În 2009, conform datelor furnizate de Consiliul Europei, în ţara noastră s-a înregistrat o medie de doi donatori de organe la un milion de locuitori. În Belgia, 26,4. Diferenţele sunt şi mai mari în privinţa utilizării organelor prelevate de la donatorii decedaţi. De ce? Un răspuns posibil este dat de sistemul coerent de donare şi transplant de organe din Belgia, după cum reiese şi din interviul realizat cu dl Luc Colenbie, coordonator de transplant la Spitalul Universitar din Gent (Belgia), de dl dr. Aurel F. Marin. (...) ">
Experienţa belgiană
Interviu cu dl LUC COLENBIE, coordonator de transplant, Spitalul Universitar Gent (Belgia) (...)
– Sistemul de transplant din Belgia pare să funcţioneze foarte bine. Care este secretul?
– Cred că sunt mai multe răspunsuri posibile. În primul rând, avem o lege a transplantului foarte bună în Belgia. Sistemul se bazează pe consimţământul prezumat, astfel că fiecare locuitor al ţării este un potenţial donator. Cei care nu doresc să fie donatori de organe trebuie să-şi exprime refuzul în scris, la consiliul local. Există, totodată, şi un Registru naţional, în care sunt înscrişi circa 300.000 de oameni, care şi-au exprimat fie refuzul, fie acordul de a fi donatori de organe. Avem, spuneam, o lege foarte bună. De asemenea, legea prevede şi că medicul are dreptul să recolteze organe, cu excepţia cazurilor în care cel decedat şi-a exprimat – sub orice formă – refuzul, din orice motive. În Belgia, în 15–20% din cazuri apar obiecţii în ultimul moment. Apoi, sunt numeroase programe de transplant. Sunt şapte universităţi de medicină, care desfăşoară programe de transplant renal, hepatic, cardiac, pulmonar. Dar şi în celelalte spitale, colaboratoare, se realizează o pregătire continuă a medicilor intensivişti şi neurologi, accentul fiind pus pe faptul că disponibilitatea organelor pentru transplant înseamnă salvarea vieţilor pacienţilor.
– Cu alte cuvinte, medicii din centrele universitare promovează direct activitatea de transplant…
– Într-adevăr. În al treilea rând, avem o foarte bună colaborare cu Guvernul. Există proiectul GIFT, prin care Guvernul oferă bani spitalelor – tuturor, nu doar celor universitare – pentru a trece într-un registru toate cazurile de deces în Terapie intensivă, cu explicaţii asupra motivelor pentru care pacienţii nu au donat organe. Iar dacă pacientul decedat este donator de organe, banii oferiţi sunt mai mulţi, deoarece managementul actului propriuzis de donare implică o serie de costuri suplimentare. Guvernul reuşeşte astfel să sensibilizeze spitalele şi să le implice. Dar există, de asemenea, un grad ridicat de sensibilizare realizat de asociaţiile pacienţilor. Coordonatorii de transplant organizează şi întâlniri cu pacienţii transplantaţi şi familiile donatorilor, pentru a sublinia impactul pozitiv al actului de donare şi transplantare de organe.
– Belgia ocupă primul loc în Europa în privinţa numărului de organe transplantate, chiar dacă la numărul de donatori Spania este în poziţia fruntaşă. Care ar fi explicaţiile?
– Vă spuneam că avem mai multe programe de transplant. Avem, desigur, numeroşi medici implicaţi, foarte buni specialişti. Apoi, sunt utilizate diverse tehnici, precum transplantul de ficat împărţit (split liver), crescând astfel numărul beneficiarilor. Mai mult, colaborăm strâns cu Eurotransplant. Există şi programe speciale, precum „old for old“: pentru toţi donatorii în vârstă de peste 65 de ani, rinichii pot fi transplantaţi unor pacienţi în vârstă de peste 65 de ani, aflaţi pe propria listă de aşteptare. Se obţine astfel un timp ischemic foarte scăzut al rinichiului transplantat, important pentru supravieţuirea organului, ceea ce nu ar fi posibil dacă s-ar trimite rinichiul respectiv în altă ţară.
– Care sunt tendinţele în privinţa donării de organe, în Belgia? S-a schimbat ceva, în ultimii ani – şi mă refer la vârsta donatorilor şi la circumstanţele în care pacienţii ajung donatori de organe?
– Da. Observăm o schimbare, dar nu doar în ce priveşte donatorii, ci şi la pacienţii care sunt transplantaţi, se notează o creştere constantă a vârstei acestora. Apoi, în Belgia s-au intensificat campaniile privind siguranţa traficului rutier, astfel că tot mai puţini oameni îşi pierd viaţa în accidente de circulaţie, ceea ce face ca şi numărul donatorilor de organe prin astfel de cauze să fie redus. Ca urmare, vârsta donatorilor noştri creşte simţitor. Anul trecut, vârsta medie a fost de 48–49 de ani, dar astfel şi experienţa noastră cu transplantarea de organe de la donatori mai în vârstă s-a îmbunătăţit. În plus, trebuie notat şi faptul că pacienţii vârstnici ajung pe listele de transplant. În urmă cu zece ani, nu era niciun pacient de 70 sau 75 de ani în aşteptarea unui transplant, spre deosebire de situaţia actuală. Cu alte cuvinte, dacă pot suporta o intervenţie de transplant, şi pacienţii vârstnici sunt eligibili pentru transplant.
– Cum s-au schimbat lucrurile în privinţa criteriilor de includere pe listele de aşteptare? Dată fiind creşterea numărului de organe transplantabile, în timp, contraindicaţiile absolute s-au relativizat?
– Nu mai putem vorbi de contraindicaţii absolute… Desigur, când un pacient este inoperabil, nu poate fi nici transplantat. Dar, în mod normal, nu există contraindicaţii. Cu alte cuvinte, orice pacient poate ajunge pe lista de transplant, în urma evaluării complexe realizate de echipa medicală. Sunt, fireşte, criterii de eligibilitate. De exemplu, pacienţii cu insuficienţă hepatică în urma unei ciroze prin etilism cronic trebuie să facă dovada unei perioade de un an de abstinenţă, pentru a avea vreo şansă de a fi incluşi pe lista de aşteptare pentru transplantul hepatic. De asemenea, anturajul este important. În Belgia, înregistrăm un ritm ridicat, de două decese în fiecare săptămână, în rândul pacienţilor de pe listele de aşteptare pentru transplant. În privinţa inimii şi plămânilor, spre exemplu, observăm o sporire a numărului pacienţilor de pe listele de aşteptare. Apoi, odată cu creşterea vârstei medii a donatorilor, a scăzut calitatea organelor transplantate.
– Care este percepţia generală, în privinţa transplantului, în Belgia? Aveţi sprijinul populaţiei?
– Da, cultura populară este pozitivă. Donarea de organe este privită ca un gest lăudabil. Este altruist să ajuţi pe cineva după moartea ta. Sunt numeroase cazurile în care aparţinătorii donatorilor – soţ, soţie, copii, părinţi – recunosc că, atunci când cei dragi lor nu sunt donatori, alte familii pierd pe cineva drag şi este, deci, bine că pot ajuta pe altcineva.
– Belgia face parte din Eurotransplant. Cum vă ajută acest lucru în activitatea dv.?
– Lucrăm îndeaproape cu Eurotransplant, cu toate că rata donării de organe, în Belgia, este ridicată. S-ar putea spune că nu avem aşa mare nevoie de colaborarea transfrontalieră, dar nu este adevărat. În special în cazurile de mare urgenţă, când avem un caz de insuficienţă fulminantă şi nu găsim un donator în Belgia, în una-două zile primim un ficat sau alt organ ce trebuie transplantat, salvând astfel pacientul. Desigur, sistemul se bazează pe reciprocitate: dacă apelăm la un donator din altă ţară, trebuie să oferim înapoi, la rândul nostru, următorul organ care se donează în ţara noastră.
– Activitatea de transplant implică şi alte aspecte, dincolo de cele foarte vizibile, chirurgicale şi medicale propriu-zise. Există psihologi pregătiţi pentru discuţiile cu familiile donatorilor, dar nu numai?
– În Belgia, există programe speciale pentru medicii de Terapie intensivă, dar şi pentru asistenţii medicali, programe speciale privind donarea de organe, care cuprind, de exemplu, şi modul în care trebuie discutat cu aparţinătorii. Se folosesc chiar actori care joacă rolul acestora şi, cu ajutorul unei camere video, se discută abordarea, ce este corect şi ce nu, pentru a pregăti medicii să transmită familiei veştile proaste, ce trebuie făcut atunci când aparţinătorii devin agresivi şi resping donarea de organe…
– Aţi afirmat că vârsta donatorilor a crescut în anii din urmă, dar şi patologia. Care este, în prezent, cea mai importantă cauză de deces la donatorii de organe?
– Principalele
cauze de deces sunt hemoragia cerebrală sau infarctul cerebral.
– Astfel se rezolvă şi problema morţii cerebrale…
– Într-adevăr. În Belgia, avem şi un alt grup de donatori, cei în stop cardiorespirator. În unele cazuri, e vorba de pacienţi din ATI aflaţi clinic în moarte cerebrală, dar la care testele de irigare cerebrală nu permit diagnosticul de moarte cerebrală. În aceste cazuri, oprirea terapiei (conform dorinţelor pacientului sau ale familiei) înseamnă moartea pacientului. Dacă e vorba de un donator de organe, se aşteaptă cinci minute după oprirea cordului, înainte de intervenţia de prelevare a rinichilor şi ficatului. Când trebuie să aştepţi stopul cardiac, este o perioadă relativ lungă de hipotensiune, în care perfuzia organelor este deficitară, ceea ce face ca şi calitatea organelor să nu fie la fel de bună ca în cazul donatorului în moarte cerebrală.
– Ce alte probleme mai apar în cazul donatorului în stop cardiac?
– S-a observat, printr-un studiu pe cinci ani, că pacienţii transplantaţi astfel au mai multe complicaţii. În transplantul hepatic, atrezia biliară este mai frecventă, la fel stenoza biliară. În transplantul renal există diferenţe faţă de donatorul în moarte cerebrală: rinichiul transplantat este, în medie, viabil doar 8 ani, faţă de 10.
– Chiar şi aşa, este o soluţie viabilă pentru creşterea numărului de organe transplantate?
– Pentru a depăşi şi acest neajuns, a fost dezvoltat un dispozitiv prin care rinichiul prelevat poate primi o perfuzie continuă, ceea ce ne permite să efectuăm biopsii pentru a controla calitatea organului respectiv şi dacă acesta poate sau nu să fie transplantat. Câştigăm, astfel, timp pentru a decide ce pacienţi – fie ei şi recipienţi marginali – pot primi, în siguranţă, organul prelevat.
– Ce recomandări aţi face, să zicem, unei ţări care ar vrea să urmeze exemplul Belgiei în privinţa activităţii de transplant? Care ar fi punctele-cheie pentru reuşită?
– O lege bună, în primul rând. Apoi, sprijinul autorităţilor. Şi desigur, o bună sensibilizare a populaţiei. Mai concret, atunci când un spital are un donator de organe, Terapia intensivă primeşte bani de la Asigurări pentru condiţionarea organelor transplantabile. Pentru fiecare organ, Guvernul oferă o parte din bani, care acoperă costul medicaţiei circulatorii administrate şi alte costuri asociate. Pentru Asigurările de stat, procedura este codificată, inclusă în nomenclator şi rambursată. De asemenea, când un organ este prelevat, statul asigură banii necesari pentru pregătirea transplantului – lichidul de perfuzie, de exemplu, costă circa 250 de euro litrul şi poţi avea nevoie de 5–6 litri, dar şi această procedură este codificată şi rambursată.
– Ce programe
de transplant se desfăşoară în Belgia?
– Inimă, plămân, ficat, rinichi, pancreas şi intestin.
– De ce se face diferenţa dintre donatorii de ţesuturi şi
cei de organe, cel puţin în privinţa reglementărilor?
– Uneori, donatorii decedează în afara departamentului de Terapie intensivă, iar timpul scurs până la prelevare face ca organele să nu mai poată fi donate. Verificăm atunci dacă pacientul respectiv poate fi donator de ţesuturi. Avem un screening foarte bun al mortalităţii din spitalul nostru. De exemplu, pentru fiecare pacient care moare în spitalul în care lucrez, primesc un telefon. Mai departe, verific dacă există sau nu contraindicaţii pentru donarea de ţesuturi. Pot fi prelevate vase, cornee etc.
– Întrebarea mea viza faptul că transplantul de organe şi cel de ţesuturi sunt reglementate separat, la nivel european, dar şi naţional.
– Pentru prelevarea de ţesuturi, criteriile sunt mai severe, cu controale mai numeroase decât în cazul donării de organe. De exemplu, atunci când trimit un cord la banca de ţesuturi, pentru valve, iar celelalte organe ale donatorului sunt transplantate, banca de ţesuturi e obligată să mă sune, după şase luni, pentru a întreba dacă vreunul din pacienţii care au primit organele a dezvoltat vreo problemă care să pună sub semnul întrebării posibilitatea utilizării valvelor.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe