Reglementările legale actuale referitoare la
eliberarea certificatului medical constatator al decesului (CMCD) sunt
suficient de clare şi aparent nu pot lăsa loc pentru erori din partea medicilor
care le întocmesc. Cu toate acestea însă, încă mai există medici de familie cu
cabinete individuale, mai ales din mediul rural, dar şi medici de la Salvare,
care eliberează astfel de certificate încălcând cu bună ştiinţă sau din ignoranţă
normele ce reglementează această activitate.A certifica decesul reprezintă o asumare a
celui care completează certificatul a faptului că poate furniza toate informaţiile
despre decesul persoanei în cauză. Cine este cel care îşi asumă răspunderea pentru
această activitate? Am încercat să aflăm acest lucru de la prof. dr. Vladimir Beliş, fost
director al Institutului Naţional de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici“
Bucureşti (IML).
– În
general, orice medic cu drept de liberă practică poate completa un certificat
medical constatator al decesului...
– Aşa este, dar numai dacă are cunoştinţă
asupra cauzei medicale. Doar medicul care l-a avut în îngrijire pe bolnav poate
face, în cunoştinţă de cauză, acest lucru. Înscrierea unui diagnostic pe acest
certificat presupune o mare responsabilitate. Medicul constatator nu poate să
scrie un diagnostic de cauză de moarte fantezist. El trebuie ori să-l fi avut
în îngrijire pe bolnav înainte de a deceda, ori să îl fi cunoscut foarte bine.
– Ce
se întâmplă cu cei care nu ţin cont de aceste reguli şi completează
certificatul doar după declaraţiile rudelor, apropiaţilor?
– Cel ce face aşa ceva este pasibil de răspundere
penală pentru fals în înscrisuri. Dacă nu ştii despre ce este vorba şi scrii ce
te taie capul, sigur că răspunderea este penală. Medicul acela răspunde de ce
scrie. El trebuie să aibă o bază ştiinţifică care să ateste diagnosticul. Nu
poate să scrie ceea ce i se năzare lui acolo.
– Sunt
verificabile aceste situaţii?
– Se poate verifica corectitudinea cauzei
morţii înscrise în CMCD doar după depunerea unei contestaţii la Parchet, de către
oricine. Acesta o direcţionează prin ordonanţă către IML, pentru a efectua o
expertiză medico-legală. Se dispune apoi exhumarea şi se face expertiza. Dacă
însă exhumarea are loc prea târziu, atunci când ţesuturile nu mai pot fi
cercetate şi examinate nici măcar microscopic, starea de putrefacţie fiind
foarte avansată, cauza morţii nu va fi posibil să se mai desluşească şi, deci,
nu se mai poate contrazice cauza contestată.
– Sunt
destule certificate care au cauza decesului: stop cardiac. Până la urmă, toţi
mor prin stop cardiac...
– Aceasta este tâmpenia pe care o spun la
televizor acele persoane care vorbesc ca să se afle în treabă: a murit prin
stop cardiac. Păi da, când mori nu ţi se opreşte inima? Că doar prin asta mori.
Aşa încât asta nu este o cauză de moarte. Cauzele se înscriu în ordinea următoare:
cauza iniţială, care este de fapt cauza principală care a determinat decesul,
de unde a plecat boala; cauza intermediară; cauza imediată (insuficienţă
cardio-respiratorie acută). Asta este cauza care duce la moarte în final, dar
nu asta interesează. Interesează cauza iniţială, care se scrie la punctul C din
formular.
– De
aici rezultă şi statisticile, uneori eronate...
– Sigur că da. Se poate întâmpla să mai fie
şi altceva: aparţinătorul să aibă o anumită culpă în producerea morţii şi
atunci sigur încearcă să eludeze adevărata cauză a morţii, cerându-i nu ştiu
cui să completeze certificatul constatator, iar acela, la rândul său, inconştient,
scrie ce i s-a transmis prin aparţinător, că a fost bolnav sau că nu a fost
bolnav. Acesta poate răspunde penal pentru ce a trecut acolo şi să tragă
consecinţe. Ideea de a completa un certificat după ureche intră sub incidenţa
legii penale pentru fals intelectual. Necunoscând bolnavul, nu ai cum să ştii
de ce a murit.
– V-aţi
confruntat cu asemenea cazuri?
– Nu pot nega că există şi astfel de
cazuri. Au fost şi pe vremea când eram director la IML.
– În
cazurile de moarte necunoscută sau de moarte violentă cum decurg lucrurile?
– Acelea sunt simple, vin direct la
Institut, se face autopsia şi acolo se spune clar care este cauza morţii.
– Ce
se întâmplă cu cei decedaţi în spital?
– Pentru cazurile de moarte în spital, la
mai mult de 24 de ore de la internare – pentru că până la 24 de ore de la
internare autopsia este obligatorie prin lege – medicul din spital are două
variante la dispoziţie: dacă nu cunoaşte cauza morţii, îi spune aparţinătorului
că nu poate să dea certificat, necunoscând cauza exactă a morţii şi propune
autopsia, care, în aceste cazuri, se face în spital. Aceasta nu este însă o
autopsie medico-legală, ci una morfopatologică, făcută de un anatomopatolog. Şi
acolo, sigur, se lămureşte care este cauza morţii. A doua variantă este aceea că,
dacă aparţinătorul refuză să semneze pentru autopsie, medicul fie poate refuza
să-i completeze certificatul şi se adresează Parchetului, spunând că el nu are
de unde să ştie de ce a murit cel în cauză. Parchetul va emite o ordonanţă de
efectuare a autopsiei către IML şi atunci autopsia devine medico-legală. Aparţinătorul
nu se mai poate opune. Fie să îşi asume un diagnostic prezumptiv (pentru că el
a fost medicul care l-a îngrijit pe bolnav în ultimele lui zile de viaţă), dar
face o mare greşeală. Cel mai bine ar fi să uzeze de prima variantă, pentru că
are tot dreptul să refuze eliberarea certificatului constatator, necunoscând
exact cauza morţii.
