferind de gută a resimțit o
ameliorare importantă a durerii după ce a călcat accidental pe un calcan
electric. Găsim mențiuni similare în scrierile lui Aristotel sau Plinius cel
Bătrân.
Electroterapia
urmează mereu în decursul timpului descoperirile din domeniul electricității,
astfel că și metodele folosite se suprapun cu cele la modă la un moment dat.
Trecem pe rând prin etapa franklinismului, a galvanismului sau a faradismului
după cum în atenție se află câmpul electrostatic, curentul continuu (galvanic)
sau curentul alternativ (de ex. faradic). La fel vor sta lucrurile până în
zilele noastre, aproape fiecare progres în domeniul electricității adăugând și
o aplicație în medicină. Acest lucru îl va face pe Woolf să scrie în 1984:
„Abilitatea clinicianului de a ameliora durerea unui pacient folosindu-se de
propriile lui mecanisme neurofiziologice reprezintă cu siguranță una din cele
mai mari realizări ale medicinei contemporane” (2).
Odată
cu renunțarea la electrozii sub formă de ace introduse prin tegument și la folosirea
electrozilor de contact, electroterapia devine o metodă de terapie
non-farmacologică non-invazivă cu largă aplicabilitate.
Deși
invocăm de foarte multe ori teoria porții pentru a justifica efectul antialgic
al diferitelor forme de curenți terapeutici, electroterapia se bazează și pe
alte mecanisme la fel de importante derivate din legi ale electricității (3).
Curentul galvanic care folosește doi electrozi (plus și minus) înveliți într-un
material hidrofil îmbibat în apă sau soluție electrolitică își exercită efectul
pornind de la proprietatea sarcinilor electrice de același semn de a se
respinge și a celor de semn contrar de a se atrage. La polul pozitiv plasat pe
tegument pe regiunea dureroasă, sarcinile electrice pozitive (H+)
apărute prin electroliză vor fi respinse de electrod spre tegument pe care îl
vor străbate și astfel se vor adăuga sarcinilor pozitive de la exteriorul
celulelor în repaus. Va rezulta o hiperpolarizare a membranei celulare și
receptorii pentru durere vor fi mai greu de excitat. Invers, la polul negativ
sarcinile electrice negative (OH–) respinse de electrod spre
tegument vor scădea valoarea potențialului transmembranar de repaus făcând
celula mai ușor excitabilă. Efectul se produce indiferent de forma de aplicare
a curentului galvanic, care poate fi galvanizare simplă, baie galvanică sau
ionogalvanizare. În cazul ionogalvanizării, efectele sunt potențate și de
soluțiile care conțin substanțe farmacologic active în care se îmbibă învelișul
hidrofil al unuia dintre electrozi. Se pot folosi soluții de calciu, de
cortizon, de xilină, toate având efect antialgic.
Dacă
aplicăm curentului galvanic o succesiune anume de întreruperi ale circuitului
electric putem obține curenți sau impulsuri de joasă frecvență. În cazul
menținerii constante a intensității curentului vor rezulta impulsuri
dreptunghiulare, iar în cazul modificării intensității vor rezulta impulsuri
triunghiulare sau impulsuri cu pantă. Ele sunt caracterizate prin formă,
amplitudine, frecvență și modulație.
Impulsurile
dreptunghiulare și cele triunghiulare sunt folosite mai mult în
electrostimularea musculaturii normal inervate, respectiv denervate. Derivați
din aceste impulsuri sunt curenții diadinamici, curentul faradic și neofaradic.
Dintre ei, curenții diadinamici (CDD), descriși de Bernard în 1929, provin din
redresarea curentului sinusoidal de rețea de 50 Hz și sunt foarte mult folosiți
de noi în terapia durerii. Efectul antialgic apare sub polul negativ și se
exercită prin teoria porții.
O
altă formă de impulsuri de joasă frecvență cu largi aplicații în terapia
durerii este cea cunoscută sub numele de TENS (stimularea nervoasă electrică
transcutanată) și folosește frecvențe ale impulsurilor apropiate de frecvențele
fiziologice. Avantajul metodei constă în faptul că acest tip de curenți poate
fi produs cu aparate de mică dimensiune, chiar alimentați cu baterii.
Portabilitatea face posibil autotratamentul la domiciliul bolnavilor, mai ales
că în unele dureri cronice aplicațiile pot dura mai multe ore pe zi. Este forma
de electroterapie care are indicații în durerile din cancer.
Crescând
frecvența impulsurilor, ajungem la curenții de medie frecvență care în
electroterapie folosesc frecvențele între 3.000 și 10.000 Hz. Acești curenți
pot stimula fibrele nervoase mielinice pe baza principiului „sumației
temporale” descris de Gildemeister. Principiul se referă la apariția excitației
după aplicarea unei succesiuni de unde de medie frecvență care trebuie să
depășească un anumit prag de intensitate. Cu cât intensitatea este mai mare, cu
atât este nevoie de un timp mai scurt pentru apariția excitației. Dacă însă
intensitatea curentului este sub prag, prelungirea în timp a aplicației de unde
de medie frecvență nu duce la apariția excitației.
Curenții
de medie frecvență, fiind curenți sinusoidali (alternativi), produc așa-numita
excitație apolară, adică excitația apare la oricare dintre poli sau la ambii
dacă se aplică simetric. Rezistența cutanată este mult mai mică la curenții de
medie frecvență, ceea ce face ca excitația să fie nedureroasă chiar la
intensități destul de mari și permite pătrunderea undei de excitație mult mai
profund. Datorită schimbării continue și rapide a polarității, acești curenți
sunt mai ușor de suportat de copii sau persoane cu sensibilitate tegumentară crescută,
receptorii cutanați nefiind excitați la trecerea curentului de medie frecvență.
Cea mai folosită metodă de aplicare a mediei frecvențe este prin intermediul
curenților interferențiali, obținuți prin încrucișarea a doi curenți de
frecvență medie, cu frecvențe diferite, în general decalați cu 100 Hz. La locul
de întâlnire a lor se produce un câmp de interferență sau un câmp
interferențial, în care direcția și intensitatea curentului de interferență se
modifică repetitiv, cu creșterea și scăderea intensității cu o frecvență între
0 și 100 Hz.
Mergând
mai sus pe scara frecvenței curenților terapeutici ajungem la terapiile cu
înaltă frecvență (peste 300.000 Hz) al căror mod particular de acțiune
antialgică este producerea locală de căldură, motiv pentru care ar putea fi
foarte bine încadrate în capitolul termoterapiei. Preferăm însă să îi încadrăm
la electroterapie deoarece producerea căldurii se realizează prin intermediul
acțiunii unor curenți electrici sau a unor aparate care folosesc curentul
electric. Aici găsim undele scurte (lungime de undă 11,06 m) și microundele
(lungime de undă 12,25 cm).
Curenții
de înaltă frecvență au unele proprietăți care îi deosebesc de alte forme de
tratament: nu au acțiune electrolitică și electrochimică; nu provoacă excitație
neuromusculară datorită frecvenței lor foarte mari, valoarea limită a timpului
necesar unui curent pentru a produce excitația nervoasă fiind de 0,01 ms;
produc efecte calorice de profunzime mult mai mari decât la joasa și media
frecvență; curenții de înaltă frecvență de tipul undelor scurte pot străbate și
mediile izolante electric și astfel se pot transmite organismului și printr-un
strat de aer, fără a mai fi necesar contactul direct al electrozilor cu
suprafața corpului; spre deosebire de alte proceduri termoterapice care au
acțiune de suprafață, undele scurte au acțiune termică de profunzime.
Ultrasonoterapia,
care face parte tot din gama înaltei frecvențe, reprezintă aplicarea
oscilațiilor mecanice din domeniul ultrasunetelor în scop terapeutic. Prin
acțiunea ultrasunetului particulele de materie ale mediului străbătut sunt
antrenate în mișcare și oscilează în jurul poziției lor de repaus producând
căldură prin frecare. Această acțiune mecanică, acest efect de vibrație este
caracteristic ultrasunetului deosebindu-l de celelalte forme terapeutice de
înaltă frecvență la care propagarea undelor electrice, magnetice sau
electromagnetice nu provoacă mișcarea particulelor. Transformarea în căldură a
energiei ultrasunetului apare la limita de separație a mediilor străbătute,
care, având duritate ultrasonică diferită, vor fi străbătute de ultrasunet cu
viteze diferite. Încălzirea se produce astfel la limita de separație dintre
țesuturile cu densități diferite, de exemplu dintre țesuturile moi și os. Absorbția
energiei ultrasonice este invers proporțională cu lungimea de undă și cu
greutatea atomică. Țesuturile apropiate de emițător, intrând în vibrație,
absorb o cantitate de energie în funcție de constanta lor de înjumătățire, care
este pentru țesuturile vii de 3–4 cm la o frecvență de 800 kHz. Această
profunzime de penetrare este suficientă pentru o acțiune terapeutică ce nu
vizează organele interne (4). Pentru a obține o acțiune mai de profunzime, de
exemplu pentru o articulație mare, este necesar să se folosească puteri mai
mari. Puterea emisă de capul ultrasonic se măsoară în W/cm2.
Radiațiile
infraroșii produse de surse artificiale care reproduc emisiile solare din
spectrul infraroșu intră și ele în categoria formelor de electroterapie care
își manifestă efectul antialgic prin intermediul căldurii pe care o produc. Și
tot în spectrul solar găsim și radiațiile ultraviolete a căror aplicare prin
intermediul unor surse artificiale reprezintă și cel mai bun exemplu de
aplicare a teoriei porții în scop antialgic. Producerea cu ajutorul
ultravioletelor a unui eritem bine delimitat pe o zonă dureroasă face ca
excitațiile transmise de terminațiile nervoase libere din tegument către măduvă
să închidă poarta pentru semnalul dureros venit din profunzime prin fibre nervoase
mai lente.
Exemplele
de terapie antialgică bazată pe legile electricității ar putea continua cu
formele noi, intrate în arsenalul fizioterapiei în ultimii ani și care se
bucură de un mare interes din partea specialiștilor datorită efectelor pe care
le produc. Amintim aici de aparatele de tip TECAR care permit administrarea de
unde de diatermie într-un regim dinamic, de-a lungul unui mușchi sau de-a
lungul unei căi nervoase concomitent cu kinetoterapia, sau de aparatele care
emit impulsuri de câmp magnetic de mare intensitate pe zone bine delimitate în
care produc depolarizarea celulelor din structurile neuromusculare cu
diminuarea durerii atât acute, cât și cronice.
Principalele
afecțiuni în care procedurile electroterapice pot contribui la ameliorarea
durerii sunt: afecțiuni reumatismale degenerative, în special boala artrozică;
afecțiuni reumatismale inflamatorii ca artrita reumatoidă, spondilita
anchilozantă; afecțiuni abarticulare ca tendinite, bursite, periartrite,
epicondilite; stări posttraumatice și sechele posttraumatice; afecțiuni ale
aparatului circulator ca boala Raynaud, acrocianoza, arteriopatiile periferice;
afecțiuni neurologice ca pareze și paralizii, nevralgii și nevrite; lumbago cu
și fără sciatică.
Crioterapia
Crioterapia
constă în expuneri scurte ale tegumentului la temperaturi de îngheț sau aproape
de temperatura de îngheț și este folosită mai ales în scopul reducerii unor
simptome musculoscheletice, în primul rând a durerii, dar și pentru spasmele
musculare, pentru a reduce inflamațiile și a încetini procesele metabolice
locale (5).
Se
folosesc în principal trei metode de crioterapie, vectorii utilizați fiind
aerul, apa, gheața. Crioterapia prin convecție constă în expunerea tegumentului
la un flux de aer rece. Crioterapia prin evaporare folosește lichide volatile
cum ar fi kelenul (clorura de etil) ce se evaporă la suprafața corpului,
eliminând căldura din țesuturi. Crioterapia prin conducție este metoda cea mai
întâlnită și utilizează gheață solidă, apă cu gheață sau apă aproape de 0°C.
Efectele
antialgice ale crioterapiei se produc datorită următoarelor fenomene care se
produc la locul aplicării: modificări ale conductibilității nervoase cu
prelungirea perioadei de depolarizare, a timpului de latență și scăderea
vitezei de transmitere a impulsurilor nervoase; modificări de contractilitate
musculară cu creșterea timpului de contracție, a perioadei de latență și a
duratei de relaxare; efect antiinflamator; efect antispastic și
decontracturant.
Indicațiile crioterapiei: contracturi
musculare; perioada acută a suferințelor abarticulare, mai ales la nivelul
umărului; edemul posttraumatic după luxații, entorse și alte traumatisme;
torticolis; alte algii prin procese inflamatorii.
Termoterapia
Termoterapia
grupează o serie de proceduri care utilizează ca agent terapeutic factorul
termic cald livrat organismului prin aplicații generale sau locale prin
intermediul apei (hidrotermoterapie), aerului, luminii solare, razelor
infraroșii sau a unor substanțe cu proprietăți termopexice cum sunt parafina
sau peloizii (nămolurile terapeutice) (5).
O
mențiune aparte merită aici hidroterapia cu variantele ei, balneoterapia și spa
terapia. Folosirea apei ca mijloc terapeutic este probabil veche de când lumea
și este pomenită de Esculap, Hipocrate sau Celsus ca făcând parte din arsenalul
lor terapeutic. Izvoarele cu ape termale erau considerate de romani ca fiind un
dar de la zei. Balneoterapia a fost foarte populară până la mijlocul secolului
trecut când tocmai progresele înregistrate de terapia medicamentoasă antialgică
au aruncat un con de umbră asupra acestei metode terapeutice. Într-o țară ca
România, care deține o treime din resursele balneare ale Europei, ajutorul pe
care medicii de medicină fizică și de reabilitare îl au pentru bolnavii cu
dureri de diverse etiologii este unul care merită subliniat și merită sprijinit
prin inițiative mai coerente din partea factorului politic.
Un
alt motiv al interesului mai scăzut al lumii științifice pentru hidroterapie și
balneoterapie vine și de la imposibilitatea desfășurării de studii clinice
randomizate ca și de la lipsa de fonduri dedicate cercetării acestui domeniu.
De altfel, acest fapt este valabil pentru toate procedurile, nu numai pentru
cele balneare. Este imposibil să faci studii în care rezultatele să fie
comparate cu placebo atâta vreme cât orice procedură fizicală produce o
senzație aparte, imposibil de reprodus în alt mod. Cineva remarca de la tribuna
Congresului societății europene de medicină fizică și de reabilitare din 2014
că, dacă nu firmele de medicamente, ci fabricile de mașini pentru cuburi de
gheață ar sponsoriza studiile clinice, probabil am avea mai multe și în
domeniul hidroterapiei.
Fără
doar și poate că în domeniul balneologiei efectul placebo este unul de care
trebuie să ținem seama. Dar sunt destule studii care avansează teoria că
presiunea și temperatura apei exercită un efect de netăgăduit pe terminațiile
nervoase libere și iată astfel teoria porții din nou în plină acțiune (6).
Mecanismele
prin care aplicațiile de căldură au efect antialgic ar putea fi sistematizate
astfel:
–
efecte spasmolitice pe musculatura striată prin acțiune directă, dar și reflexă
cu punct de plecare cutanat având indicații în diferite contracturi musculare
(la efort, a frigore etc.) și pe musculatura netedă, pe cale reflexă de la
tegument (de exemplu o compresă caldă pe abdomen normalizează peristaltica);
–
efecte resorbtive, deoarece hiperemia produsă de căldură determină resorbția
exsudatelor și infiltratelor patologice mai ales din țesutul conjunctiv;
–
efecte de creștere a elasticității țesutului conjunctiv sau de asuplizare
deoarece căldura modifică structura macromoleculară a colagenului, îi scade
vâscozitatea și crește elasticitatea;
–
efecte analgezice prin scăderea excitabilității receptorilor pentru durere,
hiperemie, efect spasmolitic, efect resorbtiv, creșterea elasticității
țesutului conjunctiv.
Afecțiunile
însoțite de durere în care este indicată termoterapia sunt: artroze,
spondiloze; reumatisme abarticulare; spondilita anchilozantă; arteriopatii
obliterante; arteriopatii funcționale ca boala Raynaud; afecțiunile coronariene
pot beneficia de băi ascendente Hauffe la membrele superioare pentru efectele
vasodilatatorii consensuale asupra circulației coronariene (se recomandă prudență
deosebită, cu creșterea lentă a parametrilor de intensitate și durată); în
gastrita dureroasă se pot aplica pe zona epigastrică comprese calde; în
afecțiunile biliare, diskinezie, colecist iritabil se pot utiliza ca tratament
adjuvant compresele fierbinți, băile de lumină; arteriopatiile diabetice;
artritele gutoase; nevralgii – în formele acute se folosește căldura umedă
blândă sau moderată, iar în formele cronice poate fi indicată și termoterapia
profundă; radiculite – se recomandă aplicațiile de căldură umedă blândă, băi
calde la 36–37°C, cataplasme cu nămol, băi parțiale la nivelul extremităților,
comprese calde umede; în afecțiunile neurologice însoțite de spasticitate este
utilă preîncălzirea pentru a putea efectua mobilizări articulare și programele
de kinetoterapie; în pareze, unde se scontează pe procesul de reinervare,
aplicațiile de căldură sunt utile pentru a menține troficitatea musculaturii, a
țesuturilor articulare și periarticulare și pentru că favorizează procesul de
regenerare.
Masajul
Masajul
terapeutic constă într-o serie de manevre manuale variate, aplicate sistematic
pe suprafața corpului, care relaxează musculatura și cresc pragul la durere.
Manevre ca netezirea, frământatul, percuția sau fricțiunea stimulează fiecare
în felul său receptorii periferici iar semnalul transmis către centrii
corticali acționează pe calea aceleiași teorii a porții calmând durerea și
producând o stare de relaxare generală. Masajul produce o diminuare a nivelului
stării de excitație produse de stres cu scăderea tensiunii arteriale, scăderea
pulsului, scăderea consumului de oxigen, scăderea tonusului muscular. În timpul
masajului s-au detectat scăderi ale nivelului de cortizol și noradrenalină.
Un
studiu (7) desfășurat într-o unitate de acuți din SUA raportează o scădere a
nivelului mediu de durere (VAS) de la 5,18 la 2,33. Mai mult de jumătate din
pacienți (52,7%) au simțit că au nevoie de mai puțină medicație antialgică după
masaj.
Unele
studii, cum este cel al lui Melancon și Miller (8), afirmă că, de exemplu în
durerea lombară, n-ar exista diferențe semnificative între terapia
farmacologică și masajul terapeutic.
Exercițiul
fizic
Chiar
dacă mecanismul exact rămâne încă necunoscut, cea mai vehiculată teorie despre
efectul antialgic al exercițiului fizic rămâne activarea sistemului opioid
endogen. Desfășurat la o intensitate și durată suficient de mari, exercițiul
fizic duce la eliberarea atât la nivel central, cât și periferic de
beta-endorfine care au fost asociate cu modificarea percepției durerii (9).
Studii experimentale pe animale au demonstrat și intervenția sistemelor
non-opioide, norepinefrinic sau serotoninic în modularea durerii în timpul
exercițiului fizic.
Un
alt mecanism care a fost luat în considerare dar care încă nu este confirmat
prin studii consistente este cel al interacțiunii între percepția durerii și
sistemul cardiovascular. Să nu uităm că reglarea percepției durerii și
controlul tensiunii arteriale se află în aceeași arie, implică aceeași
neurotransmițători (monoamine) și neuropeptide (opioide). Tensiunea arterială
și pulsul cresc considerabil în timpul exercițiului fizic, iar aceste creșteri
se corelează cu alterarea sensibilității la stimulii dureroși (10).
Studii
făcute pe durere acută provocată unor voluntari au arătat că exercițiul aerob,
exercițiul izotonic rezistiv și exercițiul izometric rezistiv duc la o
ameliorare semnificativă a durerii, chiar dacă efectul este tranzitoriu. Un
efect similar a fost descris și în cazul lombalgiei cronice. Mai multe studii
au arătat că exercițiul izometric submaximal sau exercițiile aerobice intense
au un efect între moderat și mare asupra durerii din fibromialgie.
Biofeedbackul
Biofeedbackul
reprezintă o metodă din ce în ce mai folosită în managementul dizabilității.
Folosește mijloace electronice de monitorizare care oferă pacientului un
feedback imediat asupra unor parametri care se modifică în timpul unei acțiuni
sau intervenții, permițându-i să învețe cum să-și influențeze răspunsul.
Biofeedbackul electromiografic îl poate învăța cum să-și relaxeze un anumit
mușchi sau cum să atingă o stare de relaxare generală, constatând în același
timp efectul asupra durerii. S-a dovedit eficient în cefalee, fibromialgie,
artrita reumatoidă, maladia Raynaud și altele (11).
Terapia
cognitiv-comportamentală
Terapia
cognitiv-comportamentală s-a dovedit eficientă ca parte a strategiei de
diminuare a durerii cronice. Ea se adresează componentei psihosociale a
durerii, furnizând pacientului informații cu caracter educativ și diminuând
senzațiile de teamă și neajutorare în fața suferinței cauzate de boală.
Intervențiile
prin terapie cognitiv-comportamentală pornesc de la următoarele presupuneri
primare cu privire la pacient (12):
–
Indivizii procesează activ informația cu privire la stimulii interni și la
evenimentele din mediul înconjurător.
–
Cogniția interacționează cu reacțiile emoționale și psihologice, precum și cu
comportamentul.
–
Apar interacțiuni reciproce între comportamentul individual și răspunsurile din
mediul înconjurător.
–
Intervențiile terapeutice eficiente trebuie să se adreseze dimensiunilor
cognitive, emoționale și comportamentale ale problemei în cauză.
–
Este necesar ca indivizii să fie ajutați să devină participanți activi în
învățarea de metode de adaptare care să corespundă problemelor lor.
Terapia cognitiv-comportamentală se bazează
pe antrenament pentru diverse metode de relaxare care pot ajuta la scăderea
nivelului de stres, scăderea tensiunii musculare, controlul asupra bolii,
ameliorarea durerii, a depresiei și a dizabilității. Sunt studii care dovedesc
aportul terapiei cognitiv-comportamentale în episoadele de migrenă, în cefaleea
cronică zilnică, în durerea cronică musculoscheletică, în durerea din cancer,
din artrita reumatoidă și artroză, din fibromialgie, lombalgia cronică,
sindromul de tunel carpian.
